Madeleines, amintiri, pricomigdale, nostalgii şi alte... gânduri

  De când eram micuţă şi până, hăt, în studenţie, printre prăjiturile mele preferate au fost şi pricomigdalele. Pe urmă, am început să mă gândesc la kilograme în plus, la scârbele ălea de calorii şi mi-a mai pierit cheful de dulciuri. Azi, în plină campanie de curăţenie (nu c-aş fi început de la 1 septembrie, sunt într-o continuă harababură de vreo două săptămâni, din cauza a oarece lucrări prin casă...), am dat de un caiet vechi de reţete, scrise caligrafic de mami, şi printre ele, bineînţeles, pricomigdalele. Nu mai bat câmpii cu Proust, madeleines, nostalgia după copilărie şi micile ei bucurii culinare, ci vă scriu, ad abruptum, reţeta: "Ingrediente: 3oo grame zahăr pudră, 250 grame migdale sau/şi nuci măcinate, 5 albuşuri de ou, un praf de vanilie, două linguri de făină. Se amestecă toate acestea, albuşurile spumă (cu un pic de zeamă de lămâie), la sfârşit făina. Se toarnă în tava îmbrăcată cu hârtie cu cornetul şi se dau la cuptorul cu foc potrivit. După ce s-au copt, se umezeşte pe dos hârtia şi se scot una câte una. Poftă bună!" Acestea fiind scrise, vă doresc, domniile voastre, o toamnă care să înceapă cu o vară indiană (şi aici, pentru ilustrare, putem îngâna din cântecul lui Joe Dassin: "Toute la vie/ Sera pareille a ce matin/ Au couleur de l'ete indien..."), spor în toate, recolte bogate, gânduri senine şi suflete împăcate. Numai de bine s-auzim!

Gânduri à la française...

Nu, nu am de gând să scriu în limba franceză, nici măcar în manieră franceză, vreau numai să vă împărtăşesc câteva gânduri în această zi de mare şi pioasă sărbătoare. Aceia dintre domniile voastre care poartă numele pomenit azi le doresc tot binele din lume, sănătate şi ocrotire, gânduri binecuvântate şi suflete senine. Să explic acum de ce am pus acest titlu (care, recunosc, se potriveşte ca nuca-n perete cu ceea ce scriu acum). Cu vreo două săptămâni în urmă, cred că subconştientul meu, îngrozit de faptul că, printre multe alte lucruri, am uitat şi limba franceză (pe care aş zice că o ştiam destul de bine), mi-a transmis un impuls şi mi-a "şoptit" poruncitor să vorbesc, în următoarele zece minute doar în franceză. Adică, să vorbesc singură, cum mai fac câteodată. Ei, aşa am făcut. Nu o uitasem chiar de tot, dar vreo câteva cuvinte mi-au dat un pic de furcă. Am conversat cu mine însămi pe teme generale, am vorbit despre vreme şi vremuri, despre oameni, despre cărţi. Şi am încercat să fiu cât am putut eu de pozitivă. Greu. Tare greu. Eu zic că am trecut testul, dar la capătul acelui sfert de ceas de conversaţie politicoasă în limba franceză, gândul mi-era la savuroasele noastre înjurături, neaoşe, româneşti, pline de savoare şi de umor. À bientôt!

Forfotă prin gânduri

 Mai zilele trecute, stând de vorbă, într-o pauză de la "muncile" zilnice, cu o bună prietenă, aceasta îmi spune că ai ei băieţi au invitat o gaşcă de tineri la un  forfol. "Hopa, îmi zic eu, nu ştiu ce-i ăla". O întreb şi ea îmi spune că e un fel de fiertură vânătorească. Peste vreo două zile, am vrut să scriu aici despre asta, dar între timp uitasem cuvântul ( a se vedea, ca material didactic, bancul cu "margareta" şi cel cu "doctorul ăla neamţ"...) Am întrebat ieri din nou şi azi l-am căutat în DEX. Acesta, tratându-mă cu condescendenţă,  în loc să recunoască că nu-l ştie nici el, m-a trimis cătinel la cuvintele "forfot" (de la forfotă), "formol" (ştiţi şi domniile voastre, substanţa aia...) şi la "forfoi" (un regionalism pe care iarăşi nu-l ştiam şi care înseamnă paradă, pompă, podoabe). Bun, plină de avânt, am continuat să caut şi l-am găsit scris într-un ziar online, unde era un articol despre ceva concurs culinar (sau gastronomic). Deci, printre tochituri, fripturi vânătoreşti în sos, gulaşuri şi alte tocăniţe, am dat şi de forfol. Evrika!

Gânduri schimbate la faţă

    Astăzi, în ziua când sărbătorim Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos (sau Obrejenia), pot zice că şi gândurile mele, destul de tracasate, angoasate şi necăjite în ultima vreme, au reuşit să-şi schimbe un pic fizionomia. Primul motiv ar fi că bătrânul meu laptop, Hatamoto pre numele lui, a fost însănătoşit de cineva (resuscitat, mai degrabă), lucru care mi-a făcut o mare bucurie. Plus că, o vreme, nu mai trebuie să mă stresez la gândul că nu am cu ce să-mi cumpăr un altul. Doamne, îmi trebuie aşa de puţin să fiu cât de cât liniştită şi gândurile mele să devină mult mai optimiste! Mai sunt şi alte motive, dar astea sau le trec la "no comment", sau le voi scrie aici altădată. Ne vedem în curând, căci presimt eu că şi inspiraţia mea îşi va reveni...

