GÂNDURI INDEXATE

M-am gândit să nu mai plictisesc lumea pe Facebook cu aceste cuvinte zilnice (alese de cei de la dexonline.ro, sau alese de mine) și să-i plictisesc doar pe cei care se aventurează să-mi citească postările de pe blog. Așa vor fi mai puține persoane plictisite, nu? Deci:

CUVÂNTUL ALEATORIU: Lehniță sf [At: (a. 1695) IORGA, S. D. V, 362 / V: (îrg) legn~, (reg) lign~, licn~, lemn~ / P: ~țe / E: bg легница, ucr легница] 1. (Înv) Ghețărie. 2. (Înv; pex) Loc foarte friguros. 3. (Mun.) Vale adâncă. 4. (Reg.) Crâșmă. 5. (Reg.) Bețiv. 6. (Mar.) Persoană care bârfește. Sursa: MDA2 (2010)

(Nota mea: habar n-aveam de cuvântul ăsta, recunosc, dar e simpatic și are niște sensuri aiuritor de diferite.)

CUVÂNTUL LUNII: CARACÁL s. m. linx cu urechile negre, în Africa și în stepele din sud-vestul Asiei; râs de pustiu. (< fr., sp. caracal). Sursa: MDN '00 (2000) 

Cheia alegerii: Evenimentele din Caracal ar putea să schimbe fața României.

(Nota mea: poate să fie și „cuvântul anului”, eu cred că fața României nu mai poate fi schimbată. Adică, nu în bine...) 

CUVÂNTUL ZILEI: DECLICHETÁ vb. tr. a elibera clichetul care imobilizează un mecanism. (< fr. décliqueter). Sursa: MDN '00 (2000)
Cheia alegerii: În 1939 Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, al cărui protocol adițional secret stipula împărțirea Europei de Est și Centrale între cele două puteri. Pactul a stat la baza declanșării celui de al Doilea Război Mondial.

(Nota mea: ceea ce e pus la „cheia alegerii” se potrivea mai bine la „declic” sau, pentru noi, românii, cu „ceasul rău”.) 

De ce am pus titlul ăsta, e evident, cred. Am o pasiune (care-mi va trece, în timp) de a căuta și a indexa cuvinte (și, legate de ele, și gânduri). Așa că, a se vedea, spre exemplificare:
Indexat, ~ă a [At: DEX-S / Pl: ~ați, ~e / E: indexa] 1. (D. cuvinte, autori etc.) Care a fost introdus într-un index. 2 (D. salarii) Corelat cu nivelul creșterii prețurilor. (DEX 2009)

Dar, atenție, nu-mi place să „pun la index” nici gânduri, nici cuvinte, nici oameni:

INDEX, (1) indexuri, s. n., (2) indecși, s. m. 1. S. n. Listă alfabetică sau pe materii pusă la sfârșitul sau la începutul unei cărți sau apărută în volum separat, cuprinzând materiile, autorii sau cuvintele conținute în ea, cu indicarea paginilor (și a volumelor) unde se găsesc; indice. ◊ Index bibliografic = lucrare de îndrumare bibliografică, cuprinzând lista principalelor scrieri privitoare la o problemă, însoțită uneori de adnotări asupra conținutului lor. ◊ Expr. A pune la index = a) a trece o carte în lista cărților interzise; b) fig. (fam.) a socoti, a trata pe cineva ca nedemn, nevrednic sau primejdios. 2. S. m. Degetul arătător. [Acc. și: (2) indéx] – Din lat., fr. index. (DEX 2009)

P.S. M-am plictisit până și pe mine, așa că-mi închipui ce vor simți cei ce vor citi...

Fixații trecătoare în gândurile mele

   MOTTO: „Doar cei înțelepți stăpânesc ideile; cea mai mare parte a oamenilor sunt stăpâniți de idei.” (Samuel Taylor Coleridge) 

