Pe lângă colecţia de gânduri (care, presupun eu, există în mintea oricărui om), fiecare dintre noi are şi o aşa-zisă colecţie de persoane, mai mult sau mai puţin apropiate. Şi le numim rude, amici, suflete pereche, cunoştinţe, colegi, prieteni, duşmani, vecini, oameni dragi etc. Viaţa mea (pe care eu o văd ca pe o uriaşă sală de cinema), aşa de sărăcită în ultimul timp, prin dispariţia unor apropiaţi, a unor rude, a mai căpătat un loc gol. Mircea Stănescu, un fost coleg de muncă şi, aş îndrăzni să zic,un bun amic, a plecat pe drumul-cel-fără-de-întoarcere.
Era un tip cu un uriaş simţ al umorului, un citadin prin excelenţă, îi plăceau cărţile bune, filmele bune, băuturile fine, îi plăcea să fredoneze din "Beatles", îi plăcea Viaţa, în general. Eu îi ziceam "Maître", pentru că mereu aveam ce învăţa de la el. Nu ştiu dacă am reuşit să-l cunosc sau, mai bine zis, să-l înţeleg pe deplin, dar avea un loc în "sala mea de cinema". Acum s-a dus, cuvintele, devenite fără sens, nu mă ajută să-mi exprim cum trebuie regretul, am rămas cu mintea golită de gânduri, doar cu o întrebare, absolut retorică: "De ce, Maître?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu