Așteptări în gânduri

8*   Pe lângă așteptările mele dintotdeauna, mai realiste sau de-a dreptul științifico-fantastice (oamenii să fie mai buni, mai sinceri, mai darnici, mai iubitori, politica românească să se facă cu inteligență și bun simț, să fie pace și liniște în România și în lume, să fim sănătoși și pozitivi în gândire, eu și cei dragi mie etc.), zilele astea gândurile mele expectative sunt despre „a ninge sau a nu ninge la Domnești”. Nu ninge. Așa că mi-am pus ninsori pe pagina de Facebook (apropo de asta, am găsit o pagină cu un titlu de un umor criminal: „Pe „feisbuc” ninge mai mult decât afară”!), apoi m-am uitat la previziunile meteo, dar nu, se anunță vreme „destul de caldă pentru această perioadă și (...) vor cădea ploi torențiale”. Ca să nu mai fiu așa dezamăgită, mi-am zis să mă înveselesc un pic cu un banc despre iarnă, zăpadă, ger. Am tot căutat, dar erau cam „slăbuțe”. M-a amuzat un pic acesta, dar sunt sigură că l-am mai postat cândva: 

„Un camion e urmat la mică distanță de un BMW X6. BMW-ul se tot chinuia să depășească camionul, la un moment intră în depășire și, când ajunge în dreptul cabinei camionului, se deschide geamul și o blondă superbă, drăgălașă, și cu ochi albaștri, strigă șoferului din camion:

– Bună! Sunt Nutzy și sunt blondă! Vezi că-ți cade marfa din camion, în spate!

Șoferul nimic, se uită la ea, întoarce capul și rulează cu aceeași viteză. Se repetă faza de câteva ori, încercare de depășire, claxoane și același rezultat. La un moment dat, camionul trage pe dreapta la o parcare. Vizibil iritată că bunele ei intenții au rămas în zadar, blonda Nutzy merge direct la tip și-i zice:
– Auzi, sunt Nutzy și sunt blondă! De o oră îți tot spun că pierzi marfă din camion. Ești surd sau faci pe șmecherul?
- Bună, sunt Vasile, sunt brunet, nu sunt surd, nu sunt șmecher, sunt de la Drumuri și împrăștii sare pe șosea…”

Ca să mă „distrez” în continuare am luat, la întâmplare, un horoscop al zilei de azi:

„Balanță (22 septembrie – 22 octombrie)
Ești în fața unei situații în care e nevoie de viteză, de reacții prompte. Nu ai voie nici să prelungești lucrurile mai mult, nici să dai totul peste cap intrând în panică. E nevoie de o intervenție rapidă din partea ta, deci fii pregătită pentru o schimbare majoră în program. Ai toate resursele pentru a reuși, pentru că, atunci când ești un pic strânsă cu ușa, nu-ți pierzi cumpătul, ci îți pui și mai bine ambiția la treabă pentru a acționa cum trebuie. Așa faci și azi și vei fi mândră de intervenția ta rapidă, care îți va deschide pe neașteptate o direcție nouă de mers.”

Gânduri în devălmășie

8* Zilele trecute, la ultimele însemnări de aici, de pe blog, am uitat să-mi dau singură notă. Luată de avântul scrisului, desigur. Ei bine, aș zice că meritam vreo șapte-opt steluțe. Și azi, tot cam așa. În general, pe vremea când eram profesoară, eu eram destul de darnică cu notele, dar niciodată cu cele pe care mi le dădeam mie. Modestă, nu? Sau, poate consideram că atât merit, nu știu. Apropo de asta, am scris cândva despre „aurea mediocritas” și despre înțelesul expresiei până să capete sensul peiorativ. De o vreme, încerc să fiu mai darnică cu mine însămi, însă mi-e greu. Dar, pe de altă parte, cred că ceva nu e tocmai „cușer” nici la oamenii care se cred mereu doar de nota zece. Aș zice că gândurile mele de azi sunt în devălmășie. A se vedea (sau nu, dacă vă plictisește!) și ce zice DEX: „devălmășíe s.f. [At: GHICA, C. E. I, 219 / V: (îrg) daval~, dăv~ / Pl: ~íi / E: devălmaș + -ie] (Înv.) 1. Formă de stăpânire în comun (de către moșneni și răzeși) a unei suprafețe de teren, a unui bun etc./ coproprietate; 2. Stare de indiviziune; 3-4. (Îljv) În (sau rar, la) ~ (Care este) în comun; 5-6. (Îal) (Care este) în diviziune; 7. Activitate desfășurată în comun; 8. Proprietate (mai ales teren agricol) stăpânită și exploatată în comun”. Zic asta pentru că am simțit, la un moment dat, că gândesc la fel cu alți semeni ai mei despre anumite subiecte. Dar unul dintre gânduri este azi numai și numai al meu. Și anume, cel referitor la aceste ziceri ale unui pastor englez de pe la sfârșitul secolului XIX, Charles Spurgeon: „Modestia înseamnă să faci o estimare corectă a propriei persoane.” „Un caracter bun este cea mai bună piatră de mormânt. Cei care te-au iubit şi au fost ajutați de tine își vor aminti de tine atunci când florile de nu-mă-uita se vor fi veștejit.” Am zis că a fost un singur gând pentru că cele două adevăruri spuse de Spurgeon m-au făcut să vreau să fiu în continuare modestă și să vreau să fac în continuare fapte bune... 