   Pot să parafrazez zicerea de mai sus și să înlocuiesc „idei” cu „gânduri”. În ultima vreme, nu știu dacă am devenit mai înțeleaptă (pentru că mereu am fost așa, zice unul dintre gândurile mele, autoironic), dar știu că nu am mai dat voie gândurilor mele să mă stăpânească. Nu, încerc să devin eu stăpâna lor. E taaare greu, de aceea poate mă simt tot timpul îngrozitor de ostenită. Ieri am primit o veste cât se poate de proastă, dar până spre seară, reușisem un fel de „dresaj” al gândurilor și uite-așa, mă îmbărbătasem cât de cât. Astăzi, mă așteptam că trebuie să reiau „bătălia”, dar nu, gândurile mele sunt suspect de calme. Iar în suflet, și aici mi-e destul de bine. Am pomenit de „suflet” pentru că, în dimineața asta, m-am trezit având în minte zicerea „Vă pup pe suflet”. Nu mai știam cine a zis-o, așa că am dat fuga la Nenea Goagăl și, prompt, mi-a zis că așa zicea Florin Condurățeanu când își încheia emisiunile, sau când scria vreun articol prin ziare. Iar apoi, „pupatul pe suflet” a fost preluat și de alții. N-am mai insistat, pentru că nu prea mă interesează Florin Condurățeanu și, mai ales, pentru că nici Google nu știa mai mult despre această zicere. E frumos spus, dar mie inefabilul ăsta, pe care îl numim suflet, mi se pare așa de al-meu-și-numai-al-meu, încât numai ideea că cineva s-ar gândi măcar la a mă săruta pe suflet mi se pare o impietate. Mie îmi place, de exemplu (dar recunosc că e ceva subiectiv și foarte nostalgic), cum răspundea străbunica mea când o saluta cineva, zicându-i „Sărut mâna, doamnă învățătoare”, și ea spunea, cu blândețe: „Sărut ochii, dragă!”

   Titlul se referă la faptul că, mda, câteodată mai cad și eu sub influența câte unei fixații (care tot idee e, dar fixă), însă îmi trece destul de repede. Sunt o Balanță destul de tipicară, am tabieturi și tare îmi place ordinea, dar, pe de altă parte, mă plictisesc foarte repede și am un soi de dor-de-copilăreală, probabil indus de imaginația mea destul de bogată, și acesta mă face să explorez Noul, să aflu lucruri inedite, să ies din tihna de zi cu zi, să accept provocări, să călătoresc și să-mi îmbogățesc sufletul și gândurile, chiar dacă, în ultima vreme, nu am părăsit (fizic) Domneștiul, satul unde îmi duc traiul. Nu mai închei cu o glumă, căci mă simt destul de amuzată (nu știu de ce, dar ăsta e farmecul) și nu mai nici am timp, căci mă așteaptă un maldăr de treburi...

Gânduri un pic confuze și mofluze

MOTTO:
„Să spuneți generațiilor următoare că independența ne-am câștigat-o în opinci și-n cămășile țesute de maicile noastre la plecarea pe front, și nu am fost târfele nimănui, niciodată, iar dacă am stat în genunchi, a fost doar în fața lui Dumnezeu sau ca să ochim inamicul.” (General în rezervă Radu Theodoru)

Zilele trecute am citit cuvintele astea frumoase (dar nu mai știu unde) spuse de Radu Theodoru, când a fost intervievat cu prilejul împlinirii a 97 de ani. Mi-au plăcut „la maxim” și, în mintea mea confuză, știam că e scriitor, dar m-am dus cu gândul la cărțile lui Radu Tudoran. Așa că voi corecta, cu ajutorul Internetului, această confuzie:

 

Radu Theodoru este un ofițer român cu o bogată carieră literară dezvoltată, în principal, înainte de anul 1990. Este considerat unul dintre cei mai de seama scriitori postbelici din literatura română, îndeosebi în sfera romanului istoric, cu influențe din zona militară. (...) După ce obține la Petroșani brevetul de pilotaj fără motor (1942), se orientează spre o carieră în aviație. Astfel, urmează cursurile Școlii Superioare de Aviație Militară București - Secția Naviganți de la Cotroceni (1943-1945) și ale Școlii Speciale de Aviație (1945-1946). După terminarea acestor școli, devine pilot de vânătoare în Flotila I Vânătoare, București (1946-1949), apoi comandant de escadrilă de vânătoare și instructor de zbor la Regimentul 3 Vânătoare „Târgșor" (1949-1950), comandant de companie și profesor de specialitate la Școala de ofițeri tehnici de aviație Sibiu (1950-1951), după care este trecut în rezervă (1952) cu gradul de maior. Ulterior este avansat în retragere, până la gradul de general maior. A scris romane istorice (Brazdă și paloș, Strămoșii, Corsarul), Seria „Cărțile mării”, romane-document (România ca o pradă, Ardealul), romane științifico-fantastice (Regina de abanos, Călătorie neobișnuită), cărți de analiză politică, nuvele etc. (Wikipedia)

