Reiteratele gânduri

 

    Luna asta, blogul meu împlineşte cinci anişori. Uneori, uitându-mă la ceea ce am scris aici, am impresia că este scris chiar de un copil de cinci anişori, superdotat, care a învăţat să manevreze un calculator. Alteori, nu. Alteori, mărturisesc fără jenă, domniile voastre, că-mi place ce-am scris. Astăzi, de ziua Ţării, şi a noastră, a românilor, recunosc că mi-e lene să "creez" ceva, deci voi relua postări din anii trecuţi. Ideea şi simţământul sunt aceleaşi. Deci:  

      2010.  Încă de când eram copil - asta întâmplându-se, e-hee, în vremuri imemoriale, pe vremea lui Ceauşescu - şi până astăzi, parada de ziua naţională a României mă emoţionează. Nu pot explica de ce. Aşa cum nu pot explica de ce, de câte ori aud "Balada" lui Ciprian Porumbescu, am lacrimi în ochi. Sau "Rugă pentru părinţi" a lui Păunescu. Sau "Oda în metru antic" de Eminescu. Sau... mă rog, sunt multe şi nu vreau să le înşir azi pe toate. Este ceva, ca un declic, şi gata, sunt emoţionată. Şi îmi place că-i aşa. Asta arată că ţin la ţara asta şi la neamul ăsta românesc. Ştiu că se poartă stilul cinic, cu un veşnic, plictisit "je m'en fiche!" fixat cu ostentaţie pe figură, dar eu oricum sunt atipică, deci ce-mi pasă mie de mode?!

   2012. Azi, mărturisesc, nu am fost în starea aceea de graţie pe care mereu o simt când e ziua Ţării. Poate pentru că mi-e cam rău, am o nevralgie sâcâitoare, poate din cauze (la fel de sâcâitoare) pe care nu le pot desluşi. Dar asta nu înseamnă că nu mi-a păsat. Nu. Îmi pasă mereu şi tot mereu îmi pare rău că nu pot face mai mult ca România să poată fi şi ea mândră de noi, aşa cum noi ne mândrim cu ea. La mulţi ani, România! La mulţi ani, români de aici şi de pretutindeni din lume!

     2013. V-am mai spus, domniile voastre, (aproape în fiecare an de când tot scriu pe blogul ăsta) că în ziua de 1 Decembrie, gândurile mele sunt în opoziţie cu emoţiile mele. Adică, gândurile mele se îndreaptă cu obidă (n-aş vrea să folosesc cuvinte mai tari azi) spre guvernanţi, spre oamenii politici de la noi, spre îmbuibaţii peste noapte, care nu merită să trăiască în ţara asta şi nici să facă parte din poporul ăsta al nostru. Nu ştiu cum am putea scăpa de ei, şi de minciuni, şi de furtişaguri, şi de corupţie. Pe de altă parte, când văd parada cu ocazia zilei Ţării, de fiecare dată, în fiecare an, mi se pune un nod în gât şi emoţiile primează. Şi aş zice că ar trebui să le las, măcar azi, să fie pe primul loc. La mulţi ani, România, la mulţi ani, români, oriunde în lume v-aţi afla...

Gânduri zgribulite

    Motto:  "Când omului nu-i mai este frig, foame şi frică, devine nemulţumit."    (Ennio Flaiano)    

      Iată că a venit iarna. Mai devreme decât o aşteptam. E frig tare şi gândurile mele au îngheţat şi ele, sărmanele. Deh, asta e o scuză puerilă şi de doi bani, de fapt nu am deloc inspiraţie. Nu e chiar ger, sunt vreo minus cinci grade, dar în noaptea trecută au fost cam zece (tot cu minus, bineînțeles). Dar e nor, o uşoară ceaţă şi din văzduh cade un fel de chiciură. Brr! E bine să stai în casă, la căldură, şi să te ocupi cu ceva care-ţi place. Ceea ce şi fac. E duminică şi e Sfântul Andrei. Deci, la mulţi ani buni şi frumoşi domniilor voastre, celor ce purtaţi acest nume!

Rânduri printre gânduri (turul doi)

                                                                                                             MOTTO:

          "Doamne, dăruieşte-mi seninătatea de a accepta lucrurile

         pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile 

ce stau în puterea mea, şi înţelepciunea de a face 

   diferenţa dintre ele." 

                                                                            Reinhold Niebuhr 

După cum vedeţi domniile voastre în figura alăturată, eu am votat. Cele spuse de mine la celelalte votări, se aplică şi acum, vorba aia, "ca marca pe scrisoare". Adică, iar îmi vine să plâng, iar aleg ceea ce cred că e Răul cel mai mic (pentru mine şi pentru ţară), iar sunt necăjită că, vorba cazinourilor, "les jeux sont faits". Şi cred că ne place să ne mințim pe noi înşine că, într-adevăr, avem un cuvânt de spus. Mai cred că avea dreptate Mark Twain când afirma că "dacă prin vot, am schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm". Da, ştiu, sunt înfiorător de pesimistă. Dar sunt şi nervoasă pentru că, aşa cum am mai spus-o, am impresia că Universul, una din două, sau e indiferent la dilemele mele, sau râde de mine cu gura până la urechi.

Rânduri printre gânduri

   "Votează fiecare cu cine vrea şi din urnă iese cine trebuie!”(Tudor Muşatescu)

 

      Într-una dintre serile trecute, în timp ce mă uitam la un serial american, m-am surprins zicându-mi cu reproş: "Ce Dumnezeu continui să te uiţi la prostioara asta, e o pierdere de timp, fă altceva!" Aşa era, era pierdere de vreme. Tot aşa mi se pare şi dusul la vot: iar ne mint, iar ne păcălesc, iar "se alege" cine vor ei, nu noi. Şi, da, din nefericire, continuă să existe noţiunile de ei şi noi. Dar o să mă duc totuşi la vot, ca de fiecare dată, pentru că mă simt responsabilă, într-un fel, de ticăloşiile făcute de aleşii noştri. Suntem prea blânzi, nu ştim să ne impunem punctul de vedere, nu avem educaţie politică, nu suntem uniţi, deci ne merităm soarta. Am încercat şi chestia cu gânditul pozitiv, în aşa fel încât Universul să-mi înapoieze acel pozitivism. Ei bine, ca la toate celelalte alegeri, mâine Universul îmi va arăta degetul mijlociu şi iar o să mă întorc necăjită acasă, să plâng un pic...

Gânduri printre rânduri

                                                                                              Motto:

      "Cei doi mari inamici ai bucuriei sunt durerea și plictiseala.” – Arthur Schopenhauer                             

      Sunt în pauză. Mai am o groază de treburi de făcut, dar și mâine e o zi. Deci, am muncit, printre picături (la propriu, dar şi la figurat), și acum mi-am făcut vreme să scriu câteva cuvinte. Am găsit citatul de mai sus scris de mine într-un carnețel (de pe vremea când încă mai scriam pe hârtie, adică acum vreo zece ani) și m-am gândit să-l aplic. Ia să vedem, nu am nicio durere fizică (decât la ușoarele scârțâieli ale încheieturilor mele bătrâne) sau psihică (ei, aici mint un pic, mă mai doare câteodată sufletul, dar nu e ceva grav). De plictiseală nici măcar nu mai vorbesc, nu am timp de așa ceva. Aștept, deci,  cu nerăbdare, să apară bucuria.                                 

Gânduri de vineri

      Astăzi e vineri şi, în același timp, cu voia domniilor voastre, e ziua mea. Împlinesc niște ani. O groază. Nu am scris niciodată pe acest blog al meu (din câte îmi amintesc, deci nu e ceva sigur...) despre mine în această zi. Mă gândeam că voi avea un puhoi de vorbe pe care să le înșir aici, dar remarc, destul de ofuscată, că de vreo câțiva ani buni nu mai am niciun fel de trăiri festive. E o zi ca oricare alta. Şi asta nu are de-a face cu vârsta. Ci cu viaţa, cu împrejurările, cu oamenii ce mă înconjoară. Vreau să mă fac bine înţeleasă, nu sunt tristă, nici melancolică, nu mă gândesc prea mult la trecut, dar nici nu-mi vine să sar într-un picior de bucurie. Am găsit (în sfârşit!) un fel de echilibru, că doar vorbim de Balantă, nu? E cam fragil, dar e un echilibru şi, vrând-nevrând, vorba bancului, "cu el defilez"...

Gânduri în compuneri şi scrisori de despărţire

      Am văzut (gugălind, bineînțeles) două scrieri care, ca să respect stilul internauţilor, "au devenit virale" în ultimele două săptămâni. Prima este o compunere a unui elev dintr-a șaptea, căruia i se cerea să scrie o pagină despre un subiect la alegere. Şi el a început cu cuvintele: "Calul intră în pădure...". Apoi a umplut, ca în banc, o pagină întreagă cu tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm. A încheiat cu: "Calul iese din pădure". A primit nota 1 (unu). Am fost, cândva, profesoară de limba română şi limba franceză, aşa că nu o să comentez, pentru că nu asta e important. A doua scriere îi aparține lui Ştefan Moişanu, un tânăr dezamăgit de țara lui, România, de care se desparte, ca în filmele americane, punând biletului de adio un titlu adecvat: "It's not you, it's me". Scrisoarea începe cam aşa:

 "Nu mai merge. Tot am încercat, am crezut că pot, dar am obosit. Vreau să ne despărțim. Ești o țară minunată și sunt convins că într-o zi vei face un alt cetățean foarte fericit. Dar eu trebuie să plec până nu îmi pierd mințile. Acum, la sfârșit, îmi e greu să spun dacă te-am iubit vreodată. Nu știu de ce am fost atât de convins că da, dar am crescut alături de tine și nu mi-am imaginat cum aș putea exista în afara ta. Cele mai frumoase momente din viață le-am avut alături de tine. Mare parte din ce sunt acum, cu bune și rele, e așa datorită ție. Dar și cele mai abisale clipe ale disperării le-am aflat tot de la tine (...)".

Nu ştiu dacă domniile voastre vedeți o legătură între cele două scrieri, dar pe mine m-au pus pe gânduri. Adică, mai mult ca de obicei...