Gânduri, gânduri, gânduri...

Din când în când, recunosc că nu foarte des, ci doar atunci când sunt calmă în suflet, sau tristă, sau când caut răspunsuri, citesc (așa cum cred că faceți și domniile voastre) câteva pagini din „Biblie”. Nu spun că înțeleg chiar totul, acolo sunt niște sensuri și adâncimi de gând pe care puțini le percep, dar cititul acesta îmi dă un soi de liniște și gândurile mele parcă se adună și se îmbrățișează. Așa am făcut și în zilele astea, când am fost alături de o prietenă aflată într-o mare durere. Cel mai mult îmi dă de gândit (și, în același timp, mă încurajează) acest fragment:  

„Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui; Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; Săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei; Uciderea îşi are vremea ei, şi tămăduirea îşi are vremea ei; Dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei; Plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui; Aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei; Îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţisări îşi are vremea ei; Căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei; Păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei; Ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui; Tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei; Iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui; Războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei.” („Biblia” – 20. Eclesiastul. Capitolul III, 1-8.)

După ce termin de citit, aproape de fiecare dată, mintea mea încearcă să-și pună alte și alte întrebări, gândurile parcă purced să se frământe, dar sufletul își găsește, cu siguranță, alinarea pe care o caută, și încet-încet, îmi capăt un echilibru cu mine și cu lumea din jurul meu și îmi văd de „drum”. Am citit azi, din nou, acest fragment pentru că sunt tristă, pentru că ultimul nostru rege, Majestatea Sa Mihai I, a murit, și cu el se duce o întreagă eră a noastră, ca popor și ca țară, și pentru că tind, din dezamăgire și indignare, să-mi pun iar întrebarea (pe care cred că mulți și-o pun) „de ce, în aceste momente, oamenii noștri politici, zoon politikon, (sau „jivinele”, cum îi alint eu) continuă să se certe ca la ușa cortului, de ce continuă lupta pentru ciolan, de ce nu le pasă de popor și de țară, unde sunt Credința, Demnitatea, Onoarea, Dreptatea?” Întrebarea rămâne fără răspuns, dar eu mă întorc, mai citesc o dată textul, și apoi mă îmbărbătez cu o zicere simplă, adevărată și dătătoare de curaj, care este și deviza Casei Regale: NIHIL SINE DEO.

Gânduri paralele

9*
   Motto: „A studia și a nu gândi e o risipă. A gândi și a nu studia este periculos.” (Confucius sau Kong Fu Zi)

   Am pus astăzi acest motto pentru că simt eu că are un pic de-a face cu ceea ce vreau să scriu în continuare. Confucius are multe astfel de ziceri înțelepte, iar operele sale au influențat filosofia în Asia răsăriteană și nu numai. Cea mai importantă operă a lui Confucius se numește „Lunyu”, iar elementele de bază ale filosofiei sale sunt: Umanitate (仁 ren), Dreptate (義 yi), Pietate (孝 xiao), Cavalerism (禮 li). Bun, asta e introducerea, dar nu vă temeți, domniile voastre, căci nu o să scriu mult azi. Și o să explic imediat de ce. Pornind de ieri, de la gânditul asupra acestor patru elemente, trecând printre gândurile foarte „stufoase” ce-mi trec prin cap în timp ce văd serialul „Game of Thrones” (Urzeala Tronurilor) și ajungând la momentul de față, când scriu aceste rândulețe, undeva pe acest parcurs sinuos, ceea ce am vrut să scriu (și despre care, bineînțeles, nu mi-am notat nimic, bazându-mă pe memoria mea afectivă), a dispărut ca un fum și iată că acum inspirația (aia puțină pe care-o mai am) iar a rupt relațiile diplomatice cu mine. Îmi aduc aminte doar trei lucruri: am pus titlul acesta pentru că am vrut să fiu ironică cu cei de la PSD și cu gogorița lor (ca să nu zic altfel, mai argotic) cu „statul paralel”, m-am gândit că, în ultima vreme, am gândit destul de mult, dar am studiat mai puțintel și, în fine, m-am gândit că în zilele noastre cele patru elemente despre care face vorbire Confucius nu-și prea mai găsesc locul în lumea noastră înecată în răutate și minciuni, nu se mai aplică așa de des în viețile noastre, au devenit niște simple cuvinte golite de sens...

