Hiatus în gânduri

O să fac o pauză (nu ştiu încă de va fi de scurtă sau lungă durată) şi, cu părere de rău, nu am să mai dau pe-aici. Şi nici nu am să mai „socializez” (adică, în cazul meu, asta înseamnă să bat câmpii şi să „colecționez” flori pe Facebook şi să scriu nişte "bla-bla-bla" pe-aici, pe blog... halal socializare, nu?) decât atunci când voi reuşi să găsesc pe cineva care să mă lase să scriu la computerul său. Ei bine, da, domniile voastre, cred că v-aţi dat seama, bătrânul meu laptop (hatamoto, cum îl alintam eu) a intrat, de vreo săptămână, într-un fel de comă profundă şi m-a lăsat când mi-era lumea mai dragă. Hm, asta e doar o expresie, căci lumea începe să-mi fie din ce în ce mai puţin dragă. Şi asta pentru că puţini oameni mai sunt cu adevărat OAMENI, adică buni, respectuoşi, altruişti, tot mai puţini se mai ţin de cuvânt, majoritatea zdrobitoare nu mai ştie ce e politeţea, punctualitatea, bunul simţ şi, ca să zic aşa, neamestecul în treburile altuia. Dar poate că-i judec eu prea aspru, poate nu sunt aşa de norocoasă şi, deci, n-am întâlnit decât câţiva dintre oamenii ăştia adevăraţi. Şi mulţi dintre ei sunt, din nefericire, prea departe. E adevărat, nici eu nu sunt perfectă, dar încerc în fiecare zi (poate că, uneori, prea mult) să nu deranjez pe nimeni, să nu supăr lumea din jur, ba chiar să fiu de ajutor, când pot, bineînțeles, şi vreau să mă port întotdeauna decent. Dar asta nu prea mai înseamnă nimic, în ziua de azi. M-am săturat până peste cap de aerele unora, de minciuni şi de falsitate! Eh, o să-mi treacă, cred eu, şi această obidă a mea, care recunosc că e cam ca „supărarea văcarului pe sat” (istorie pe care o voi spune data viitoare, când voi fi mai puţin revoltată).