Gânduri în SILENZIO STAMPA

            Am avut, zilele trecute, o experienţă de-a dreptul traumatizantă pe care trebuie s-o spun tuturor. Şi, pe cuvânt, nu exagerez cu nimic când afirm lucrul acesta. Neavând de lucru, am căutat pe Internet ceva concursuri literare, nu pentru că aş fi vrut să particip la vreunul, ci aşa, pur şi simplu din curiozitate, ca să aflu cum se desfăşoară. Ei bine, la unul dintre aceste concursuri, la datele despre participare se spunea că, citez: „cei cinci finalişti de la secţiunile POEZIE şi PROZĂ vor avea parte de un sejur (hm, de nu şedere) de o săptămână (...) şi se vor organiza sesiuni de scriere creativă, ateliere de performance, happening, lecturi publice, workshops-uri, la care vor fi invitaţi specialişti din domeniu”. Uau! Toate englezismele astea într-un mic enunţ?! După ce mi-am revenit din uluială, m-am hotărât ca, timp de o săptămână, să intru în silenzio stampa.

        Până voi intra în tăcerea autoimpusă, vreau să spun ceva despre silenzio stampa. Termenul ăsta se pare că ne vine din domeniul sportului. La Campionatul Mondial din 1981, antrenorul Enzo Bearzot le-a interzis jucătorilor săi din „scuadra azzura” să ţină vreo conferinţă de presă. Deci, conferinţă de presă (conférence de presse, press conference, conferenza stampa) se vede că e opusul zicerii noastre de mai sus. Deci, nu mai scriu nimic timp de o săptămână, pentru a mă pedepsi că sunt aşa de ruptă de lumea modernă şi de manifestările ei mimetice, total aiuritoare pentru mine. Am zis că nu mai scriu, dar de vorbit o să vorbesc în continuare, măcar puţin, că altfel nu pot supravieţui. Pe săptămâna viitoare.

Gânduri pierdute-n amintiri

    Haideţi, domniile voastre, însoţiţi-mă într-o altă pagină în care o să încerc să conjug verbul „a gândi, gândire”. Astăzi va fi o gândire izvorâtă din amintiri. Pentru că şi amintirile sunt tot gânduri, doar că verbele se conjugă la trecut. Amintirile sunt bune, cred eu, atunci când nu ne întunecă sau nu ne îngreunează prezentul. Aţi văzut că, în general, noi suntem tentaţi să ne amintim mai mult lucrurile plăcute din trecutul nostru sau al altora. Bine, aici intervine şi felul de a gândi al fiecăruia: unii sunt atât de pesimişti, încât refuză să-şi amintească orice altceva în afară de nenorociri. (Dar, despre amintiri şi rolul jucat de ele în viaţa mea, o să mai revin într-un alt episod). 

      O să-mi încep lucrul la exponatul de astăzi din raftul gândurilor mele cu o mărturisire. Deşi sunt o persoană ce a terminat (cândva) Filologia, secţia numită pe atunci română–franceză, am citit din opera lui Proust doar ceea ce-mi era necesar la examen şi n-am fost deloc extaziată, (la vremea aceea), de stilul lui. Dar am reţinut ceva ce a devenit, de fapt, un loc comun şi este des amintit în scrierile multora: este vorba despre proustiana „la madeleine”, prăjiturica aceea pe care o pomeneşte autorul în volumul „Du côté de chez Swan”. Ei bine, prima amintire a mea legată de madlenele servite de mătuşa Léonie de la Combray, lui Proust, pe vremea copilăriei acestuia, este aceea că textul, stufos şi abundent în amănunte, m-a adus în pragul disperării. 
     Dar l-am citit, ca de altfel toată cartea, cu o mare încrâncenare, pentru că eram conştiincioasă. (La fel cum, un an mai târziu, citeam şi reciteam, cu încăpăţânare, până când începeam să înţeleg ceva din textul încifrat, „Ulysses” de James Joyce). Apoi, scrierile critice, analizele de text, comentariile  pe care le aveam în „manualele” noastre de studenţi, aşa de sofisticate şi pline de termeni „pretenţioşi” (ce erau în totală contradicţie cu felul simplu şi natural de exprimare care-mi era mie pe plac), iarăşi mă aduceau la disperare, pentru că trebuia să le „tocesc”, lucru care-mi repugnă.
      Îmi cer scuze, dar iar voi face aici o paranteză. Voi demonstra, tot legat de subiectul de astăzi, cum e cu rolul  memoriei afective. Din cursul de lingvistică (ca, de altfel, din multe altele ce erau în programa de la facultate) nu ştiu câte noţiuni teoretice mi-au mai rămas mie în memorie, dar nu am uitat un banc pe care profesorul ni l-a spus la curs pentru a „demonstra” modul cum pătrund neologismele în mediul rural:

