Sublinieri de gânduri

     Am găsit acum, la ora asta târzie din noapte, notate într-un caiet de demult, nişte ziceri care mi-au plăcut la un moment dat. E surprinzător, dar îmi plac şi acum. Iată-le:

"Un om înţelept aude un cuvânt şi înţelege două. Un om precaut aude un cuvânt şi   înţelege trei. Un om fericit aude un cuvânt şi înţelege ce vrea el". 

                                            D. Riesman

 

   "Aici, la graniţă, frunzele cad. Deşi toţi vecinii mei sunt nişte primitivi şi tu eşti la mii de mile depărtare, pe masa mea se află întotdeauna două ceşti de ceai". 
                                            Poem din timpul dinastiei Tang

 
    "Any man's dead diminishes me, because I am involved in Mankind; and therefore never send to know from whom the bell tolls. It tolls for thee".
                                                   John Donne, "Devotions"

Gânduri despre Lumină...

           Azi e Paştele. Aseară, ortodocşii din lumea întreagă au primit Lumina. Printre ei, şi eu. Deşi e ceva ce se repetă în fiece an, e mereu altfel. Eu, cel puţin, aşa percep această repetabilă minune. Nu am deloc inspiraţie azi, dar sunt liniştită, împăcată cu mine şi cu lumea, şi asta e tot ce contează. Vă doresc, celor ce veţi citi aceste rânduleţe, numai bine, pace-n gânduri, iubire în suflet şi sănătate multă. 

HRISTOS A ÎNVIAT!

Gânduri despre începuturi

       O să redau mai jos primul meu articol publicat în revista "Pietrele Doamnei". De fapt, asta ar fi "ediţia revăzută şi adăugită", că aşa mi se-ntâmplă mie mereu, trebuie s-o iau de la capăt  cu ceea ce am lucrat deja, ca Penelopa, numai că eu nu aştept niciun Ulisse:

       Voi rescrie primele patru episoade ale periplului meu printre gânduri, episoade ce le-am pierdut, din cauza unui regretabil incident. Vina e numai a mea. Fiind la începuturi, învăţăcel în a pricepe ce înseamnă scrisul pe calculator şi lucrul, în general, cu această invenţie nemaipomenită a minţii omeneşti, am făcut, inevitabil, şi multe greşeli. Cred că una din aceste multe greşeli a fost că am şters primele părţi ale „serialului” meu despre gânduri. Nu mai ştiu ce scriam eu acolo, dar o să pornim de la zero, domniile voastre. Deci, prin 2009, am acceptat să scriu câte un articol pe lună pentru revista Fundaţiei „Petre Ionescu–Muscel” din Domneştiul meu natal, revistă intitulată, foarte inspirat, „Pietrele Doamnei”. M-am hotărât să pun seria mea de articole sub titlul generic „Colecţia de gânduri”. Cred că şi atunci am pornit-o la drum, în „episodul I”, tot aşa ca acum, explicând de ce am ales acest titlu şi ce gânduri o să transcriu eu în acele mici articole, de-a lungul vremii.

          Bineînţeles că pe urmă, navigând pe Internet, (ha, ha, e un loc comun, ştiu, dar sună aşa de simpatic şi metaforic!) am descoperit un blog numit „Colecţie de gânduri”, dar nu-mi pasă, eu aşa am vrut să se numească scrierile mele, fără să mă inspir de niciunde. De fapt, este un lucru cunoscut că orice idee nouă se dovedeşte, până la urmă, a nu fi deloc nouă. Totul este să ne putem obişnui cu starea asta de lucruri. Şi, poate vreţi să ştiţi de ce voiam să se numească aşa? Pentru că fiecare din noi are în minte, domniile voastre, rafturi întregi cu propriile gânduri, biblioteci pline cu gândurile altora şi mai are, ştiu sigur (adică, pentru a fi sinceră, nu ştiu sigur, dar sper din toată inima să fie aşa), un iatac secret unde sunt aşezate, dar nu dorm niciodată, aşa-zisele vise-cu-ochii-deschişi.