GÂNDURI DESPRE KIRIBATI

8*   Motto: „Mereu m-am întrebat de ce păsările stau în același loc deși au aripi și pot zbura oriunde pe pământ. Și după aceea m-am întrebat pe mine același lucru.” (Harun Yahya)
 Azi am să continui ce mi-am propus ieri să scriu. Condițiile meteo sunt la fel, doar că azi, pe lângă ceață, mai și pică o ploaie măruntă și rece. M-am uitat la ce zic agențiile de voiaj despre un sejur în Kiribati. Rezumatul, așa cum l-am înțeles eu printre rânduri, ar fi: mai bine stați acasă! Apoi am văzut un articol în „adevărul.ro” cum că insula e în pericol să fie înghițită de apele oceanului. Iată un fragment din el: „Jurnalistul Jeffrey Goldberg a întocmit un reportaj pe baza experienţei lui pe insulă, articol redat pe site-ul „BusinessWeek”. Potrivit americanului, autoritățile de pe mica insulă sunt conştiente de gravitatea situaţiei, dar posibilităţile de a lupta împotriva fenomenului sunt extrem de limitate. Recent, guvernul din capitala Tarawa de Sud a cumpărat 6.000 de acri de pământ în ţara vecină Fiji, pentru 6,9 milioane de dolari. Scopul? Mutarea întregii populații în cazul unei tragedii. Însă Fiji nu a arătat niciun interes în a ajuta la integrarea populaţiei din Kiribati şi nicio altă ţară din lume nu s-a oferit să ajute la organizarea unui plan de salvare. „Suntem un popor foarte vulnerabil”, a spus Anote Tong, președintele ţării din mijlocul Pacificului, instruit la colegiul London School of Economics, considerat unul dintre cele mai bune instituții de învăţământ superior din lume. Este, probabil, cel mai cunoscut dintre preşedinţii  ţărilor insulare din regiune datorită declaraţiilor sale dure, potrivit cărora „naţiunile industrializate” îi „ucid ţara”. „Este suficient un singur val”, a spus unul dintre localnici. Tot el a povestit că în timpul scurtei vizite pe care secretarul ONU Ban Ki Moon a făcut-o pe insulă, în urmă cu doi ani, în camera sa de hotel a avut cu el o vestă de salvare, în cazul în care valurile s-ar fi ridicat periculos de mult. Guvernul Statelor Unite a întocmit pe cont propriu studii care au demonstrat că nivelul oceanelor se măreşte cu trei milimetri pe an, de 20 de ani încoace. Deşi nu pare mult, locuitorii de pe insulă văd cum bucăţi de plajă şi lagune sunt înghiţite de ocean, iar rezervele de apă dulce sunt tot mai puţine. Jurnalistul atrage atenţia că viitorul Republicii Kiribati ar trebui să fie o preocupare globală şi o lecţie importantă despre dezastrele provocate de încălzirea globală, fenomen accentuat de poluarea oamenilor”. Asta e trist, deci aș zice să mai aflăm ceva din Wikipedia despre Kiribati, până mai este pe acest pământ: 
 „Numele Kiribati este varianta locală a numelui "Gilberts", derivat din numele anterior independenței, Insulele Gilbert, adoptat în onoarea lui Thomas Gilbert. Capitala Republicii Kiribati este South Tarawa. Alte orașe: Bikinebeu, Betio. Primii oameni și-au făcut apariția pe insulele care intră în componența statului contemporan Kiribati încă de la începutul erei noastre sau poate chiar cu 100 sau 200 de ani mai devreme. Săpăturile arheologice oferă dovezi în acest sens. Se crede că a fost vorba despre o populație melaneziană care a căzut victimă invaziilor succesive ale polinezienilor din Fiji și Tonga. Astfel s-a format o cultură din amestecul acestor popoare și tradiții. Europenii au apărut în regiune la începutul secolului al XVII-lea, dar nu au devenit interesați de aceste arhipelaguri decât 200 de ani mai târziu. De atunci datează denumirea de Insulele Gilbert, adoptată în onoarea lui Thomas Gilbert, care a explorat aceste ape în anul 1788. Kiribati, varianta stâlcită în limba microneziană a numelui originar, a devenit numele statului un veac mai târziu. În secolul al XIX-lea, în arhipelag au sosit mulți vânători de balene americani și englezi, precum și vânători de sclavi care, odată prinși, erau trimiși pe plantațiile din Australia și din Hawaii. În anul 1892, a fost întemeiat un protectorat britanic, iar în anul 1916 a apărut colonia Insulelor Gilbert și Ellice. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, insulele s-au regăsit sub ocupație japoneză, fiind arena unor lupte încrâncenate între americani și japonezi. După război au redevenit britanice, pentru ca, în 1978, Insulele Ellice să se transforme în statul independent Tuvalu, iar restul insulelor să formeze, din anul 1979, statul separat Kiribati”. 

