Gânduri în SILENZIO STAMPA

            Am avut, zilele trecute, o experienţă de-a dreptul traumatizantă pe care trebuie s-o spun tuturor. Şi, pe cuvânt, nu exagerez cu nimic când afirm lucrul acesta. Neavând de lucru, am căutat pe Internet ceva concursuri literare, nu pentru că aş fi vrut să particip la vreunul, ci aşa, pur şi simplu din curiozitate, ca să aflu cum se desfăşoară. Ei bine, la unul dintre aceste concursuri, la datele despre participare se spunea că, citez: „cei cinci finalişti de la secţiunile POEZIE şi PROZĂ vor avea parte de un sejur (hm, de nu şedere) de o săptămână (...) şi se vor organiza sesiuni de scriere creativă, ateliere de performance, happening, lecturi publice, workshops-uri, la care vor fi invitaţi specialişti din domeniu”. Uau! Toate englezismele astea într-un mic enunţ?! După ce mi-am revenit din uluială, m-am hotărât ca, timp de o săptămână, să intru în silenzio stampa.

        Până voi intra în tăcerea autoimpusă, vreau să spun ceva despre silenzio stampa. Termenul ăsta se pare că ne vine din domeniul sportului. La Campionatul Mondial din 1981, antrenorul Enzo Bearzot le-a interzis jucătorilor săi din „scuadra azzura” să ţină vreo conferinţă de presă. Deci, conferinţă de presă (conférence de presse, press conference, conferenza stampa) se vede că e opusul zicerii noastre de mai sus. Deci, nu mai scriu nimic timp de o săptămână, pentru a mă pedepsi că sunt aşa de ruptă de lumea modernă şi de manifestările ei mimetice, total aiuritoare pentru mine. Am zis că nu mai scriu, dar de vorbit o să vorbesc în continuare, măcar puţin, că altfel nu pot supravieţui. Pe săptămâna viitoare.