GÂNDURI DE SUFLET

    Ei bine, domniile voastre, hiatusul de care făceam vorbire data trecută, mda, nu a ţinut tare mult. Şi asta pentru că am fost "împrumutată" cu un laptop, câteva luni, până voi fi în stare să-mi cumpăr şi eu unul. Ei, prinsă în multele treburi ale casei, având şi alte materiale de scris, necăjită de socotelile meschine pe care le fac atunci când vine pensia, am cam uitat de un text din "Biblie", (de curând recitit şi folosit în altă scriere a mea) şi care, întotdeauna, mi-a dat de gândit, m-a îndemnat să-mi refac perspectiva de a privi viaţa mea şi a altora, m-a liniştit în interiorul meu cel mai tainic şi, mai ales, mi-a dat speranţă. Ştiu bine că toată lumea l-a citit, dar eu ţin să vi-l mai scriu, încă o dată, pentru temeinică cugetare asupra lui:

„Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui; Nașterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; Săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei; Uciderea îşi are vremea ei, şi tămăduirea își are vremea ei; Dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei; Plânsul  îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui; Aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei; Îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrățișări îşi are vremea ei; Căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei; Păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei; Ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul  îşi are vremea lui; Tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea  îşi are vremea ei; Iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui; Războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei”.[1]

---

[1] Biblia – 20. Eclesiastul. Capitolul III, 1-8.

Hiatus în gânduri

O să fac o pauză (nu ştiu încă de va fi de scurtă sau lungă durată) şi, cu părere de rău, nu am să mai dau pe-aici. Şi nici nu am să mai „socializez” (adică, în cazul meu, asta înseamnă să bat câmpii şi să „colecționez” flori pe Facebook şi să scriu nişte "bla-bla-bla" pe-aici, pe blog... halal socializare, nu?) decât atunci când voi reuşi să găsesc pe cineva care să mă lase să scriu la computerul său. Ei bine, da, domniile voastre, cred că v-aţi dat seama, bătrânul meu laptop (hatamoto, cum îl alintam eu) a intrat, de vreo săptămână, într-un fel de comă profundă şi m-a lăsat când mi-era lumea mai dragă. Hm, asta e doar o expresie, căci lumea începe să-mi fie din ce în ce mai puţin dragă. Şi asta pentru că puţini oameni mai sunt cu adevărat OAMENI, adică buni, respectuoşi, altruişti, tot mai puţini se mai ţin de cuvânt, majoritatea zdrobitoare nu mai ştie ce e politeţea, punctualitatea, bunul simţ şi, ca să zic aşa, neamestecul în treburile altuia. Dar poate că-i judec eu prea aspru, poate nu sunt aşa de norocoasă şi, deci, n-am întâlnit decât câţiva dintre oamenii ăştia adevăraţi. Şi mulţi dintre ei sunt, din nefericire, prea departe. E adevărat, nici eu nu sunt perfectă, dar încerc în fiecare zi (poate că, uneori, prea mult) să nu deranjez pe nimeni, să nu supăr lumea din jur, ba chiar să fiu de ajutor, când pot, bineînțeles, şi vreau să mă port întotdeauna decent. Dar asta nu prea mai înseamnă nimic, în ziua de azi. M-am săturat până peste cap de aerele unora, de minciuni şi de falsitate! Eh, o să-mi treacă, cred eu, şi această obidă a mea, care recunosc că e cam ca „supărarea văcarului pe sat” (istorie pe care o voi spune data viitoare, când voi fi mai puţin revoltată). 

Barem pentru gânduri

      De vreo câteva luni bune, mintea mea încearcă să se încadreze în acel barem al gândurilor care te pot ţine pe linia de plutire. Uneori, reuşeşte. De cele mai multe ori, nu. Rotiţele din imagine vă dau o idee despre ce chinuială e în mintea asta a mea. Nu vreau însă să mă mai smiorcăi, ca în ultimele postări, ba că e prea ploaie, prea soare, prea puţini bani, prea mulţi limacşi prin grădină, prea puţin timp, prea multe ghinioane, prea puţini oameni sinceri şi politicoşi etc. Vreau doar să stabilesc baremul ăla de care v-am zis: când trebuie să fie declicul care să-mi schimbe gândurile, până la ce punct (sau punctaj, ca să fiu în temă) mă pot lamenta şi când trebuie să-mi scutur gândurile de lacrimi şi să trec la acţiuni care să-mi aducă, dacă nu linişte sufletească şi mulţumire, măcar ceva bani în plus. Mă folosesc de "barem", acest cuvânt cu aceeaşi formă, dar cu înţelesuri (şi accente) diferite, pentru că l-am întâlnit de curând  într-un REBUS şi de aici... ideea. Barem am putut s-o scriu aici şi s-o împărtăşesc cu domniile voastre. E şi asta ceva, nu? Păi, gata. Deci, DEX este de părere că acest cuvânt (destul de rar folosit) înseamnă:
BÁREM, adv. Măcar, cel puțin, (reg.) batăr. [Var.: (reg.) báremi, bárim adv.] – Din bg., sb. barem.
BARÉM, bareme, s. n. 1. Tabel în care sunt prezentate valorile unor elemente sau date în funcție de alte elemente ori date variabile. 2. (Sport) Normă pentru calificarea într-o competiție. [Pl. și: baremuri] – Din fr. barème.