Gânduri. Punct. Şi de la capăt

                                 MOTTO:

„Cu penele altuia te poţi împodobi, dar nu poţi zbura.

 Acest lucru nu-l prea ştiu oamenii, dar îl ştiu păsările”. 

                                  Lucian Blaga

          După cum vedeţi, domniile voastre, începând cu anul acesta, adică din 2012, nu mai am de gând să-mi numerotez „episoadele” (adică articolele publicate în "Pietrele Doamnei") pe care le voi pune la rubrica „Colecţia de gânduri”, în care v-am împărtăşit şi o să vă mai împărtăşesc (fatalmente!) din panseurile mele. Mă cam deprimă când văd că se adună atâtea „episoade”, căci în minte îmi vine imediat gândul acela care, cred eu, ne mistuie pe toţi, cel despre trecerea timpului, despre anii care ni se adună în spate, însoţit de uşorul frison de teamă că nu putem să încetinim deloc, oricât am încerca, al vremii galop, mă rog, aţi priceput ce vreau să spun. Şi, am ales acest foarte înţelept motto pentru scrierea de azi din cauza unei mocnite indignări care mă chinuie de multă vreme, anume aceea privind imitarea cu orice preţ, împrumutul în limba noastră a unor cuvinte de care nu e neapărată nevoie. Mă gândesc că dacă eu, absolventă de filologie, sunt uneori siderată de atâtea neologisme, cuvinte pompoase şi anglicisme ce apar în vorbirea cuiva sau într-un text, ce să mai vorbim despre cei care au ceva probleme chiar cu limba română. Şi am să vă explic imediat de unde a pornit totul şi de de am reluat subiectul. 

      Ei, bine, domniile voastre, trebuie să vă mărturisesc că am avut, zilele trecute, o experienţă de-a dreptul traumatizantă. Şi, pe cuvânt, nu exagerez cu nimic când afirm asta. Bine, trauma asta era mai veche, dar acum a fost picătura care a umplut paharul. Neavând de lucru (în sensul că „cine m-a pus să fac asta”, nu în acela că nu aş fi avut ce face, că sunt destule, slavă Domnului!), am căutat pe Internet ceva despre concursuri literare, nu pentru că aş fi vrut să particip la vreunul, pentru că mie îmi place să scriu doar pentru sufletul meu (articolele din această revistă sunt, evident, excepţia care confirmă regula), ci aşa, pur şi simplu din curiozitate, ca să aflu cum se desfăşoară aceste manifestări. După ce, pe forumul unuia dintre concursuri, am aflat că premiile sunt date, în mare parte, nu pe bază de talent, ci pe bază de rudenie, sponsori sau diverse interese, am trecut sastisită mai departe. Ei bine, la un alt concurs, la datele despre condiţiile de participare se spunea că, citez: „cei cinci finalişti de la secţiunile POEZIE şi PROZĂ, până la decernarea premiilor, vor avea parte de un sejur (hm, nu înţeleg ce au autorii textului împotriva cuvintelor româneşti „şedere” sau „scurt concediu”, n. a.) de o săptămână la (...) şi aici se vor organiza sesiuni de scriere creativă, ateliere de performance, happening, lecturi publice, workshops-uri, la care vor fi invitaţi specialişti din domeniu”.
       Uau! După ce am stat o vreme şi mi-am revenit din uluială, m-am hotărât ca, timp de o săptămână, să intru în silenzio stampa. Şi asta, aşa, ca să mă pedepsesc că sunt aşa în afara lumii ăsteia moderne şi a termenilor ei luaţi cu toptanul din alte limbi (mai cu seamă din limba engleză). În regulă, săptămâna mea de tăcere autoimpusă (mă refer aici la faptul că nu am mai scris nimic, pentru că mi-ar fi fost practic imposibil să trăiesc o săptămână fără să vorbesc!) a trecut, şi vreau acum, până voi comenta micul text de mai sus care, cum vă spuneam, m-a traumatizat de-a dreptul, să vă spun ceva despre silenzio stampa, deşi sunt sigură că domniile voastre ştiţi despre ce e vorba. Îmi cer scuze, e deformaţie profesională, dascălii nu se pot abţine de a explica, mereu şi mereu, totul. Termenul acesta se pare că ne vine din domeniul sportului. La Campionatul Mondial din 1981, antrenorul Enzo Bearzot le-a interzis jucătorilor săi din „scuadra azzura” să ţină vreo conferinţă de presă. Deci, conferinţă de presă (conférence de presse, press conference, conferenza stampa) se vede că e opusul zicerii noastre de mai sus. Ei, din păcate, pe meleagurile noastre mioritice, (pe lângă faptul că nu există un echivalent în limba română al expresiei, ce defineşte un fel de „grevă a tăcerii”, dar aplicată şi la scrisul în ziare), se fac mult prea multe conferinţe de presă, (sau talk-show-uri, sau workshops-uri, sau meeting-uri, ca să fim în tema zilei) şi nimeni nu mai vrea să şi tacă puţin. 