          „Văsălie trece pe la poarta lui Ion şi strigă:

          - Ioane, no, hai ş-om mere la cârciumă să bem un vinars!

          - Nu merg, mă.

          - Hai, mă Ioane, măcar o bere...

          - No, nu vreau să merg!

          - De ce, mă?

          - Îmi repugnă!”

      Revenind la exegeza textelor proustiene, păi, de exemplu, trebuia să insistăm pe „rolul mnemotehnic exacerbat al cuvântului” sau pe „funcţiile metaforice ale discursului” sau pe „dihotomia realitate – amintire”. Eu nu zic că nu aveau şi acestea rolul lor în formarea mea ca profesor dar, în practica de mai târziu, ca începătoare în ale predării francezei într-un sat din Vrancea (unde erau cazuri - rare, dar erau - când elevii nu ştiau bine nici să scrie în limba română, ca să nu mai spun că, din cauza dialectului cu care erau obişnuiţi, li se părea că eu sunt aceea care vorbesc „ciudat”, fiindcă foloseam româna literară), deci toate exegezele de care vă vorbeam mi-au fost de tot atât folos ca şi o frecţie la un picior de lemn. 
     Dar, măcar le ştiam, şi ştiindu-le pe acestea şi multe altele, citind mult, învăţând pentru examene, îndrăznesc să spun că eu, precum şi generaţiile cu zece, douăzeci de ani mai tinere şi cu zece, douăzeci ani mai în vârstă ca mine, ieşeam din (unele) facultăţi şi ne puteam numi, fără să roşim, intelectuali. Ceea ce, după câte văd eu, nu se mai întâmplă astăzi decât destul de rar. (Acesta va fi un alt subiect de discuţie la care voi reveni în viitor, vă rog să îmi scuzaţi divagaţiile de astăzi, dar domniile voastre cred că aţi băgat deja de seamă că pot fi încoronată ca „regina parantezelor”, le consider supusele mele şi pur şi simplu le ador!)      

    Voiam să vă vorbesc astăzi despre amintirile legate de tatăl meu adoptiv, Elisei Avram. A fost învăţător şi apoi profesor în Domneşti peste patruzeci de ani. Pe lângă sutele de copii cărora le-a descifrat secretele minunate ale buchiilor, a avut un rol hotărâtor şi în formarea mea ca om, bineînţeles. Îmi amintesc, apropo de „madeleine” din scrierea lui Proust, ziceri de-ale lui, sfaturi, felul paşnic şi blând de a se purta, mâncărurile lui preferate, îmi amintesc cum îmi povestea despre greutăţile întâmpinate în anii petrecuţi ca învăţător în Cadrilater, despre plimbările prin Balcic şi Bazargic, îmi amintesc cum îmi făcea „liste de lecturi”, îmi amintesc cum m-a învăţat să dezleg rebusuri (şi lista ar putea continua, dar nu vreau să vă plictisesc). 
     Îmi vorbea cu pasiune despre istorie şi despre mica sa colecţie de monezi vechi (lucruri care pe mine, la vremea aceea, nu mă pasionau deloc, din păcate). Mai târziu, aveam amândoi lungi discuţii în contradictoriu, pe diverse teme, cu argumente de ambele părţi, pentru că eu, ca orice persoană tânără, începeam să judec altfel lucrurile şi dânsul susţinea valorile preţuite de către cei mai în vârstă. De la moartea sa, din martie 1998, au trecut ani buni şi aş minţi dacă aş spune că, de atunci, mă gândesc în fiecare zi la dânsul. Dar mă gândesc, când şi când. Şi eu cred că asta, de fapt, este important în viaţă, să nu fii uitat, să se gândească cineva la tine. Iar şi iar, diverse gânduri, sau cărţi, sau zile, sau evenimente mi-l readuc mereu în memorie...