Radu Tudoran (pseudonimul literar a lui Nicolae Bogza) a fost un prozator român (frate al scriitorului Geo Bogza și al muzicianului Alexandru Bogza), autorul unor romane de mare succes: Un port la răsărit (1941) și (mai ales) Toate pânzele sus! (1954). Este și autorul ciclului de romane dedicat României secolului al XX-lea, Sfârșit de mileniu și, de asemenea, traducător. (...) Renunță la cariera militară în anul 1938, an în care debutează cu un reportaj în revista „Lumea românească”, condusă de Zaharia Stancu. Există, desigur, o relație evidentă între demisia sa din armată și primele sale reușite literare. Tot acum, își schimbă numele literar din Nicolae Bogza în Radu Tudoran, pentru a nu sugera nici un fel de legătură directă cu fratele său. În 1940 i-a apărut prima carte, volumul de nuvele Orașul cu fete sărace. În anul următor (1941) îi apare Un port la răsărit, roman care evoca Basarabia și portul Odessa, astfel că din motive politice, a trecut în conul de umbră al uitării odată cu venirea la putere a regimului comunist. Acest roman, scris cu eleganța firească a omului Radu Tudoran, analiza cu o luciditate necruțătoare lumea pan-slavistă aflată sub controlul rus-sovietic. (...) Radu Tudoran a trăit retras până la sfârșitul vieții sale, dar a publicat numeroase best-seller-uri. În 1977, numărul total al exemplarelor din cărțile sale – aproape fiecare reeditată de mai multe ori – depășea cu mult 1.500.000 de exemplare tipărite. (Wikipedia)

 Bun, am ieșit din labirintul confuziei, dar mă simt ușor mofluză, ca și gândurile mele... (MOFLÚZ, -Ă, mofluzi, -e, s. m. și f., adj. 1. (Înv.) (Om) falit; (om) sărăcit, ruinat; (om) sărac. ◊ Expr. A ieși (sau a rămâne) mofluz = a da faliment. 2. (Om) înșelat, păgubit; p. ext. (om) nemulțumit, dezamăgit, blazat. [Pl. și: mofluji. – Var.: muflúz, -ă s. m. și f., adj.] – Din tc. müflüz.) (DEX 2009)

Gânduri și boscoane

  Motto: „Prin farmec, va fi un alt Gogu care regretă tot ce-a făcut, care se căiește sincer, care capătă circumstanțe atenuante.” (Teodor Mazilu, „Proștii sub clar de lună”) 

   Nu am prea mult timp de scris, dar n-am putut rezista, trebuia să împărtășesc (sau nu?!) cu domniile voastre și gândurile de azi. Câteva dintre ele. Am postat pe Facebook cuvintele zilei, lunii, aleatorii, dar am găsit, căutând un citat potrivit cât de cât cu ce vreau să scriu în continuare, un alt cuvințel pe care nu-l știam:

   BOSCOÁNĂ, boscoane, s. f. (Transilv., în superstiții, mai ales la pl.) Farmec, făcătură, vrajă; descîntec. „Aici văd pe sfânta Vineri lângă muntele de glajă/ Culegând flori de boscoane, ierbi de farmec pentru vrajă” COȘBUC, P. II 137. „Veneai tu și fără de boscoanele lui” SLAVICI, O. II 186. „Aceasta trebuie să fie o boscoană mare... ai grijă, împărate, să nu dai de rău” RETEGANUL, P. II 31. 

   Dar nu cuvințelul ăsta mă preocupa pe mine, ci gândul că, dacă mai găsesc texte ca acestea ce vor urma (ca exemplificare), eu chiar nu voi mai îndrăzni să scriu nimic, pentru că mi-ar fi cam jenă. Dar știți domniile voastre că am mai trecut prin stări din astea și, după o perioadă de pus cenușă-n cap și de sfielnică tăcere, m-am apucat iar să înșir cuvinte. Iată citatele:

„M-am închinat la imaginea lui Iisus din icoana de sticlă, de la căpătâiul patului meu și am adormit visând casa părintească, gutuii, crizantemele, cireșii și merii, și iarba din grădina prin care am umblat mereu, numai desculț.” (Fănuș Neagu)

