Gânduri călătoare

    Deci, parcă rămăsesem împreună, domniile voastre, pe aeroportul Incheon din Coreea de sud. Îmi cer iertare că am zăbovit cu gândurile aşa de mult aici, dar între timp s-au întâmplat atâtea în planul real, încât nu am mai fost în stare să continui călătoria mea imaginară. Adevărul este că mai puteam sta acolo mult şi bine, căci nu ne-am fi plictisit deloc. Aeroportul Incheon care, timp de cinci ani, între 2005 şi 2010, a fost declarat cel mai bun aeroport al lumii, e un loc absolut fantastic. Este un fel de mic orăşel, cu magazine multe (vreo patruzeci, are chiar şi un imens supermarket la subsol), cu restaurante, spaţii verzi, locuri de joacă pentru copii, săli de întruniri pentru oamenii de afaceri,  hoteluri şi multe altele). În timp ce unele dintre  gândurile mele (cele responsabile cu imaginaţia, fantezia, mă rog, cu visatul cu ochii deschişi...) înregistrau mecanic cele văzute pe aeroport şi în împrejurimi, altele (cele legate de realitate şi de viaţa de zi cu zi) asistau terifiate la dezastrul  de nedescris făcut de cutremur şi de tzunami în Japonia.

      Vă mărturisesc că am fost tentată, în primul moment, să renunţ la călătoria mea imaginară în Coreeea, mintea îmi era pur şi simplu bocată, refuza să creadă că aşa ceva se întâmplă cu adevărat. Şi-mi ziceam, pentru a suta oară, parafrazând expresia „viaţa bate filmul”, că realitatea este de mii de ori mai înfiorătoare decât orice produs al imaginaţiei omeneşti. Dar apoi m-am gândit că, oricum, eu nu pot ajuta, practic, cu nimic Japonia şi pe japonezi, pentru că în asemenea situaţii, doar gândurile nu sunt de ajuns, ele devin neputincioase. Dar, pe de altă parte, cred eu, chiar şi un gând bun poate fi de folos. Oricum, eu mă înclin în faţa poporului japonez, îl admir pentru tăria şi demnitatea lui, pentru obstinaţia cu care o ia mereu de la capăt, pentru felul cum muncesc ei, japonezii, pentru faptul că sunt uniţi şi pentru modul absolut uimitor cum îşi iubesc ţara. Am ce învăţa de la ei, e clar.Dar să o pornim spre Seul. Aeroportul este la 52 de kilometri de capitala Coreei, este aşezat pe insula Yeongjong şi este legat de Seul prin IncheonInternational Airport Expressway, o superautostradă, şi pe apă, cu feribotul. Eu vă propun să mergem cu unul din acele elegante taxiuri, cu nouă locuri, pentru că sunt mai ieftine. Ajungem foarte rapid şi ne cazăm la una din acele mici şi exotice (asta, pentru  ochii noşri de europeni) pensiuni, aşezate mai la marginea oraşului. V-am mai spus despre Seul în călătoria anterioară, este aşezat pe râul Han, e imens, e modern, dar e plin şi de tradiţie, e aglomerat şi e frumos. Numele îi vine de la cuvântul coreean care înseamnă capitală, Seorabeol, aşa cum denumirea de Coreea vine de la numele dinastiei regale care a condus ţara între 913 şi 1392, Koryo. Coreenii au avut, se pare, primii regi cam cu aproape 3.000 de ani înainte de Hristos şi au, cum v-am mai spus, un adevărat cult pentru înaintaşii lor, pentru istoria şi pentru tradiţiile lor.

      Bun, după ce ne-am instalat, o sa mâncam ceva şi o să pornim să vizităm ce e de vizitat, că avem o listă întreagă. Mâncarea coreeană este diversificată, au supe, nelipsitul orez, amestecat uneori cu fasole, garniturile kimchi etc. Eu vă propun să încercăm sinsollo care are în compoziţie (m-am uitat pe meniu, căci eu una refuz categoric să mănânc ceva mult prea exotic pentru gustul meu, cum ar fi scorpioni prăjiţi sau şarpe murat, că se găsesc şi din astea) sos de soia, peşte, carne de pui, nuci, ouă, legume multe şi fasole. Intrigant, nu? Dar e foarte bun la gust, garantez.Planul meu pentru călătoria de faţă este să mergem să vedem Altarul Jong-myo, Grădinile secrete - Biwon şi Muzeul dedicat de coreeni kimchi-ului. Ieşind însă pe străzi, pentru a ajunge la Altar, am nimerit în plin Festival al Florilor de Cireş (da, au şi ei ceea ce japonezii numesc Sakura) şi am vazut o imesitate de lanterne, toate în culori vii, plutind pe cerul oraşului. Aceste lanterne, o combinaţie de baloane şi zmeie, au o flacără dedesupt, se umflă şi apoi zboară, având scrise pe ele dorinţele şi speranţele celor care le-au lansat. Este ceva extraordinar de frumos, aproape ireal.
   Altarul Jong-myo, acolo unde se găsesc tăbliţele ancestrale, sacre, ale dinastiei Joseon, a fost construit, începând cu 1394, de regele Taejong. I s-a tot adăugat câte o încăpere, încât era considerat, la construirea lui, una dintre cele mai lungi clădiri din Asia, poate chiar din lume. De aici pornim spre Palatul Changdeokgung, acolo unde se găseşte Grădina secretă. Ea înconjoară palatul şi este nemaipomenit de frumoasă. Era destinată familiei regale şi doamnelor de la Curte, de aceea s-a numit mai întâi Geumwon (Grădina interzisă), apoi Naewon (Grădina interioară), dar astăzi coreenii o denumesc Biwon (Grădina secretă). Are mii de flori, în aranjamente minunate, 100 de specii de arbori, dintre care unii au peste patru sute de ani, are iazuri cu lotuşi, pavilioane, mici poduri, iar o plimbare printre toate aceste minunăţii îţi dă sentimentul că eşti pe un tărâm de basm. Adică, chiar văzând-o în realitate, tot cred că ai această impresie.

     Să vizităm deci şi să admirăm câteva din pavilioane, aleile, micile iazuri cu cascade, podurile, tufişurile înflorite în culori superbe (galben, roz, fucsia, roşu, lila), locuri văzute deja de mine în câteva din serialele coreene (producţii pe care le urmăresc cu un interes crescând). Am aflat apoi că unele scene din filme şi seriale istorice s-au filmat aici, la palat şi în grădini. Dar o să ne smulgem din feeria Grădinii secrete, pentru a vedea ceva mai terre-à-terre, adică un muzeu dedicat mâncării coreene numită kimchi.
 Este la fel cum noi am face Muzeul Verzei Murate, căci kimchi, atât de îndrăgit de coreeni, de i-au dedicat chiar un muzeu, este tot un fel de murătură. În muzeu se află documente, fotografii şi materiale filmate despre istoricul şi evoluţia kimchi-ului (care este vechi de trei milenii) despre tipurile de kimchi (sunt nu mai puţin de 200, cu alte sute de variante) şi despre prepararea lui în diversele regiuni ale Coreei. Ce este de fapt kimchi? Este o multitudine de garnituri, în general obţinute prin fermentare. Iată, spre exemplu, cum se prepară unul din felurile de kimchi: se pun varză, ridichi, praz, castraveţi, alge, împreună cu saramură, sos de soia, oţet, drojdie, sau sos de stridii, zahăr, boia, amestecul se aşează în nişte vase speciale din ceramică (nişte oale imense), se îngroapă în pământ şi se lasă să fermenteze şase luni. Se spune că gustul este cu totul şi cu totul nemaipomenit.