Gânduri ce zic: "Pst! Invăţ!"

   Voi încerca să pun nişte imagini printre textele mele de pe blog. Zic "voi încerca" pentru că, după ce m-am uitat un pic printr-un manual ce te "deşteaptă" în ale lucratului pe calculator, am dat iute bir cu fugiţii şi m-am hotărât că o să aplic metoda copiilor când primesc o jucărie nouă: nu se lasă până nu se lămuresc ce e cu ea, chiar dacă o strică. O să folosesc ca "material didactic" (mda, dascălul din mine îşi mai aminteşte câte ceva, chiar dacă nu mai predă de ani buni) două - trei strofe dintr-o poezioară satirică foarte simpatică, intitulată Iarna nu-i ca vara şi dedicată de autor, Nicuşor Constantinescu, citez "amicului Braian Tăsescu:

"Doamna nu-i ca domnişoara,

 Toamna nu-i ca primăvara,

 Musca nu e ca albina,

 Soaţa nu-i ca Bubulina,

 Halta nu este ca portul, 

 Mămăliga nu-i ca tortul, 

 Prostul nu e ca savantul

 Şi nici soţul ca amantul, 

Primăria nu-i ca gara,

Iarna nu este ca vara!

 
Nu-i pătratul ca triunghiul,
Tusea nu este ca junghiul,
Baba nu este ca juna
Şi nici soarele ca luna,
Nu-i maiorul caporal,
Parastasul nu e bal,
Barul nu e bibliotecă,
Crâşma nu-i cinematecă,
Lauda nu-i ca ocara,
Iarna nu este ca vara!

(...)
Briciul nu este ca lama,
Comedia nu-i ca drama,
Prăvălia nu-i ca şcoala,
Nu-i tenorul ca sopranul,
Nici cartoful ca bostanul,
Leopardul nu-i ca gardul,
Mia nu-i ca miliardul,
Dimineaţa nu-i ca seara,
Iarna nu este ca vara!"
 

Q.E.D.

Gânduri suave

           MOTTO:

          „Stau singur în basmul lumii.

           Aştept văzduhul 

           să-mi decoloreze ochiul

           într-o seară de târziu

           cu zgomot de iguane

           şi ţipăt de melancolie”.

           (George Baciu, „În vestiarul inimii”)

    
    Fireşte, punând eu drept motto episodului de faţă al „Colecţiei..." mele, rostirea asta plină de poezie, sensibilă şi născătoare de gânduri şi simţiri, este evident acum că nu o să mai pot scrie despre „ceea ce se întâmplă pe scena politică a ţării”, nici despre vedetele mioritice, şi, bineînţeles, n-o să mai pot să mă hlizesc cvasi-moralizator asupra cine ştie căror alte gogomănii ce se întâmplă pe la noi, prin România, pe acest „picior de plai” care, din nefericire pentru noi toţi, începe să semene din ce în ce mai puţin cu o „gură de rai”, ca-n poezie. Noblesse oblige, nu?