***

„Maică-mea nu mă bătea, făceam câte-o şotie, se mai stropşea la mine, dar îi eram drag, pentru că era singură şi eram şi ajutorul ei bărbătesc, ca să zic aşa. Eram ascultător, mă jucam în luncile câmpului, acasă; şi eu într-un mod deosebit am iubit-o. Eu nu pot spune că mi-am iubit mama mai mult decât orice copil; eu am iubit-o într-un mod deosebit pentru că eu am crescut în prejma ei, fără tată, şi am simţit căldura ei întotdeauna, o mare căldură; şi eu i-am răspuns cu aceeaşi căldură. Atunci când a murit maică-mea, în ziua când a murit maică-mea, pentru mine murise întregul Univers.” (Grigore Vieru)

Ca să nu-mi întunec dispoziția, îmi spun repede o glumă:
Scufița Roșie:
- Bunico, de ce ai ochii așa de mari ?
- Bunico, de ce ai urechile așa de mari ?
- Bunico, de ce ai dinții așa de mari ?
Bunica:
- Hai, gata, că mă enervezi. Pune lupa aia pe masă și cară-te!

Gânduri privite cu lupa

   MOTTO: „Viața nu trebuie arătată așa cum este, ci așa cum o vezi în vis.”  (Anton Pavlovici Cehov)

   Ieri era cât pe ce să-mi depășesc recordul personal la „bătutul câmpilor pe blog” pentru că, mai spre seară, în timpul unei mici furtuni, dar cu fulgere și tunete foarte gălăgioase și mari, de urât, îmi venea să mă așez în fața calculatorului și să scriu despre „fricile mărunte”, după ce, câteva ore mai înainte, scrisesem despre „lucrurile mărunte”. Ei, iată că nodul gordian a fost tăiat de cei de la „Electrica” (sau cum s-or fi numind), căci ne-au „luat lumina”. Așa că, domniile voastre, ați scăpat. Ieri. Dar azi, pentru că frig, pentru că timp cu nori și ploi, pentru că trecere prea bruscă de la 35 la 15 grade Celsius, pentru că nu chef de alte „munci”, pentru că nu chef de nimic, azi chiar o să scriu un pic.

Cuvântul zilei de azi, în dexonline.ro este:

LAMENTÁRE, lamentări, s. f. Acțiunea de a se lamenta și rezultatul ei; tânguire, văicăreală, lamentație. – V. lamenta. Sursa: DEX '09 (2009). Cheia alegerii: S-a născut în 1557 pictorul italian Agostino Carracci. „Lamentație” este unul dintre cele mai cunoscute tablouri ale sale.

Cuvântul lunii este tot CARACAL. (De fapt cuvântul ăsta e peste tot, prin ziare, pe la emisiunile de televiziune, prin străinătate. Dar ascunde în el prea multe minciuni, mușamalizări, interese și manipulări ca să mai pot să-l văd altundeva decât în DEX)

Cuvântul aleatoriu de azi: Orheiáncă s. f., pl. orheiénce. Atât am găsit la explicarea cuvântului. Dar mă știți, domniile voastre, când e vorba de cuvinte, mă transform într-un soi de Sherlock Holmes și pornesc să fac cercetări. Am găsit și forma de masculin, „orheian”, dar tot fără explicații. M-am gândit eu că este vorba de locuitorii Orheiului, din Basarabia noastră, dar trebuia să și găsesc scris asta undeva. Și am găsit, în „Dicționarul universal al limbei române”, ediția a VI-a, 1929: „Orheiu, n. 1. Județ și oraș în Basarabia, lângă apa Răutului; lac lângă orașul cu acest nume; Orheian, locuitor al Orheiului”.

Și, ca să mă refer și la motto, că de-aia l-am pus, azi n-am nicio lamentare, nici în gânduri, nici în scris, pentru că nici nu sunt acasă, la Domnești, ci undeva, departe, foarte departe, pe o insulă pustie, cu vegetație luxuriantă și climă blândă și previzibilă. Pe cine și ce am luat cu mine acolo, asta mă privește personal, că doar e visul meu, nu?

