Gânduri pierdute-n amintiri

    Haideţi, domniile voastre, însoţiţi-mă într-o altă pagină în care o să încerc să conjug verbul „a gândi, gândire”. Astăzi va fi o gândire izvorâtă din amintiri. Pentru că şi amintirile sunt tot gânduri, doar că verbele se conjugă la trecut. Amintirile sunt bune, cred eu, atunci când nu ne întunecă sau nu ne îngreunează prezentul. Aţi văzut că, în general, noi suntem tentaţi să ne amintim mai mult lucrurile plăcute din trecutul nostru sau al altora. Bine, aici intervine şi felul de a gândi al fiecăruia: unii sunt atât de pesimişti, încât refuză să-şi amintească orice altceva în afară de nenorociri. (Dar, despre amintiri şi rolul jucat de ele în viaţa mea, o să mai revin într-un alt episod). 

      O să-mi încep lucrul la exponatul de astăzi din raftul gândurilor mele cu o mărturisire. Deşi sunt o persoană ce a terminat (cândva) Filologia, secţia numită pe atunci română–franceză, am citit din opera lui Proust doar ceea ce-mi era necesar la examen şi n-am fost deloc extaziată, (la vremea aceea), de stilul lui. Dar am reţinut ceva ce a devenit, de fapt, un loc comun şi este des amintit în scrierile multora: este vorba despre proustiana „la madeleine”, prăjiturica aceea pe care o pomeneşte autorul în volumul „Du côté de chez Swan”. Ei bine, prima amintire a mea legată de madlenele servite de mătuşa Léonie de la Combray, lui Proust, pe vremea copilăriei acestuia, este aceea că textul, stufos şi abundent în amănunte, m-a adus în pragul disperării. 
     Dar l-am citit, ca de altfel toată cartea, cu o mare încrâncenare, pentru că eram conştiincioasă. (La fel cum, un an mai târziu, citeam şi reciteam, cu încăpăţânare, până când începeam să înţeleg ceva din textul încifrat, „Ulysses” de James Joyce). Apoi, scrierile critice, analizele de text, comentariile  pe care le aveam în „manualele” noastre de studenţi, aşa de sofisticate şi pline de termeni „pretenţioşi” (ce erau în totală contradicţie cu felul simplu şi natural de exprimare care-mi era mie pe plac), iarăşi mă aduceau la disperare, pentru că trebuia să le „tocesc”, lucru care-mi repugnă.
      Îmi cer scuze, dar iar voi face aici o paranteză. Voi demonstra, tot legat de subiectul de astăzi, cum e cu rolul  memoriei afective. Din cursul de lingvistică (ca, de altfel, din multe altele ce erau în programa de la facultate) nu ştiu câte noţiuni teoretice mi-au mai rămas mie în memorie, dar nu am uitat un banc pe care profesorul ni l-a spus la curs pentru a „demonstra” modul cum pătrund neologismele în mediul rural:

          „Văsălie trece pe la poarta lui Ion şi strigă:

          - Ioane, no, hai ş-om mere la cârciumă să bem un vinars!

          - Nu merg, mă.

          - Hai, mă Ioane, măcar o bere...

          - No, nu vreau să merg!

          - De ce, mă?

          - Îmi repugnă!”

      Revenind la exegeza textelor proustiene, păi, de exemplu, trebuia să insistăm pe „rolul mnemotehnic exacerbat al cuvântului” sau pe „funcţiile metaforice ale discursului” sau pe „dihotomia realitate – amintire”. Eu nu zic că nu aveau şi acestea rolul lor în formarea mea ca profesor dar, în practica de mai târziu, ca începătoare în ale predării francezei într-un sat din Vrancea (unde erau cazuri - rare, dar erau - când elevii nu ştiau bine nici să scrie în limba română, ca să nu mai spun că, din cauza dialectului cu care erau obişnuiţi, li se părea că eu sunt aceea care vorbesc „ciudat”, fiindcă foloseam româna literară), deci toate exegezele de care vă vorbeam mi-au fost de tot atât folos ca şi o frecţie la un picior de lemn. 
     Dar, măcar le ştiam, şi ştiindu-le pe acestea şi multe altele, citind mult, învăţând pentru examene, îndrăznesc să spun că eu, precum şi generaţiile cu zece, douăzeci de ani mai tinere şi cu zece, douăzeci ani mai în vârstă ca mine, ieşeam din (unele) facultăţi şi ne puteam numi, fără să roşim, intelectuali. Ceea ce, după câte văd eu, nu se mai întâmplă astăzi decât destul de rar. (Acesta va fi un alt subiect de discuţie la care voi reveni în viitor, vă rog să îmi scuzaţi divagaţiile de astăzi, dar domniile voastre cred că aţi băgat deja de seamă că pot fi încoronată ca „regina parantezelor”, le consider supusele mele şi pur şi simplu le ador!)      

    Voiam să vă vorbesc astăzi despre amintirile legate de tatăl meu adoptiv, Elisei Avram. A fost învăţător şi apoi profesor în Domneşti peste patruzeci de ani. Pe lângă sutele de copii cărora le-a descifrat secretele minunate ale buchiilor, a avut un rol hotărâtor şi în formarea mea ca om, bineînţeles. Îmi amintesc, apropo de „madeleine” din scrierea lui Proust, ziceri de-ale lui, sfaturi, felul paşnic şi blând de a se purta, mâncărurile lui preferate, îmi amintesc cum îmi povestea despre greutăţile întâmpinate în anii petrecuţi ca învăţător în Cadrilater, despre plimbările prin Balcic şi Bazargic, îmi amintesc cum îmi făcea „liste de lecturi”, îmi amintesc cum m-a învăţat să dezleg rebusuri (şi lista ar putea continua, dar nu vreau să vă plictisesc). 
     Îmi vorbea cu pasiune despre istorie şi despre mica sa colecţie de monezi vechi (lucruri care pe mine, la vremea aceea, nu mă pasionau deloc, din păcate). Mai târziu, aveam amândoi lungi discuţii în contradictoriu, pe diverse teme, cu argumente de ambele părţi, pentru că eu, ca orice persoană tânără, începeam să judec altfel lucrurile şi dânsul susţinea valorile preţuite de către cei mai în vârstă. De la moartea sa, din martie 1998, au trecut ani buni şi aş minţi dacă aş spune că, de atunci, mă gândesc în fiecare zi la dânsul. Dar mă gândesc, când şi când. Şi eu cred că asta, de fapt, este important în viaţă, să nu fii uitat, să se gândească cineva la tine. Iar şi iar, diverse gânduri, sau cărţi, sau zile, sau evenimente mi-l readuc mereu în memorie...