    Ei, aici deja am intrat în impas. Acestea erau, de fapt, trei dintre subiectele preferate, inepuizabile pentru inspiraţia mea. Bine, recunosc cu o sinceritate neprefăcută cum că, în micile articole despre relele apucături ale celor din „politichia” românească, eu nu sunt destul de informată (din comoditate şi din lehamite) şi că tonul meu nu e destul de incisiv (din decenţă). Îi admir sincer pe toţi aceia care scriu într-adevăr pamflete politice, cu date exacte, documentate şi cu un verb virulent. Dar ce pot eu să fac, v-am mai spus deja, domniile voastre, că nu m-am născut în epoca potrivită firii mele.

    Nici vreo călătorie imaginară (în locuri exotice şi misterioase sau pe la noi, prin minunate şi neştiute colţuri ale ţării) nu mai vreau să facem astăzi împreună, pentru că, dacă tot m-am pornit pe mărturisiri, trebuie să vă mai spun că şi voiajele astea ale mele virtuale necesită o oarece pregătire, trebuie să citesc ceva despre locurile unde vă voi duce pe domniile voastre, trebuie să ştiu ceva despre oamenii de acolo, despre cultura lor, despre obiceiuri, climă, bogăţii etc. Ei bine, acum nu am timp şi nici chef pentru asta, deci vă promit că o să călătorim data viitoare, dacă nu apare ceva mult mai interesant de comentat între timp. Aşa că rămâne valabilă dilema de care vă spuneam: despre ce să scriu? Dar eram sigură, pentru că mă cunosc foarte bine, că o să apară ceva...

    Deci, delectându-mă zilele astea, pentru a mia oară,  cu Habanera din „Carmen” de Bizet, cântată de Maria Callas (am găsit, de data asta, înregistrarea făcută la Covent Garden), am înţeles, profund şi pe deplin, înţelesul expresiei aceleia franţuzeşti care susţine că cineva are un „je ne sais quoi” ce-l distinge de ceilalţi. Am ascultat aria asta cântată de artiste cu voci mari, poate mai mari ca cea a Mariei Callas, artiste mai tinere, mai frumoase, mai... Am ascultat-o şi în interpretarea marii noastre cântăreţe Angela Gheorghiu. Era totul frumos, mă încânta, dar nu îmi atingea sufletul în modul acela de neexplicat.

  Maria Callas, fără gesturi dramatice, fără nu ştiu ce zâmbete şăgalnice, numai din modulaţiile sublime ale vocii şi din privirile arunate de ochii ei frumoşi de grecoaică pătimaşă, te face să simţi această cântare, să o înţelegi, chiar dacă nu ştii franceza. E talent, e muncă, e dăruire, dar mai ales este acel „je ne sais quoi” de care vă spuneam. La fel se întâmplă, de exemplu, în piese de teatru sau în filme. 
  Pot fi actori foarte talentaţi, foarte frumoşi sau carismatici şi care îşi joacă rolul cu dăruire, dacă însă nu se crează acea chimie (între ei, pe scenă, mai întâi, şi între ei şi public, mai apoi), totul este perfect dar nu ne transmite nimic, emoţia, vorba personajului lui Nenea Iancu, „ e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire”. D. I. Suchianu, un excelent (şi, din păcate, prea repede uitat) critic de film, spunea că sunt mari doar actorii şi regizorii cărora le reuşeşte în creaţiile lor acel „make believe” (fă-l să creadă). Noi asta şi vrem, de fapt, când ascultăm muzică, ne ducem la teatru sau vedem acasă un film, să fim cuceriţi, să ne mistificăm, să credem. Altfel, ne pierdem timpul degeaba.

   Am să închei acum, episodul ăsta a fost doar o fluturare de gând, nu a avut din capul locului un subiect pe care să mi-l fi propus, am scris efectiv ce mi-a trecut prin minte, ascultând-o pe Callas cântând „L’amour est l’enfant de Bohème / Il n’a jamais, jamais connu le loi” şi gândindu-mă că în viaţă, în dragoste, în artă, acel inexplicabil „je ne sais quoi” poate schimba totul, într-o clipă. Asta este concluzia mea, ăsta este adevărul meu de astăzi, nu susţin că e universal valabil, nici veşnic, nici unic, pentru că, aşa cum foarte bine spune Oscar Wilde, „adevărul pur şi simplu este  rareori pur şi niciodată simplu”.