     Încheiem aici plimbarea noastră imaginară prin Coreea, vă promit că o să mai revenim aici, domniile voastre, dar data viitoare o să vă duc în nişte locuri speciale din România, pentru că am învăţat, şi de la coreeni, ca şi de la vecinii lor, japonezii, că trebuie să-mi cinstesc mai mult ţara, că ar trebui să-i pun mai mult în valoare frumuseţile şi că va trebui să încerc să fiu mai îngăduitoare cu conaţionalii mei, pentru că da, noi, românii, suntem un popor cu multe defecte, dar avem şi noi calităţile noastre, nu?

Gânduri îngrozite de tzunami

        Încă nu pot să-mi revin după şocul pe care mi l-a provocat imaginea aceea cu tzunami-ul care mătura totul din calea lui. Şi de imaginile cu cutremurul acela devastator. Toate ziarele şi televiziunile titrau cam aşa: sfârşitul lumii, Apocalipsa etc. Îmi pare aşa de rău de japonezi că trec prin toate astea, şi că sunt aşa fără de puteri în a-i ajuta, dar sunt cu tot sufletul şi cu toate gândurile alături de ei şi ştiu acum sigur că admiraţia mea pentru ei nu era deloc nefondată, un moft. Sunt un popor într-adevăr demn de a fi admirat. Japonezii muncesc mult, au tărie de caracter, au calm, au mândrie şi au puterea de a o lua mereu şi mereu de la capăt. Mă înclin în faţa lor!

Plictiseală-n gânduri

                                                         "Nietzsche casă,

                                                           Nietzsche masă,

                                                           Nietzsche dragă jupâneasă"

    Acest savuros citat e pus ca motto de Cornel Udrea cărţii sale "Obiceiuri de nuntă la cangurii şchiopi". Eram la Timişoara, cred, la facultate, sau imediat după aceea, când a apărut cartea asta de un umor nebun. Şi acum, deşi aproape ştiu câteva pasaje din ea pe dinafară, tot o mai răsfoiesc şi tot mă scoate din stările acelea când sunt "tristuţă" (cuvânt folosit de Mazilu în piesele sale şi care îmi place) sau pur şi simplu nu am chef de nimic. În momentul de faţă, adică în acest început de martie iernatic, nu mă cuprinde nicio stare din asta "tristuţă", dar nici inspiraţie nu prea mai am, deci voi înceta să mai bat câmpii şi o să  transcriu vreo două-trei ziceri  din multele pe care le-am pus eu sub genericul "râsul ca metodă anti - stress". Iată un alt motto al aceluiaşi Cornel Udrea: 

                        "Cunosc două doruri grele,
                          Dorul meu şi-al mândrii mele"
                                          (Kant, "Despre cunoaştere")
    Sau un proverb al canibalilor:
                        "Cea mai bună metodă de a scăpa definitiv de un
                           duşman este de a-l mânca".
     Şi, la final, o zicere a stimabilului Nenea Iancu Caragiale:
                        "Atunci când omul râde, îi cade cuţitul dintre dinţi".

Triste gânduri...

     Pe lângă colecţia de gânduri (care, presupun eu, există în mintea oricărui om), fiecare dintre noi are şi o aşa-zisă colecţie de persoane, mai mult sau mai puţin apropiate. Şi le numim rude, amici, suflete pereche, cunoştinţe, colegi, prieteni, duşmani, vecini, oameni dragi etc. Viaţa mea (pe care eu o văd ca pe o uriaşă sală de cinema), aşa de sărăcită în ultimul timp, prin dispariţia unor apropiaţi, a unor rude, a mai căpătat un loc gol. Mircea Stănescu, un fost coleg de muncă şi, aş îndrăzni să zic,un bun amic, a plecat pe drumul-cel-fără-de-întoarcere.

    Era un tip cu un uriaş simţ al umorului, un citadin prin excelenţă, îi plăceau cărţile bune, filmele bune, băuturile fine, îi plăcea să fredoneze din "Beatles", îi plăcea Viaţa, în general. Eu îi ziceam "Maître", pentru că mereu aveam ce învăţa de la el. Nu ştiu dacă am reuşit să-l cunosc sau, mai bine zis, să-l înţeleg pe deplin, dar avea un loc în "sala mea de cinema". Acum s-a dus, cuvintele, devenite fără sens, nu mă ajută să-mi exprim cum trebuie regretul, am rămas cu mintea golită de gânduri, doar cu o întrebare, absolut retorică: "De ce, Maître?"

Gânduri despre Hallyu

                                                                         Motto: Coreea, mon amour
                                                                                     (Hangug, dae salhang!)

Am parafrazat titlul faimosului film (adică, era faimos în timpurile imemoriale ale tinereţii mele) al lui Alain Resnais, „Hiroshima, mon amour” şi am pus ca motto al articolului din acest număr cuvintele „Coreea, dragostea mea”, încercând chiar şi o traducere a lor, cu ajutorul lui Google. Bineînţeles că mă refer aici la Coreea de Sud, căci „dulcele” trai comunist din partea de nord a Coreei l-am gustat, conform îndemnului din celebra zicală „Vrei nu vrei, bea, Grigore, agheazmă” , aproape o jumătate de secol, chiar aici, pe plaiurile noastre mioritice. M-am gândit mult la destinul coreenilor şi mă îndurerează că ei trăiesc atât de tragic separaţi, şi asta din cauza unei ideologii (cea comunistă) care şi pe noi, românii, aproape ne-a nenorocit, ne-a mutilat sufleteşte.

    De fapt eu sunt acum în starea aceea pe care poate v-o mai amintiţi şi domniile voastre, starea aceea pe care aş numi-o „de îndrăgostire”. Şi noi avem, în română, nişte expresii legate de starea asta (a fi îndrăgostit lulea, a fi înamorat), dar în engleză şi în franceză sunt mult mai exacte şi, totodată, mult mai metaforice (falling in love, tomber amoureux). Ei bine, asta e starea mea acum vis-à-vis de Coreea. Mă îndrăgostesc. Şi de aceea, vreau s-o cunosc, vreau să aflu cât mai multe despre ea, despre istoria ei, despre oamenii ei, despre obiceiuri, despre mâncare, despre cultură, despre viaţa ei de zi cu zi. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi, dar acum câteva luni v-am luat cu mine, domniile voastre, şi v-am dus în Coreea de Sud. Nu ştiu cât de mult v-a plăcut acea călătorie şi nu ştiu dacă mai vreţi să mergeţi încă o dată acolo, dar eu îmi iau valiza cu gânduri şi plec. Şi voi continua să călătoresc cu gândul acolo, în partea aceea de lume, până când va veni momentul potrivit să călătoresc şi aievea. (Ei, mă mint şi eu frumos, pentru că ştiu, ca şi domniile voastre, desigur, că e bine să gândim pozitiv, şi că puterea gândului e extraordinar de mare, şi că dacă îţi doreşti ceva din toată inima se îndeplineşte, dar...)

    V-am mai spus de la ce a pornit această îndrăgostire a mea: de la nişte seriale coreene, toate cu subiect istoric pe care TVR1 a avut fericita inspiraţie să le difuzeze de vreo doi ani încoace. De la aceste seriale (denumite generic k-drama) a pornit de fapt şi fenomenul denumit „Hallyu” („Valul coreean”), un succes nemaivăzut al culturii coreene în rândul populaţiei tinere, a intelectualilor, a populaţiei din clasa mijlocie din toată Asia, Orientul mijlociu, cele două Americi şi, mai nou, din Europa. Şi succesul acesta de pe planul cultural, cu sprijinul şi la îndemnul guvernului coreean, s-a răsfrânt şi pe plan social şi economic, ceea ce e de admirat. Deci, într-o lume inundată de violenţă, ură, lăcomie, corupţie, o lume care se închină doar Banului, apar deodată nişte filme unde se aplică precepte confucianiste cum ar fi: iubirea, respectul pentru tradiţii şi pentru trecut, familia, onoarea şi patriotismul. Normal că lumea reală este total „dată peste cap”. Coreenii i-au numit pe actorii (ce au devenit celebri tocmai datorită acestor filme şi seriale) „ambasadori ai culturii”, au transformat locurile de filmare ale serialelor istorice (adică palatele, curţile regale construite de la temelie sau cele vechi, restaurate) în atracţii turistice şi astfel au reuşit ca, pe lângă câştigul moral şi de prestigiu, să aducă economiei naţionale milioane în plus.

