"Întâlnire de gradul trei" în gânduri

         MOTTO:

„Secretul de a fi nefericit constă în a avea răgazul 

necesar pentru a-ţi bate capul să vezi dacă eşti 

fericit sau nu. Leacul constă în ocupaţie, căci 

ocupaţia înseamnă preocupare, iar omul 

preocupat nu este nici fericit, nici nefericit, 

ci, pur şi simplu, viu şi activ, ceea ce   

este mai plăcut decât orice fericire (...)”   

               George Bernard Shaw

          Zicerea aceasta pe care am ales-o ca motto pentru articolul de faţă (cred că aţi observat, domniile voastre, noua pasiune care mă devoră şi anume aceea de a pune, nu contează la ce, câte un cuvânt de început, o deviză, o idee călăuzitoare), este foarte adevărată şi îşi va păstra etern, zic eu, acest adevăr pe care îl cuprinde. Aşa şi este, când nu muncim, nu avem o preocupare, nu avem o pasiune, nu avem un ţel de urmărit, ne apar în minte tot felul de gânduri, pictate în culori foarte închise, tot felul de întrebări fără răspuns şi, vorba stimabilului nenea Iancu Caragiale, „ai intrat la o idee, fandaxia-i gata”. Omul care nu are (sau nu vrea să aibă) ce face, acel om este, de regulă, mai interesat de ograda (şi de capra) vecinului decât de ale sale, şi uite aşa, ca să-i treacă plictiseala, chiar se poate apuca, într-o bună zi, să omoare capra vecinului. Figurat vorbind. Acum, în timpul iernii, truditorii pământului (în rândul cărora m-am „infiltrat” şi eu de vreo câţiva ani, deşi n-aş zice că mă pot lăuda cu niscaiva rezultate notabile, dar măcar e de lăudat intenţia de a încerca, nu?) nu prea au, într-adevăr, ce face pe afară. Da, dar chiar dacă e zăpadă, e ger şi trebuie să stai în casă, poţi avea multe de făcut. Poţi citi sau scrie ceva. De exemplu, poţi aşterne pe hârtie nişte gânduri.

          Eu asta voi face şi, în episodul de astăzi adăugat „Colecţiei...” mele, voi porni din nou într-un voiaj (cu ajutorul generos al imaginaţiei, al Internetului, dar mai ales datorită ghesului dat de gândurile mele) şi vă voi invita în Coreea de Sud. Ah, văd deja reacţia domniilor voastre: ochi daţi peste cap, mâini care cuprind înfrigurate fruntea, oftaturi sastisite şi apoi întrebarea, inevitabilă: „iar?” Şi, da, recunosc că recidivele astea ale mele au ceva obsesiv în ele, însă nu mă pot abţine şi, după un timp, trebuie să plec iar în Ţara dimineţilor liniştite, mi-e dor de ea. Atitudinea asta a mea îmi aminteşte de un film pe care l-am văzut când eram adolescentă, o producţie americană din genul ştiinţifico-fantastic, intitulată „Întâlnire de gradul trei” (1977, regia Steven Spielberg, cu Richard Dreyfuss, François Truffaut, Lance Henrikson), unde personajele contactate de omuleţii verzi (sau cenuşii, mă rog) de pe farfuriile zburătoare, se îndreptau, iar şi iar, cu obstinaţie, spre anumite locuri. Acolo, la unul dintre acele locuri, urma să aibă loc „întâlnirea de gradul trei” între extratereştri şi pământeni, şi ei mergeau spre acel loc, ca atraşi de un magnet. Ei bine, aşa simt şi eu, când vine vorba de Coreea de Sud. Simt nevoia, când şi când,  să mă rup de realitate şi să ajung, cu mintea, acolo (şi purtându-vă şi pe domniile voastre, mai cu voie, mai fără de voie, pe acele meleaguri îndepărtate).