                                   

Gânduri care spun: "ei, şi?"

    

       M-am tot gândit că în ultima vreme - este vorba cam de câteva luni - nu am deschis mai deloc televizorul sau vreun ziar pentru a vedea şi citi ştiri, drept pentru care, cuprinsă de remuşcări, mi-am făcut singură morală, cum că mă autoizolez, nu-mi pasă ce-i în jurul meu, practic politica struţului etc. (Apropo de struţi, iată discuţia dintre două exemplare:

  - Tu ştii de ce ţinem noi capul în nisip?

  - Nu ştiu tu de ce-l ţii, dar eu caut petrol...)

        Parafrazând glumiţa asta, aş zice că nu ştiu dacă şi de ce evadaţi domniile voastre din realitate, dar eu una, vă spun sincer, fac asta dintr-o imensă lehamite şi, bineînţeles, din dorinţa de învăţa ceva bun, util şi înţelept. Oricum, găsesc că e mult mai interesant să citesc (ori să scriu) un roman sau să călătoresc cu gândul prin locuri frumoase decât să văd ce se întâmplă în ograda noastră mioritică. 
     Am să renunţ azi, totuşi, la vreo călătorie imaginară sau la ceva colecţie de citate din ce-au gândit alţii şi o să-mi susţin punctul de vedere cu câteva ştiri, luate absolut la întâmplare de pe Internet, din „revista presei”, cam pe la mijlocul lunii august. Nu susţin că sunt cele mai răsunătoare sau cele mai importante ştiri, le-am cules doar pentru a le comenta pentru domniile voastre, pentru a vă aduce argumente şi a vă demonstra că era mult mai bine dacă nu-mi pierdeam timpul cu ele. Păi, s-o pornim în călătorie printre ştiri. Pentru început, un titlu:

            * „P.D.L. este acuzat de mită electorală în Neamţ”. (Ha, ha, e un truism şi o glumă tare bună, nu-i aşa? Ca şi cum am afirma că „laptele e alb”, „zahărul e dulce” sau că „iarna nu-i ca vara”. Asta e o noutate, o ştire care să-ţi taie răsuflarea? Nu, bineînţeles că nu.)

            * „Circulaţie îngreunată pe Valea Prahovei” şi „pe litoralul românesc sunt de trei ori mai mulţi turişti ca anul trecut.” (Păi asta înseamnă că poporul român trăieşte bine – aşa cum i-a urat preşedintele Băsescu – are bani şi are chef de distracţie, deci noua criză care se profilează ameninţător la orizont este pentru noi, locuitorii din spaţiul carpato – dunăreano – pontic, o gogoriţă mincinoasă şi nici că ne pasă de ea.)

            * „Primarul sectorului V al capitalei, Vanghelie, aflat în vizită în Italia, a dansat „Periniţa” sub Columna lui Traian pentru a marca înfrăţirea dintre popoarele român şi italian.” (Ei şi, Vanghelie ar dansa şi „pas de deux” cu o gorilă dacă ar avea ceva de câştigat din asta!)

            * „Un bătrân de 64 de ani a fost găsit de ziarişti în stare de inconştienţă în curtea unui spital din Cluj, după ce fusese externat de la secţia de O.R.L. şi lăsat acolo să zacă ore în şir.” (Deja la noi asta e ceva intrat în cotidian, de ce să ne mai agităm, nu e primul, nu va fi nici ultimul, autorităţile nesimţite nu-şi fac datoria, personalul medical se luptă cu greutăţi insurmontabile, toată lumea aşteaptă o mică „atenţie” şi, în acest timp, oamenii mor pe stradă.)

