Gânduri d'ale grădinăritului şi politichiei

                                                                                      Motto:

                                                      "Fiecare trebuie să-şi cultive grădina."

                                                                                    Voltaire, "Candide"

        Iată, domniile voastre, că ne întâlnim din nou. E martie şi sperăm cu toţii că o să mai vină şi ceva timp frumos. După iarna asta destul de aspră (însă nu cu prăpăduri mari prin părţile noastre, Domneştiul, slavă Domnului, fiind protejat de viscole, căci are dealuri de jur împrejur), eu una aştept cu nerăbdare să vină primăvara. Ca toată lumea, de altfel, căci ne-am săturat de frig şi stat în casă. Întâi, vreau să se facă frumos şi cald pentru ca să pot urma îndemnul lui Voltaire, îndemn pus de mine ca motto al articolului de faţă. Ah, da, ştiu ce-mi veţi replica, că el se referă mai mult la grădina interioară, că ne sfătuieşte să ne retragem în noi înşine şi să ne facem ordine în suflet şi-n gânduri. Dar eu am să mă fac că nu înţeleg şi am să mă ocup cu sârg, în lunile ce vin, de grădina mea adevărată, cea din realitatea proximă. Ca să-mi găsesc liniştea şi să uit de ce-i în jur. Bine, ca să fiu cu totul şi cu totul sinceră, nici pe cealaltă n-o voi neglija, căci îmi place, mai ales în ultima vreme, să-mi ştiu sufletul şi gândurile liniştite, hrănite cu lucruri frumoase, curăţite de orice rău şi, mai ales, păstrate pe un făgaş de serenă înţelegere şi de bunăvoinţă, fără răutăţi, fără invidie, fără ranchiună (nu zic fără ură, pentru că vă spun sincer că mi-a fost imposibil, vreodată în viaţa mea, să urăsc pe cineva). 

          Şi, în al doilea rând, abia aştept să vină primăvara mai repede, pentru că vreau să văd dacă lumea va ieşi din nou în stradă să-şi strige nemulţumirile. În plină iarnă, când începeau protestele din Piaţa Universităţii din capitală, precum şi cele din alte oraşe ale ţării, nu am scris nimic despre aceasta (căci de vorbit am tot vorbit, recunosc). Ca să nu par însă total ruptă de realitate (pentru că nu sunt, domniile voastre, deşi uneori vreau să dau această impresie), voi încerca să scriu acum câteva cuvinte. Întâi, trebuie să mărturisesc sincer că îmi pare rău, mi-e foarte ruşine şi, da, sunt o mare fricoasă, dar eu nu am îndrăznit să mă alătur celor care au ieşit în stradă, deşi sunt, în general, de acord cu ei. Mă rog, poate este mult spus acest „cu ei”, pentru că ei sunt o mulţime de oameni, cu o mulţime de nemulţumiri şi revendicări, oameni care strigă şi cer câte ceva, începând cu demisia lui Băsescu şi sfârşind cu, ştiu eu, micşorarea taxelor rutiere sau mărirea pensiilor. Încercând să nu iau în seamă toate teoriile privind nu ştiu ce conspiraţii (teorii care abundă la noi), să nu-mi ascult instinctul care îmi spune că oricum, totul e degeaba, în zadar şi nici mintea care mă îndeamnă ca, Balanţă cum sunt, să cumpănesc bine totul şi pe urmă să vorbesc (să scriu, mă rog), eu aleg să-mi ascult sufletul şi să spun că acesta este plin de admiraţie pentru oamenii aceia care spun, de fapt, ceea ce gândim cu toţii (sau, cel puţin, o majoritate covârşitoare). Aici, domniile voastre, sunt de acord cu ei, adică guvernanţilor trebuia să li se dea un semnal cum că un popor nu poate răbda la infinit să fie batjocorit şi minţit, iar oamenilor politici din opoziţie trebuia să li se transmită un alt semnal, cum că nici ei nu sunt mai breji, şi să nu se amestece (deşi, mă îndoiesc că aşa vor face). 