          Şi fiindcă am pomenit de extratereştri, uneori civilizaţia coreeană (aşa cum o percep eu din diversele informaţii pe care le-am găsit prin cărţi sau pe Internet şi din nenumăratele seriale şi filme coreene pe care le-am văzut), felul lor de a acţiona, virtuţile lor, felul cum arată oraşele lor, nivelul lor de trai, toate acestea îmi dau sentimentul straniu că eu nu trăiesc pe aceeaşi planetă cu ei sau, şi mai aiuritor, că nu trăiesc în aceeaşi epocă cu ei. Am să vă spun de ce. Nu mă refer aici la frumuseţea locurilor, pentru că şi România noastră are peisaje de vis, nici la ospitalitatea coreenilor, căci şi noi suntem un popor foarte primitor. 
      Vreau să accentuez însă asupra felului diferit de a pune în valoare tradiţiile, talentul, istoria, bogăţiile, locurile şi asupra atitudinii diferite faţă de muncă. Sau, ca să păstrăm proporţiile şi să spunem lucrurilor pe nume, felul cum fac coreenii aceste lucruri, fiindcă noi, românii, aş zice că nu prea le facem (ocupaţi fiind să bârfim, să câştigăm bani mulţi fără a munci din greu, să ne păcălim unii pe alţii, să cârctim la orice, să emigrăm peste hotare şi, în ţară, să tot aşteptăm să ni se dea câte ceva).Vreau să mai lămuresc, însă, un lucru. După cum v-am mai spus, domniile voastre, într-un articol trecut, ceea ce simt eu pentru Coreea de Sud este acea adolescentină stare de îndrăgostire. Vine repede, trece repede, dar e pasională. De aceea, în momentul de faţă, vreau să cunosc mai bine ţara, oamenii, obiceiurile, vreau să aflu lucruri bune care s-ar putea aplica şi la noi, în România. (Şi, da, voi face asta tot în modul superficial care mă caracterizează, dar măcar e mai mult decât nimic). De-a lungul vremii, am mai avut îndrăgostiri din astea, ba de Japonia, ba de Grecia, ba de Tibet, ba de Corsica, ba de Insulele Canare, ba de Cipru...
       Dar singura mare dragoste pe care am avut-o şi o am şi acum, este pentru România. Îmi iubesc ţara din toată inima, o admir şi o respect şi nu mi-e teamă, domniile voastre, să strig asta în gura mare. Nu-i iubesc, recunosc sincer, pe toţi locuitorii României şi aproape că îi urăsc pe cei care o conduc (ştiu, e o afirmaţie dură, dar cu siguranţă ei sunt de vină pentru asta, eu eram dispusă să-i respect, să-i admir şi să-i urmez, dar spuneţi şi domniile voastre, am pe cine urma?). Şi, recunosc, nu pot afirma că ştiu atât de multe lucruri despre realităţile de acolo, din Coreea de Sud, aşa încât să pot face nişte afirmaţii inatacabile, dar nu prea am văzut acolo oameni care să stea degeaba, să scuipe coji de seminţe pe jos sau care să cerşească, nu am văzut hârtii, sticle goale aruncate pe străzile oraşelor şi nici pensionari (sau bătrâni, în general) trataţi cu atâta lipsă de respect, aşteptaţi, cum a spus, cu un cinism nemărginit, un politician de-al nostru, „să iasă din sistem”.
 

         Mă rog, să lăsăm asta, pentru că astăzi, domniile voastre, vreau să vă duc în Insula Jeju, o parte absolut minunată din Coreea de Sud. Jeju-do, singura provincie cu o autonomie specială din Ţara dimineţilor liniştite, a mai fost denumită şi Insula Zeilor. Şi cred că pe bună dreptate a primit acest nume. Se găseşte la circa 100 de kilometri de ţărm, adică de peninsulă şi are o suprafaţă de 1845 kilometri pătraţi. Jeju este o insulă vulcanică, are nenumărate formaţiuni care au fost, cândva, vulcani subacvatici, cum ar fi pitorescul vârf Seongsan („Răsărit de soare”) sau peşteri vulcanice, pline de mister şi spectaculoase prin colorit. Oraşul principal al insulei este Seongwipo. Tot în Jeju este şi Muntele Halla, cel mai înalt din Coreea de Sud, la poalele căruia se întinde Parcul Naţional Hallasan. Această superbă insulă, unde sute de mii de cupluri de tineri, din toată lumea, aleg să-şi petreacă luna de miere, a fost aleasă să participe (şi a ajuns până în faza finală) la un fel de sondaj care să determine cele „Şapte noi minuni ale lumii”. O să scriu despre acest lucru într-un alt articol, însă. Fapt este că această alegere a insulei la un concurs (destul de controversat, totuşi), a contribuit la o creştere spectaculoasă a numărului de turişti veniţi aici să-şi petreacă vacanţa. Doar în anul 2010, insula Jeju a fost vizitată de 950 de milioane de turişti. Jeju este singurul loc de pe planetă care are trei certificate UNESCO (pentru Rezervaţia Bisferei, în 2002, Patrimoniu Mondial, în 2007 şi Geoparc Mondial, în 2010). Insula are de toate: parcuri, locuri de agrement, plantaţii imense de ceai, hoteluri, temple, kilometri de plaje, poduri şi nenumărate cascade. (...)

        O să revin cu continuarea călătoriei.