            Şi, ca să zic aşa, cireaşa de pe tort, o declaraţie absolut aiuritoare a preşedintelui Băsescu, apropo de vizita nocturnă la Cotroceni a Elenei Udrea:

            * „Eu am fost cu nevasta. S-a dus la vreun consilier.” (Aproape că am rămas fără replică. Şi totuşi... Nu vreau să compar cele de mai sus cu zicerea din vreuna din comediile lui Caragiale, pentru că-l admir prea mult pe Nenea Iancu pentru a-i asemăna personajele cu aceşti saltimbanci lipsiţi de bun simţ care se joacă pe scena politică a ţării „de-a guvernul”, „de-a parlamentul”, „de-a preşedinţia”, şi care fac, prin jocul lor tembel, ca atmosfera şi apucăturile politicii româneşti să semene din ce în ce mai mult cu acelea dintr-un local de streap-tease. Asta, ca să fiu gentilă şi să nu pomenesc de felinarul roşu...)

            Şi acum, doamnelor şi domnilor, ştirile mondene. Ele mă scot din sărite cel mai mult. Sunt genul acela de aberaţii care mă face întotdeauna să mă întreb cine este mai „sărit de pe fix” şi are cel mai mic IQ, cei care le scriu sau cei care le citesc. Înclin să cred că cei care le scriu, pentru că eu nu renunţ la ideea că gustul publicului poate fi educat. Deci, să pornim:

            * „Iuliana Marciuc declară: „Enache a glumit că nu mă ia de nevastă!” (Uau, asta ar putea fi o glumă, dar e de-a dreptul sadică pentru această Penelopă a zilelor noastre care a aşteptat şi a suferit atât din pricina indecisului cântăreţ. Nu erau destule telenovele pe micul ecran, ne mai trebuia şi una în viaţa de toate zilele?)

            * „Jojo şi-a cumpărat un apartament de 130.000 de euro”. (Poate are vreo afacere, sau un iubit cu mulţi bani, că din actorie şi cântat nu prea cred eu să iasă atâţia bani. Vorbim doar de Jojo, nu de Angelina Jolie...)

            * „Anamaria Prodan a slăbit 5 kilograme cu pepene roşu”. (Şi? Ce-i cu asta? Ce-mi pasă mie sau domniilor voastre că ea a slăbit? Trebuie să mărturisesc că, în cazul acesta, nu reuşesc să fiu obiectivă şi asta pentru că, atât ea, cât şi distinsa sa mamă, îmi sunt profund şi iremediabil antipatice.)

            * „Carmen Trandafir se mărită, în secret, duminică”. (Îmi cer scuze, dar cine-i Carmen Trandafir? Şi, de ce în secret? Şi, ce ne interesează pe noi asta?)

            * „Irinel Columbeanu a dus-o pe Irina la ziua de naştere a unei prietene”. (În cazul proaspăt despărţiţilor soţi Columbeanu, antipatia mea se amestecă cu un fel de repulsie şi cu un început de enervare, deci mă abţin şi nu mai comentez nimic. Singura pe care o deplâng şi cu care empatizez e micuţa şi nevinovata Irina.)

            * „Firea şi Pandele s-au întors din luna de miere”. (Aferim, să le fie de bine. Să se bucure de viaţa lor de tineri căsătoriţi, deşi eu mă cam îndoiesc că în cazul lor e vorba de o mare iubire, ci mai degrabă de un fel de contract matrimonial cu avantaje de ambele părţi. Ei, pe de altă parte, s-ar putea să vorbească invidia din mine, pentru că eu nu sunt căsătorită, nu?)

            * „Noul iubit al Oanei Zăvoranu este homosexual”. (Eh, aşa-i trebuie Queridei! Însă, repet, de ce trebuia să ştim şi noi? Cu ce am greşit?)