       Deci, cum spuneam, nu am mai scris nimic timp de o săptămână, pentru a mă pedepsi că sunt aşa de ruptă de lumea „modernă” şi de manifestările ei, total aiuritoare pentru mine. Pe urmă, având de făcut penitenţă, am căutat în dicţionare mai întâi cuvântul „happening” şi am aflat că este un americanism, cu înţelesul de „spectacol spontan, improvizat”◊ „Unii îmi povestesc ce i-a impresionat îndeosebi. Îi impresionează mai ales «happening»-urile, acele manifestări-spectacol care, de fapt, nici nu țin de artă.”◊ „În istoria teatrului, de la începuturi, au existat nenumărate spectacole lipsite de un text inițial și bazate în foarte mare măsură pe improvizație, după cum cunoaștem și în zilele noastre forme ale teatrului, happening-ul, de pildă, în care spontaneitatea joacă rolul hotărâtor.”◊ „Formă de manifestare artistică, de comunicare interumană sau de comportament socio-cultural, happeningul a devenit un mod de viață, înglobând spectacolul străzii, spectacolele de sală sau pur și simplu în aer liber, în stațiile de tramvaie, în parcuri, absolut pretutindeni unde ajung oamenii.” [pron. hépening] (din engl. americ. happening; cf. fr. happening)”. Îmi cer scuze pentru citatul acesta cam lung, dar asta era definiţia şi acestea erau exemplele date de dicţionar. Dar mă întreb de ce, pentru numele lui Dumnezeu, autorii textului nu au preferat românescul „improvizaţie”? 

      Despre „performance” văd că dicţionarul îmi spune că înseamnă şi „spectacol” şi „performanţă” şi „îndeplinire”. Deci sunt şi mai nelămurită. Ori exprimarea e uşor pleonastică, ori amărâtul de cuvânt românesc „performanţă” trebuie folosit doar în sport, ori cei care au scris asta sunt nişte snobi. Şi, în fine, „workshop”, cuvânt englez care are ca traducere principală „atelier”, deci un loc unde se munceşte. Deci, ca să rezum, cuvintele astea existau şi în română, nu ştiu de ce ne e ruşine să le folosim şi ne repezim ca nişte hămesiţi la termenii străini. A, să nu înţelegeţi că sunt împotriva împrumuturilor din alte limbi, sunt domenii de activitate în care ele sunt chiar necesare şi nu am de ce să mă opun la acest lucru. Îmi amintesc, legat de aceasta, că domnul Pruteanu exagera un pic, când insista să avem tradus în româneşte totul, chiar şi termenii de la calculatoare, de exemplu „mouse” („şoarece”), „site” („sait”), însă avea dreptate când susţinea că trebuie să avem o limită în a împrumuta cuvinte străine. Abuzul de neologisme şi de anglicisme mi se pare ceva pe care îl practică (cu o îndârjire şi o obstinaţie demne de o cauză mai bună) doar cei care vor „să se dea mari”, cum se spune într-un limbaj mai puţin colocvial. Aţi observat acest fenomen, apare şi-n vorbire, şi-n scris, apare şi pe firmele de la societăţi sau magazine. E chiar ilar uneori să vezi o coşmelie unde se vând mărunţişuri numită, cu ifos, „Boutique”, sau o crâşmă ordinară numindu-se „Pub”. Şi eu folosesc cuvinte din franceză sau engleză, când mi se pare că dau o savoare aparte scrierii. Însă totul trebuie să aibă o limită, impusă de bun simţ şi de simţul ridicolului, dacă nu de respectul pentru limba maternă, şi eu am credinţa că, dacă ai într-adevăr ceva de spus, de comunicat celorlalţi, asta se poate face foarte bine şi în limba noastră română, aşa frumoasă şi expresivă cum este ea, fără să mai o împănăm cu atâtea cuvinte străine (unele folosite chiar incorect). Mă voi opri aici cu neînsemnatele mele indignări, însă sunt sigură, voi găsi multe alte exemple, aşa că voi relua acest subiect cât de curând.
       P.S. Şi, nu, nu este doar o simplă ameninţare, chiar îl voi relua...