„Lucruri mărunte” rătăcite printre gânduri mari

 

Emoticonul acesta arată exact STAREA mea de acum, din acest moment, adică nu simbolizează STAREA ZILEI, care-i destul de „în regulă” (ca să nu mai folosesc mereu americanismul O.K.). Și „statul pe gânduri” este pentru că am căutat un citat legat de „lucrurile mărunte”, despre care aveam de gând să scriu azi, și am găsit două, dar care sunt ușor în opoziție. Iată-le:

„Bucură-te de lucrurile mărunte. Pentru că, într-o zi, ai putea să privești înapoi şi să-ți dai seama că erau lucruri mari.” (Robert Brault)

„Lucrurile mărunte au importanța lor, dar aproape întotdeauna din cauza lucrurilor mărunte le pierdem din vedere pe cele importante.” (Feodor Dostoievski)

... ?!? (Vă las pe domniile voastre să puneți întrebările adecvate și să scoateți exclamațiile de uimire ce se cuvin). Eu mă voi scutura din starea de incertitudine și am să scriu ceea ce-mi pusesem de gând. E vorba despre un obicei pisicesc, pe care l-am observat și pe vremea când eram posesoarea a doi motănei (pe nume „Mitsotakis” și „Pătuță”), și care obicei se repetă acum, cu două pisici din vecini, cărora le mai dau câteodată  de mâncare, căci se înființează la trepte exact la ora mesei și așteaptă, răbdătoare, să le hrănesc. Ei bine, în schimbul meselor mele, îmi aduc „în dar” șoricei morți, pe care mi-i lasă în dreptul treptelor. N-am știut, nici în cazul celor doi motani ai mei, și nu știu nici acum, în ce fel pot să fac pisicile să renunțe la „cadoul” lor, fără să le supăr, căci pentru ele acest gest înseamnă probabil mult. Cum să le explic, în modul cel mai diplomatic cu putință, că pentru mine șoriceii (vii sau morți) sunt „câh” și că eforturile mele de a-i lua și a-i da la gunoi sunt prea extenuante?!

P. S. Gândurile mari care mi-au trecut azi prin minte vi le voi spune altădată, domniile voastre, pentru că, modestă cum mă știți, am impresia că nu sunt chiar așa de mari, așa că aștept să mai „crească”...

Gânduri cărora le-am schimbat macazul

  

Azi, dis-de-dimineață, gândurile mele erau destul de zglobii, puse pe treabă, realiste și un pic optimiste, mă rog, erau destul de o.k. Păi, da, nu puteam să le las în pace, așa că n-am avut de lucru și, într-un impuls de moment, am căutat pe YouTube câteva cântece interpretate de Amalia Rodrigues. Acum, după ce-am lăcrimat un pic și am suspinat, și mi-am adus aminte de tinerețe, de iubiri pierdute, de sufletul meu care-i la fel de tânăr, dar e închis într-un trup mult mai în vârstă, încerc să-mi revin la starea dinainte a gândurilor, scriind ceva despre „fado”.

„Fado este probabil cel mai vechi cântec urban din lume şi reprezintă sufletul portughez, astfel că dacă interpretarea Fado nu stârnește lacrimile auditoriului înseamnă că nu a fost una de succes. (...) Denumirea „Fado” vine din latinescul „fatum”, care înseamă soartă, destin. Termenul nici nu putea descrie mai bine spiritul poporului portughez: credința în destinul care copleșește şi de la care nu ne putem abate, dominația sufletului şi a inimii în fața rațiunii, care duce la pasiune şi disperare (cum notează site-ul Fado.com.) Inspirația pentru Fado poate veni din aproape orice sursă. Temele predominante sunt: destinul, sentimente profunde, dezamăgiri în dragoste, simțirea tristeții şi a lipsei cuiva, neșansa, urcușurile şi coborâșurile vieţii, marea, viaţa marinarilor şi a pescarilor şi, nu în cele din urmă, „Saudade”—una din principalele teme din Fado – care înseamnă un fel de dor. (...) Cântecul popular urban al Portugaliei a fost introdus pe Lista reprezentativă a patrimoniului cultural al umanităţii în 2011. „Reprezintă o sinteză multiculturală portugheză de dansuri cântate afro-braziliene, genuri locale tradiţionale de cântec şi dans, tradiţii muzicale din zonele rurale ale ţării aduse de valurile succesive de migraţie şi de tiparele cântecului urban cosmopolit de la începutul secolului al XIX-lea”, evidenţiază site-ul UNESCO. (Text: Agerpres) (Sursa: dozadebine.ro/ Cântecul popular urban al Portugaliei)

Am căutat repede câteva glume ca să-mi schimb dispoziția cam nostalgică și plângăcioasă în care singură m-am vârât, dar n-am mai avut răbdare și am găsit doar una, așa și așa: 

Întrebare la Radio România Actualități: E adevărat că autoritățile române au inventat un super material de construcții?

Răspuns: Da, e vorba despre microciment!

I: Păi, de ce e așa super, ce componență are?

R: E compus din 50% ciment și 50% microfoane