            Am să închei aici, că nu are rost să mă enervez mai mult cu astfel de stupizenii şi să vă plictisesc şi pe domniile voastre. Deci, sper din toată inima că am reuşit să vă conving că era mai bine să nu-mi fi pierdut timpul pentru a citi asemenea „ştiri”. Bine, e posibil să nu fi ales eu ca lumea şi să fie prin ziare sau pe la jurnalele televizate şi lucruri interesante şi de bun simţ, dar eu asta am găsit astăzi, deci asta v-am prezentat, cu asta m-am amuzat şi asta am comentat. (Rima e absolut involuntară, îmi cer scuze). În orice caz, eu am încercat să diversific comentariile, pentru a vă oferi spre lectură părerea mea despre aceste ştiri şi a nu deveni monotonă prin repetarea la infinit a doar două vorbe, dar atunci când le-am citit, după un râs sănătos sau o indignare la fel de sănătoasă, prima reacţie a mea a fost să exclam: ei, şi?!

            

Nori peste gânduri

   Astăzi am avut ceea ce se numeşte în mod convenţional "o zi proastă". Gândurile mele au fost acoperite de nori negri, prevestitori de furtună. Nici nu vreau să-mi mai amintesc amănuntele. Ducă-se! Ca să trec peste gândurile cam negre ce mă bântuie precum o stafie printr-un castel scoţian, am să-mi spun singură un banc:

   Soţul şi soţia, de curând căsătoriţi, iau micul dejun. Soţul spune, destul de încurcat:

  - Dragă, am o problemă, trebuie să discutăm...

  Soţia, gângurind, îi ţine o mică predică:

   - Păi, scumpule, acum suntem căsătoriţi, ne iubim, împărţim totul, nu mai există decât "noi", "al nostru", "a noastră" etc.

   - O.K, atunci avem o problemă, secretara noastră a rămas însărcinată cu noi!

Gânduri şi ziceri d'ale lui Murphy...

                  

                                                            Motto:

   „Aici, la graniţă, frunzele cad. Deşi toţi vecinii mei sunt nişte primitivi şi tu            eşti la mii de mile depărtare, pe masa mea se află întotdeauna două ceşti de ceai”.

                                                           (Poem din timpul dinastiei Tang)

      Norii care se adună, la figurat vorbind, deasupra capetelor noastre (căci, trebuie să recunoașteți, domniile voastre, se mai adună şi nori negri şi amenințători, când şi când) pot fi tratați în mai multe moduri: ori ne facem că nu-i vedem – nu e recomandat, dar e foarte la îndemână – apoi, ne gândim intens la o metodă rapidă de neutralizare a lor – recomandabil celor inventivi şi cu voinţă puternică - şi, ultima soluţie, ar fi aceea de a ne resemna şi a-i accepta – acesta ar fi sfatul doar pentru pesimişti. 
   Când mă confrunt cu asemenea hoarde de nori, eu apelez la prima şi a doua metodă, combinate: adică, mai întâi încerc să ignor totul (aici se întrevede ușoară aplecare spre comoditate a celor din zodia mea, Balanţa) şi apoi, neputând să mai fac asta, lupt împotriva „norilor” cu mijloacele din dotare. Unul dintre mijloace ar fi umorul, apoi gândul la prieteni (pentru ei am ales motto-ul de azi, care îmi place nespus de mult) şi la ce-ar face ei ca să scape de aceşti nori fioroşi. Uneori, chiar le cer sfatul. Mai ales celor optimişti, că pesimiştii nu prea te pot ajuta...

     Dar, fiindcă am pomenit de pesimişti, mă gândeam zilele trecute că, de exemplu, celebrele ziceri (butade, jocuri de cuvinte, axiome, postulate, paradoxuri care au făcut să apară o „disciplină” nouă, numită „murphologie” ce se ocupă cu adăugarea de noi şi noi „murphisme”), ei bine, zicerile astea sunt cam pesimiste şi cam cinice, dar noi le încadrăm pe toate la „divertisment”. 

    Ştiţi, sunt sigură, că totul a pornit de la cele spuse de inginerul american Edward A. Murphy, de la Institutul de Tehnologie al United States Air Force, şi care, în 1949, în urma eşecului unui experiment, a spus: „Dacă ceva poate să meargă prost, va merge prost”.