    Haideţi să ne pregătim şi să pornim. Astăzi doar o să plecăm cu avionul din Bucureşti şi o să ne oprim pe aeroportul Incheon, la 52 de kilometri de Seul. Ora Coreei de Sud este cu nouă ore în plus faţă de GMT. Aeroportul este imens şi, până ne vom dezmetici un pic (diferenţă de fus orar, oboseală şi, vorba lui Nenea Iancu Caragiale, „înghesuială mare, monşer”), o să încercăm să ne facem un plan. După ce ne luăm bagajele, o să bem o cafea şi o să vedem cum ajungem la Seul. Şi ce vom vizita pe urmă. Căci asta-i frumos la călătoriile imaginare, nu sunt deloc previzibile. Deci, suntem pe aeroport şi vom ajunge, cam peste două ore, în capitala Coreei. Asta, data viitoare. Astăzi vă las, vă fac o plecăciune respectuoasă şi vă spun „annyeong” (la revedere).



GÂNDURI ŞI ZICERI...

      
     În scrierea de faţă voi încerca un alt fel de călătorie: o plimbare pe aleile gândurilor altora. Voi căuta prin cărţi şi, da, trebuie să recunosc, şi pe Internet, diverse ziceri ale unor oameni mai mult sau mai puţin celebri, mai mult sau mai puţin vrednici de a da sfaturi şi mai mult sau mai puţin ascultaţi, la vremea lor. E o selecţie absolut subiectivă (ştiţi zicerea aceea, desigur, cu „nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”). Ceea ce au scris aceşti oameni, ei bine, mi-ar fi plăcut să scriu eu, pentru că am gândit exact aşa la un moment dat, ca pe urmă să descopăr, destul de surprinsă, că altcineva mi-a luat-o înainte.  
      Adevărul este că, paradoxal, cu cât ştii mai multe, cu cât citeşti despre domenii mai diferite, cu atât îţi dai seama cât de neînsemnat este ceea ce ai învăţat şi cât de multe mai ai încă de aflat. E un truism, ştiu, ce am spus acum, dar asta cred. Şi, cu toate că în vremurile pe care le trăim acum nu contează prea mult ce ai în cap, ci doar ce ai în contul de la bancă, eu mă încăpăţânez să acumulez mereu cunoştinţe (ei bine, da, trebuie să mărturisesc că vorbeşte invidia din mine, pentru că nu mă pricep să „acumulez” bani). Dar în ziua în care învăţ ceva nou, când ceva ce citesc sau ascult este pe placul meu, când îmi bucur sufletul, fie chiar şi cu admirarea unui frumos apus de soare sau a dansului jucăuş al fulgilor de nea ce cad din văzduhuri, eu una mă simt mai bogată decât cei mai mari nababi ai planetei...

      Înainte să începem călătoria printre vorbe înţelepte, o să vă spun, ca un intermezzo anecdotic legat de „tema zilei”, ceva ce am auzit nu de mult într-o reclamă. (Doamne sfinte, n-aş fi crezut nicicând că voi ajunge să citez din reclame! Şi asta pentru că am o părere foarte, foarte proastă despre inteligenţa, simţul umorului şi imaginaţia multora dintre creatorii acestora). Reclama despre care v-am pomenit era făcută pentru a sprijini programele de reconversie a forţei de muncă, ceva cu fonduri europene. Mă rog, nu asta este important, ci sloganul în sine: „Eu nu zic niciodată nu ştiu, ci nu ştiu încă”. Jos pălăria! Sintetizează, în puţine cuvinte, o întreagă filozofie de viaţă, dorinţa de a învăţa mereu şi, mai ales, curajul de a recunoaşte că nu ştii un lucru şi apoi, de a întreba, ca să te lămureşti. 
     Căci, vorba aceea, „mai bine să fii prost cinci minute şi să întrebi, decât să nu întrebi şi să fii prost toată viaţa”. O să recurg (din nou!) la înţelepciunea asiaticilor. Ei au trăit de ceva milenii pe Pământ şi au avut vreme destulă să înveţe din greşeli şi să-şi creeze o cu totul altă filozofie. Dar nu numai din înţelepciunea lor o să citez, bineînţeles. Şi, domniile voastre, dacă îmi permiteţi, o să vă prezint zicerile acestea înţelepte sub forma unui acrostih ce întruchipează o urare, mi se pare mai interesant aşa:
 „O compasiune adevărată nu înseamnă milă, ci este preocuparea faţă de toţi ceilalţi”.
             (Dalai Lama)
 „Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”.
            (Proverb românesc)
 „Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte”.
            (Blaise Pascal)
 „Bună este orice zi, dacă nu, la ce bun să ne mai trezim?”
            (W. Shakespeare)
 „Unii tac din înţelepciune, alţii tac din prostie, dar oricum ar fi, tăcerea lor vorbeşte”.
           (Dimitrie Cantemir)
 „Nu trebuie să fii trist că nu ai fost remarcat, să fii trist că nu ai făcut nimic remarcabil”.      
           (Confucius)
 „Atât norocul, cât şi neşansa creează nelinişte şi frică”.
           (Lao Tze)

     

      Eu mă voi opri aici astăzi, căci după asemenea vorbe înţelepte, ce aş mai putea adăuga? Vă aştept, domniile voastre, să ne întâlnim în gând şi-n gânduri cât mai curând.

     

Gânduri trecute la rubrica "Remember"

     

       Iată-ne, domniile voastre, într-un nou an. Anul 2011. Ce e frumos, dar şi înfricoşător totodată e că nu ştim ce ne rezervă nouă acest nou an. Poate fi bun, poate fi mai rău ca acela pe care l-am „îngropat”, noi toţi sperăm câte ceva şi ne rugăm să se împlinească. Şi nu putem face nici consideraţiuni generale, pentru că fiecare va avea împlinirile şi eşecurile lui, se va bucura sau va suferi, deci anul nu va fi deloc la fel pentru noi. Bine, pentru noi, românii, cred că nu va fi un an prea grozav, pentru că... Dar nu, nu o să vorbesc despre asta, căci înseamnă să-mi aduc aminte de Băsescu şi de „păsăricile” lui (cuvântul este în sensul cel mai figurat cu putinţă), de netrebnicul guvern Boc, de „moguli”, de scumpiri, de aşa-zisa politică ce se face pe la noi şi nu are rost să mă enervez încă din ianuarie, o să tot am timp de-a lungul anului.

     Plănuiam ca acest articol să apară în revista noastră (adică "Pietrele Doamnei" din Domneşti) în ianuarie, dar dacă va fi în februarie este la fel de bine, pentru că, pasionată cum sunt de tot ce înseamnă Japonia, Coreea de sud şi (mai moderat) China, or să fie potrivite slovele mele cu Anul Nou de la ei, adică cu cel care începe pe 3 februarie şi care va fi Anul Iepurelui de Metal. Anul nou chinezesc începe pe data când Luna Nouă este în Vărsător, nu ştiu de ce, mai am încă de studiat pe tema asta. Şi mai am multe de studiat despre geografia, istoria şi fascinantele obiceiuri ale acestor popoare. Aşa că vom mai călători, în curând, prin acele părţi. Împreună, căci nu se poate să nu împărtăşesc şi cu domniile voastre ceea ce descopăr.