          Eu aş vrea să aleg din toate aceste gânduri câte unul, răzleţ, şi să-l public în fiecare număr al revistei. Nu am avut în minte o temă anume şi nu vreau să „demonstrez” ceva prin intermediul scrierilor mele. Tot ce ţin să ştiţi este că sunt sinceră în ceea ce gândesc şi în ce aştern pe hârtie, eu aparţinând acelei generaţii care consideră că: una este să-ţi aşterni pentru tine nişte rânduri, într-un jurnal, asta te priveşte doar pe tine, dar cu totul altceva este să faci aceste rânduri publice (chiar dacă le citesc doar vreo treizeci de persoane, fiind aici incluse şi toate rudele tale, prietenii sau colegii), atunci trebuie să-i respecţi pe cei care or să citească acele rânduri şi să încerci să te prezinţi în faţa lor cu ceva decent (măcar), când şi când plin de umor şi, dacă se poate, interesant şi inteligent.

          Acum să explic de ce îmi place aşa de mult formula asta de adresare, „domniile voastre”. Îmi place pentru că e o spunere respectuoasă şi pentru că ţine de nişte vremuri în care tare aş fi vrut eu să trăiesc, vremuri de mult apuse, când mai exista onoare, respect al valorilor şi ierarhiilor, când lumea avea timp să se salute, oamenii se ajutau, timpul nu trecea aşa de halucinant de repede, vremuri când mai existau bunele maniere, ruşinea, bunul simţ, când părinţii şi bunicii erau respectaţi de cei tineri, când Dragostea însemna mult mai mult decât sex, iar oamenii chiar aveau credinţă şi-L iubeau pe Hristos atât de mult, încât acceptau uneori să-şi dea viaţa pentru El. Acel timp, domniile voastre, în care patriotismul nu era ceva la care să strâmbi din nas cu dispreţ, nu era luat în zeflemea, iar conducătorii ţării nu erau aşa de nevolnici şi de hoţomani. Dar să lăsăm nostalgiile fără rost, să nu ne uităm gândul şi s-o pornim la drum.

          Pe parcursul adolescenţei şi tinereţii mele, mi-am ales câte o deviză după care să mă conduc. În general, erau de genul „e loc sub soare pentru toţi”, „trăieşte, dar lasă şi pe ceilalţi să trăiască”, „bine faci, bine găseşti”. Recunosc sincer în faţa domniilor voastre că devizele acestea nu mi-au fost de prea mare ajutor, în jungla asta în care s-a transformat lumea, în zilele noastre. Am trăit mereu cu impresia că nu sunt o „fiară” destul de feroce pentru a rezista. 
   Acum, dictonul meu călăuzitor este „Nihil sine Deo” şi înţelegându-l cu adevărat abia târziu, la o foarte coaptă vârstă, am încetat să-mi mai fac probleme din orice nimic, am renunţat să încerc, cu tot dinadinsul, să înţeleg lucruri care nu vor (sau nu trebuie) să fie înţelese, am renunţat la tentativelede amulţumi pe toată lumea şi am ajuns să nu-mi mai doresc explicarea inexplicabilului.

          Acestea fiind zise, iată că ştiţi acum, domniile voastre, de la ce premize pornesc în periplul gândurilor. Sigur, nu va fi un drum uşor, însă gândurile trec mai uşor decât mine peste orice obstacol. Sper să fie ceva care să vă placă, să vă intereseze şi, uneori, să vă amuze. Urăsc gândul că rânduleţele mele vă vor lăsa indiferenţi, pentru că indiferenţa, pentru mine cel puţin, e chiar mai rea decât critica. Acest articol fiind începutul de drum, am să scriu mai puţin (ha, ha, glumesc deja am scris cam mult), pentru că asta mi-am propus pentru astăzi, să-mi explic şi să vă explic  de ce am început să scriu şi ce rost vreau să-i dau „colecţiei de gânduri”.

Pe gânduri...