    Pe urmă, alţii au adăugat noi şi noi articole la aşa-zisele „legi ale lui Murphy”, le-au contrazis, le-au completat şi, tot aşa, s-au scris cărţi întregi. Şi toate, paradoxal, deşi sunt uşor pesimiste, cum am mai spus, îţi dau parcă un fel de curaj, te fac să treci mai uşor peste greutăţi. Gândiţi-vă, domniile voastre, la celebrul îndemn „Zâmbeşte, mâine va fi mai rău!”. E pesimist, nu? Dar efectul, cel puţin asupra mea, este unul contrar, pur şi simplu mă binedispune, chiar mă face să zâmbesc din toată inima, şi să dau o replică promptă şi pe măsură: „Ei, şi?” Vă dau doar câteva exemple de asemenea ziceri care se pot aplica în viaţa de zi cu zi:

* Când lucrurile par că nu se mai înrăutățesc, ai răbdare. Se vor înrăutăţi curând.

* Când lucrurile merg bine, ceva a mers prost.

* Nimic nu este atât de prost, încât să nu devină şi mai prost.

* După ce lucrurile s-au înrăutăţit suficient de mult, ciclul se repetă.

* Indiferent de ce va merge prost, există întotdeauna cineva care a ştiut că aşa va fi.

* Problemele complicate au întotdeauna răspunsuri simple, pe înţelesul tuturor, dar greşite.

* Oportunitatea îţi bate la uşă în cel mai puţin oportun moment.

* Natura ţine întotdeauna cu latura ascunsă a lucrurilor.

* Ca să cureţi un lucru, murdăreşti un altul. Dar poţi murdări mai multe lucruri fără a curăţa niciunul. 

* Lucrurile incompatibile cu alte lucruri, pot fi compatibile între ele.

* Dacă anticipezi că sunt patru variante posibile de a ieşi ceva prost şi reuşeşti să le ocoleşti, atunci va apare imediat o a cincea posibilitate, care va strica totul.

* Probabilitatea de a distruge un lucru este direct proporţională cu valoarea lui.

* Când apeşi din greşeală pe două litere la maşina de scris, se imprimă litera care nu trebuie.

* Când avionul în care eşti are întârziere, avionul pe care trebuie să-l iei în continuare pleacă la ora fixată.

* Când pisica îţi adoarme pe picioare şi te farmecă cu torsul ei, simţi o nevoie imperioasă de a merge la baie.

* Daca o frânghie are un capăt, atunci are precis încă unul.

* Când trebuie sa-ţi concentrezi atenţia asupra unui anumit lucru, este imposibil să nu apară altul care să-ţi distragă atenţia.

* Ori de câte ori stabileşti să faci un anume lucru mai întâi, survine un alt lucru care trebuie făcut primul.

* Ori de câte ori îţi tai unghiile, constaţi pe urmă că ai nevoie de ele.

* Întotdeauna găseşti uşor ceea ce nu cauţi. Iar ceea ce cauţi, găseşti abia în ultimul loc în care poţi căuta.

* Un lucru rătăcit îl poţi găsi numai după ce răscoleşti întreaga casă.

* Când cauţi un lucru, niciodată nu îl găseşti decât după ce ţi-ai cumpărat un altul în loc.

* Când garantia unui produs este de 60 de zile, defectarea lui se va produce în ziua a 61-a.

* Legile nu sunt decât nişte simulări ale realităţii.

* Proliferarea unor noi legi va conduce la proliferarea unor noi excepţii. Indiferent dacă legile sunt bune, rele sau neutre, trebuie să se supună celor din urmă.

* Dacă o lege a lui Murphy poate să greşească, va greşi.

* Tot ceea ce e bun, este ilegal, imoral sau îngraşă.

   Şi, totuşi, dacă nu luăm totul prea în serios şi încercăm să gândim pozitiv, viaţa e frumoasă, nu-i aşa, domniile voastre?