 Cam asta ar fi ceea ce aș numi „partea teoretică” a scrierii de azi. Dar, îmi pare nespus de rău, tocmai când să trec la partea cu fantezie și visat-cu-ochii-deschiși, când mă uitam siderată la plaja aceea din poză, la albastrul apelor oceanului și începeam să mă transpun acolo (un fel de teleportare-a-gândurilor pe care îmi place s-o practic, când și când), firava mea inspirație a fost trântită la pământ de un gând foarte „terre à terre”, acela că nu mai am pâine, plus alte mărunțișuri, deci va trebui să ies, ca Ana lui Manole, pe vremea asta câinească, și să fac cumpărături. Deh, altă dată poate voi călători, adică vom călători împreună, eu și domniile voastre, cei opt-nouă cititori ai blogului meu, undeva departe...

Ultimele știri, ceață, reclame sâcâitoare și voiaje reflectate în gânduri

Motto: „Un bun călător nu are planuri fixe și nu este interesat să ajungă undeva.” (Lao Tzu)

8*   În ultimele două zile, peste Domneștiul meu s-a lăsat o ceață foarte britanică. Azi părea că ar vrea să apară soarele, dar văd că nu, n-a putut. Bun, mi-am zis, e de stat „la gura sobei” și depănat povești. Recunosc că, înainte de a scrie aceste rândulețe, am avut o tentativă de a vedea (și apoi, a comenta) ultimele știri, am vrut să știu și eu ce se mai întâmplă în țară și prin lume. Am rămas la stadiul de tentativă pentru că, după vreo cinci minute petrecute pe un site de știri, începuse să-mi crească tensiunea și simțeam cum o venă mi se zbate la tâmplă destul de îngrijorător. De ce? Păi, mai întâi din cauza titlurilor cam tâmpițele și care nu aveau nimic de-a face cu conținutul articolelor, și apoi din cauza reclamelor. Nu puteai să miști un pic cursorul pe pagină, că-ți sărea în față un telefon mobil, un articol de lenjerie, un șampon sau te speria, dintr-un clip, motorul turat la maxim al unei mașini, toate cu logo-uri ale unor branduri celebre. Enervant! 

Drept pentru care m-am hotărât să schimb subiectul și să scriu despre ceva ce am văzut, cu câteva zile în urmă, pe Facebook. Și anume, un video despre un norvegian de vreo patruzeci de ani, care a vizitat 198 de țări din lumea asta largă (și a intrat și în Cartea Recordurilor). Clasamentul țărilor pe care „toată lumea trebuie să le viziteze la un moment dat în viaţă”, potrivit norvegianului Gunnar Garfors, este: România, Madagascar, Islanda, Vietnam, Kârgâzstan, Kiribati, Noua Zeelandă, Nicaragua, Sierra Leone, Republica Dominicană, Norvegia şi Uruguay.  Bineînțeles, m-am bucurat tare că România ocupă locul întâi. Dar știu că acesta este un clasament subiectiv, trebuie să rămânem realiști și modești și, ca să mă exprim argotic, să nu ne-o luăm în cap. În înșiruirea asta de țări, una mi-a atras mai mult atenția. Și asta pentru simplul motiv că nu auzisem până acum de ea. Și, da, mi-e cam rușine, dar asta e! Este vorba de Kiribati. Iată ce zice „tanti” Wikipedia despre ea:

„Kiribati (pronunțat în gilberteză [ˈkiɾibas]), oficial Republica Kiribati (în gilberteză Ribaberikin Kiribati; în engleză Republic of Kirirbati), este o țară insulară în Oceanul Pacific. Este cel mai mare stat din Oceania din punct de vedere al întinderii. Ocupă o suprafață de aproximativ 5.000.000 km² acoperită de ocean, dar aria uscatului reprezintă numai un mic fragment al acesteia, de numai 811 km², sub forma a 32 de insulițe. Pe aceste fărâme de uscat, împrăștiate în oceanul nesfârșit, trăiesc aproximativ 100.000 de oameni. Insulele dintre granițele Statului Kiribati formează trei arhipelaguri: Insulele Gilbert, Insulele Line (fără Jarvis, Palmyra și Kinoman Reef) și Insulele Phoenix. Tot aici se mai află insula coraligenă izolată Banaba, numită și Ocean. Cea mai vastă întindere de uscat este Kiritimati din grupul Line, cunoscută și sub denumirea de Insula Crăciunului (Christmas Island)”. Buuun, nu vreau să vă plictisesc, așa că o să închei, nu înainte de a vă arăta o imagine de pe acolo. Vă promit că o să călătorim (cu gândul) cât de curând prin acele locuri și o să aflăm mai multe...

Gânduri despre povești

8*  MOTTO: „Micuțele zâne (puterile latente ale subconștientului), atunci când concep un roman, mi-l transmit capitol cu capitol, astfel încât eu, presupusul autor, nu ştiu niciodată cum se va derula acțiunea în continuare. Nici măcar această parte a muncii mele, care se desfășoară ziua, când sunt treaz şi conștient, nu o pot considera ca fiind a mea, căci îmi dau seama că aceste zâne sunt chiar şi atunci alături de mine, inspirându-mă.” (Robert Louis Stevenson)

Am să spun azi de ce vreau să îmi aduc aminte de povești. Sau, mai degrabă de povești transpuse în filme. S-o iau cătinel, deși firul gândurilor mele este destul de încâlcit. O să văd dacă pot face un mic ghem din ele. Am citit, ca mai toți copiii, muuulte povești. Printre ele, și ale fraților Grimm (Scufița Roșie, Cenușăreasa, Prințul fermecat, Hansel și Gretel, Muzicanții din Bremen, Albă ca Zăpada, Croitorașul cel isteț, și nu mai spun aici altele, căci le știți și domniile voastre). Ei, terminând zilele astea o „acțiune” (mai importantă, nu obișnuitele treburi gospodărești), m-am gândit că am ceva timp liber, deci o să văd ultimul sezon din „Urzeala tronurilor” (Games of Thrones), un foarte bun serial făcut după epopeea fantastică „Cântec de gheață și foc” a lui George R. R. Martin. Dar, fatalitate, mă tem că uitasem ce se întâmpla prin primele sezoane, deci l-am luat de la capăt. În timp ce-l priveam și mă miram că este un fel de metaforă (sau, mai bine zis, o alegorie) despre orice societate, din orice timp, m-am dus cu gândul la alt serial, „Grimm”, pe care l-am început prin 2012, dar o să-l revăd la iarnă, căci și acolo am cam uitat ce se-ntâmplă. Dar nu despre slaba mea memorie vreau să scriu acum, ci despre ceva ce mi se întâmplă mie de un timp, un „ceva” inspirat, poate, din aceste seriale. Vă rog să-mi iertați lunga introducere, dar e sărbătoare și poate aveți vreme de citit. Ei bine, de câte ori mă uit la televizor și văd vreun lider politic, vreun parlamentar sau vreun membru al Guvernului (dar v-am mai spus că asta se petrece destul de rar, pentru că îmi fac nervi degeaba!), mintea mea are parte de un lucru absolut miraculos: nu-l mai văd pe respectivul sau respectiva, ci văd niște personaje fantastice și hidoase, cum ar fi vrăjitoare rele, mistreți, hiene, năpârci (mă rog, cred că ați primit mesajul, văd tot felul de jivine...) și, pe lângă sila și indignarea, pe care le am mereu la purtător, parcă mi se face și un pic frică. De ce sunt numai ăștia, de ce nu apar și cavalerii în armuri strălucitoare, zânele bune, înțelepții care împart Dreptatea?! Este o întrebare pur retorică, domniile voastre, căci eu știu de ce: pentru că-i lăsăm.