           Dar, cred eu, un dialog cât de cât normal nu se poate purta în stradă, nu e posibil, nu este democratic (ştim cu toţii că „democraţia” este o formă de organizare a unei societăţi în care poporul îşi exercită, direct sau indirect, puterea şi participă la luarea deciziilor). Bine, la noi este o democraţie destul de tânără (şi cam năucă) care, în douăzeci de ani ce au trecut după „întâmplarea” din ’89 (scuze, dar eu încă nu mi-am dat seama ce a fost atunci şi deci cum trebuie să-i spun), se pare că nu prea a învăţat multe şi nu a devenit mai înţeleaptă. Guvernul şi preşedinţia, cel puţin în acest moment, eu zic că nu fac parte din acea organizare numită democraţie şi nu cred deloc că sunt dispuşi la vreun dialog cu noi, pentru că se obişnuiseră să monologheze, adică să ne mintă şi să ne dispreţuiască, şi noi să nu replicăm nimic la aceste minciuni. Poporul român, zic eu, a avut până acum doar impresia că votează şi că participă la conducerea treburilor ţării. 

          Iată că acum, nu ştiu dacă în urma presiunilor străzii sau nu, doctorul Arafat şi-a reluat locul ce i se cuvine, continuând astfel să-şi facă datoria, să salveze oameni. Guvernul Boc a demisionat şi la conducerea noului executiv a venit Mihai Răzvan Ungureanu. Ei, şi? Eu cred că asta nu schimbă nimic, absolut nimic. Am mai spus cândva că impresia mea despre circul politic de la noi este că, fiindcă tot am pomenit de „circ”, totul este o scamatorie, un joc pe care unii îl joacă cu voluptate, iar cei care pierd întotdeauna suntem noi, poporul român. La alegeri, la luarea de decizii, la emiterea de ordonanţe de guvern, la alianţele efemere de pe scena politică, la tot ceea ce se întâmplă la noi, v-am mai spus, mie mi se pare că se potriveşte ca o mănuşă zicerea aceea ce cade implacabil peste capetele celor de prin cazinouri: „Les jeux sont faits!”
    Deci, am impresia că ne zbatem în van, am început să semănăm toţi cu căluţii aceia de prin iarmaroace care se învârt în loc. Eh, poate că sunt eu prea pesimistă, sau fatalistă, nu ştiu. Şi apoi, ipotetic vorbind, să zicem că o să prind curaj şi o să ies şi eu în stradă, strigând indignată că m-am săturat, că mi-e lehamite de atâta corupţie, de atâtea minciuni şi de atâtea furtişaguri, că nu mai vreau să aud, în ţara asta a mea, de partide şi de politică, de clanuri de mafioţi, de justiţie coruptă, de leneşi şi de nonvalori. Da, bine, şi pe urmă, după ce o să strig până o să răguşesc, va trebui să stau un pic pe gânduri şi să mă întreb, cu înţelepciune, dacă am o alternativă la situaţia de acum, dacă aş putea oferi o soluţie viabilă ca să ieşim din acest impas. Şi răspunsul, îmi pare rău, ar fi un mare NU. Nu, nu ştiu ce s-ar putea face. Nu, nu mă pricep (şi mi-e silă) să fac politică. Nu, nu mă pricep, nu am habar cum se conduce o ţară. 
     Dar, staţi aşa, domniile voastre, observ că în aceeaşi situaţie cu mine sunt şi cei din guvern, din parlament (sau, mă rog, o mare parte dintre ei) şi, bomboana de pe colivă, aşa e şi preşedintele, cu toţi consilierii lui. Nici ei n-au habar. Da, dar ei au tupeu şi nici nu le pasă de asta, sunt, ca să mă exprim suav, nişte nesimţiţi. Deci, eu cred că devine din nou actuală şi foarte adevărată o zicere absolut fabuloasă, o dilemă ce, cred eu, e o chintesenţă a situaţiei noastre în această lungă şi parcă nesfârşită „perioadă de tranziţie”, zicere pusă acum câţiva ani ca titlu al unei rubrici, în ziarul „Academia Caţavencu”, şi anume: „Avem o ţară. Cum procedăm?”