     Trecerea dintr-un an în altul (după calendarul nostru, bineînţeles) m-a găsit pe malul mării, la Constanţa. Ştiţi desigur, domniile voastre, că se spune că e bine să te duci în locuri unde nu ai fost niciodată şi să faci lucruri care să te scoată din rutina zilnică. Ei bine, anul acesta am fost la mare şi iarna, invitată fiind de fratele meu şi de cumnata mea să petrec cu ei Sfintele Sărbători. Şi a fost minunat. Marea în timpul iernii e superbă, e calmă, are o nuanţă de smarald şi este mult mai curată decât vara. De fapt, acolo iarna în decembrie şi la început de ianuarie a fost mai degrabă ca o toamnă ceva mai rece. Eu am văzut deci marea în ipostaza ei liniştită, dar pot să-mi imaginez că în timpul furtunilor îşi arată ea şi faţa aceea înfricoşătoare, cu valuri înalte, cu vânt puternic şi ţărmuri pline de gheaţă. Pe urmă, pe la începutul lui ianuarie, am văzut pentru prima oară în viaţa mea cum arată un vapor. De aproape. Fratele meu m-a luat pe nava unde este comandant şi aşa am putut vedea prova, pupa, tribordul şi babordul unei nave, am fost în cabina de comandă şi pe punte. Mi-am dat seama cu stupoare cât de livreşti erau cunoştinţele mele despre vapoare şi navigat (adică, cele din lecturile copilăriei şi adolescenţei, pornind de la Jules Verne, trecând prin celebra „Toate pânzele sus” a lui Radu Tudoran şi sfârşind cu romanul lui Herman Wouk, „Revolta de pe Caine” sau cu ecranizările romanului lui Sir John Barrow, „Revolta de pe Bounty”, atât cea cu Clark Gable în rolul principal, revoltatul Christian Fletcher, precum şi cea mai recentă, cu Mel Gibson).

     Am văzut câtă răspundere implică navigatul ăsta, cât de responsabil este un comandant pentru nava şi oamenii lui, cum se creează acea legătură insesizabilă şi trainică între echipaj şi vapor. Am auzit de la fratele meu relatări ale unei reale traversări a Mării Negre în plină furtună, (o furtună care şi pe el, vechi „lup de mare”, îl impresionase) sau ale diverselor probleme ce apar în timpul trecerii pe la Bosfor şi am realizat, încă o dată, că celebra zicere cu "viaţa bate filmul" se confirmă, este mai mult decât adevărată.

     Deci consider că în decembrie şi ianuarie am văzut ceva nou, am învăţat ceva nou, am descoperit pentru a mia oară că cititul te ajută enorm în viaţă, dar îţi şi crează o percepţie uşor edulcorată sau alteori exagerată a realităţii şi că trebuie să mai încep să fac şi călătorii adevărate (dar apropo de asta, în următorul episod al „Colecţiei...” vă voi duce, tot cu gândul, prin nişte alte locuri minunate, pentru că acum, cu iarna care a venit – mai târziu, dar a venit - peste noi, nu mai e de plecat pe drumuri reale, nu?). Doar că voiajele imaginare, e drept, nu au fiorul acela dat de trăirea în fapt a unor întâmplări şi de vederea cu ochii tăi a unor locuri minunate. Şi am mai experimentat ceva nou în perioada aceasta: după ani de solitudine (vedeţi, domniile voastre, că nu spun singurătate, mi se pare un sinonim ceva mai trist) m-am găsit, pentru mai multă vreme, în mijlocul unor oameni care-mi sunt dragi şi cărora îndrăznesc să spun că şi eu le sunt dragă. Periplul meu hibernal (în care cu greu m-am lăsat convinsă să pornesc, că preferam să hibernez, ca de obicei) a început la Câmpina, unde mi-am vizitat o verişoară, Teia. Şi unde, cu ea şi cu soţul ei, am depănat "amintiri din copilărie" (copilăria ei, ca şi a mea, petrecându-se într-un Domneşti pe care ea îl idealizează un pic dar care eu sper să revină la gloria şi farmecul de mai demult). Şi la Câmpina, şi la Constanţa m-am regăsit, după cum v-am mai zis deja, într-o postură de mult uitată, aceea de-a-fi-împreună-cu-ai-tăi. A fost mai mult decât grozav. Bateriile mele sufleteşti sunt încărcate acum la maxim.