Gânduri suave

           MOTTO:

          „Stau singur în basmul lumii.

           Aştept văzduhul 

           să-mi decoloreze ochiul

           într-o seară de târziu

           cu zgomot de iguane

           şi ţipăt de melancolie”.

           (George Baciu, „În vestiarul inimii”)

    
    Fireşte, punând eu drept motto episodului de faţă al „Colecţiei..." mele, rostirea asta plină de poezie, sensibilă şi născătoare de gânduri şi simţiri, este evident acum că nu o să mai pot scrie despre „ceea ce se întâmplă pe scena politică a ţării”, nici despre vedetele mioritice, şi, bineînţeles, n-o să mai pot să mă hlizesc cvasi-moralizator asupra cine ştie căror alte gogomănii ce se întâmplă pe la noi, prin România, pe acest „picior de plai” care, din nefericire pentru noi toţi, începe să semene din ce în ce mai puţin cu o „gură de rai”, ca-n poezie. Noblesse oblige, nu?

    Ei, aici deja am intrat în impas. Acestea erau, de fapt, trei dintre subiectele preferate, inepuizabile pentru inspiraţia mea. Bine, recunosc cu o sinceritate neprefăcută cum că, în micile articole despre relele apucături ale celor din „politichia” românească, eu nu sunt destul de informată (din comoditate şi din lehamite) şi că tonul meu nu e destul de incisiv (din decenţă). Îi admir sincer pe toţi aceia care scriu într-adevăr pamflete politice, cu date exacte, documentate şi cu un verb virulent. Dar ce pot eu să fac, v-am mai spus deja, domniile voastre, că nu m-am născut în epoca potrivită firii mele.

    Nici vreo călătorie imaginară (în locuri exotice şi misterioase sau pe la noi, prin minunate şi neştiute colţuri ale ţării) nu mai vreau să facem astăzi împreună, pentru că, dacă tot m-am pornit pe mărturisiri, trebuie să vă mai spun că şi voiajele astea ale mele virtuale necesită o oarece pregătire, trebuie să citesc ceva despre locurile unde vă voi duce pe domniile voastre, trebuie să ştiu ceva despre oamenii de acolo, despre cultura lor, despre obiceiuri, climă, bogăţii etc. Ei bine, acum nu am timp şi nici chef pentru asta, deci vă promit că o să călătorim data viitoare, dacă nu apare ceva mult mai interesant de comentat între timp. Aşa că rămâne valabilă dilema de care vă spuneam: despre ce să scriu? Dar eram sigură, pentru că mă cunosc foarte bine, că o să apară ceva...

    Deci, delectându-mă zilele astea, pentru a mia oară,  cu Habanera din „Carmen” de Bizet, cântată de Maria Callas (am găsit, de data asta, înregistrarea făcută la Covent Garden), am înţeles, profund şi pe deplin, înţelesul expresiei aceleia franţuzeşti care susţine că cineva are un „je ne sais quoi” ce-l distinge de ceilalţi. Am ascultat aria asta cântată de artiste cu voci mari, poate mai mari ca cea a Mariei Callas, artiste mai tinere, mai frumoase, mai... Am ascultat-o şi în interpretarea marii noastre cântăreţe Angela Gheorghiu. Era totul frumos, mă încânta, dar nu îmi atingea sufletul în modul acela de neexplicat.

  Maria Callas, fără gesturi dramatice, fără nu ştiu ce zâmbete şăgalnice, numai din modulaţiile sublime ale vocii şi din privirile arunate de ochii ei frumoşi de grecoaică pătimaşă, te face să simţi această cântare, să o înţelegi, chiar dacă nu ştii franceza. E talent, e muncă, e dăruire, dar mai ales este acel „je ne sais quoi” de care vă spuneam. La fel se întâmplă, de exemplu, în piese de teatru sau în filme. 
  Pot fi actori foarte talentaţi, foarte frumoşi sau carismatici şi care îşi joacă rolul cu dăruire, dacă însă nu se crează acea chimie (între ei, pe scenă, mai întâi, şi între ei şi public, mai apoi), totul este perfect dar nu ne transmite nimic, emoţia, vorba personajului lui Nenea Iancu, „ e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire”. D. I. Suchianu, un excelent (şi, din păcate, prea repede uitat) critic de film, spunea că sunt mari doar actorii şi regizorii cărora le reuşeşte în creaţiile lor acel „make believe” (fă-l să creadă). Noi asta şi vrem, de fapt, când ascultăm muzică, ne ducem la teatru sau vedem acasă un film, să fim cuceriţi, să ne mistificăm, să credem. Altfel, ne pierdem timpul degeaba.

   Am să închei acum, episodul ăsta a fost doar o fluturare de gând, nu a avut din capul locului un subiect pe care să mi-l fi propus, am scris efectiv ce mi-a trecut prin minte, ascultând-o pe Callas cântând „L’amour est l’enfant de Bohème / Il n’a jamais, jamais connu le loi” şi gândindu-mă că în viaţă, în dragoste, în artă, acel inexplicabil „je ne sais quoi” poate schimba totul, într-o clipă. Asta este concluzia mea, ăsta este adevărul meu de astăzi, nu susţin că e universal valabil, nici veşnic, nici unic, pentru că, aşa cum foarte bine spune Oscar Wilde, „adevărul pur şi simplu este  rareori pur şi niciodată simplu”.