Iată un mod în care ne putem ruga, zi de zi. Chiar dacă domniile voastre ştiţi deja această minunată rugăciune, mie îmi face plăcere să vi-o împărtăşesc încă o dată:         Iartă-mă, Doamne,     ... pentru tot ce puteam să văd şi nu am văzut!    ... pentru tot ce puteam să aud şi nu am auzit!    ... pentru tot ce puteam să simt şi nu am simţit!    ... pentru tot ce aş fi putut să înţeleg şi nu am înţeles!    ... pentru tot ce puteam să conştientizez şi nu am conştientizat!    ... pentru iertarea pe care aş fi putut să o dau şi nu am dat-o!    ... pentru bucuria pe care aş fi putut să o trăiesc şi nu am trăit-o!    ... pentru Lumina pe care aş fi putut să o primesc şi nu am primit-o!    ... pentru viaţa pe care aş fi putut să o ocrotesc şi nu am ocrotit-o!    ... pentru visele pe care mi le-aş fi putut împlini şi nu le-am împlinit!    ... pentru Necunoscutul în care aş fi putut să păşesc şi, din teamă, nu am        îndrăznit să păşesc!    ... pentru iubirea pe care aş fi putut să o exprim şi nu am exprimat-o!    ... pentru tot ce puteam să creez bun şi frumos şi nu am creat, pentru gloria Ta, Doamne, şi a Împărăţiei Tale Divine!        Pentru tot ce ştiu şi nu ştiu că am greşit, pe Tine, Doamne, care eşti Mila şi Iubirea infinită,Te rog, iartă-mă şi mă îmbracă cu nesfarşita Ta Iubire şi Lumină!        Îţi mulţumesc, Doamne,    ... pentru toată frumuseţea pe care am vazut-o izvorând din Tine !    ... pentru muzica tacută a Inimii Tale pe care mi-ai dezvăluit-o auzului!    ... pentru tot ce am simţit bun şi minunat în viaţa mea!    ... pentru tot ce, prin harul Tau, am înţeles!    ... pentru Lumina pe care am sorbit-o în adâncul meu!    ... pentru iertarea pe care, dăruind-o, am dobândit pace!    ... pentru bucuria fiecarei clipe trăite în Tine, Doamne!    ... pentru toate cadourile spirituale care mi-au îmbogăţit fiinţa!    ... pentru viaţa mea, care e a Ta, o mică parte a simfoniei existenţei!    ... pentru visele care au prins formă prin armonia iubirii Tale pentru    mine!    ... pentru Necunoscutul în care am păşit plin de curaj, regăsindu-Te!    ... pentru iubirea copleşitoare cu care mă dezmierzi, clipă de clipă!    ... pentru tot ce am creat, prin Tine, bun şi frumos, aducând cu umilinţă laudă Împărăţiei Tale divine! (RUGĂCIUNEA PĂRINTELUI ARGATU)

Gânduri călătoare

    Deci, parcă rămăsesem împreună, domniile voastre, pe aeroportul Incheon din Coreea de sud. Îmi cer iertare că am zăbovit cu gândurile aşa de mult aici, dar între timp s-au întâmplat atâtea în planul real, încât nu am mai fost în stare să continui călătoria mea imaginară. Adevărul este că mai puteam sta acolo mult şi bine, căci nu ne-am fi plictisit deloc. Aeroportul Incheon care, timp de cinci ani, între 2005 şi 2010, a fost declarat cel mai bun aeroport al lumii, e un loc absolut fantastic. Este un fel de mic orăşel, cu magazine multe (vreo patruzeci, are chiar şi un imens supermarket la subsol), cu restaurante, spaţii verzi, locuri de joacă pentru copii, săli de întruniri pentru oamenii de afaceri,  hoteluri şi multe altele). În timp ce unele dintre  gândurile mele (cele responsabile cu imaginaţia, fantezia, mă rog, cu visatul cu ochii deschişi...) înregistrau mecanic cele văzute pe aeroport şi în împrejurimi, altele (cele legate de realitate şi de viaţa de zi cu zi) asistau terifiate la dezastrul  de nedescris făcut de cutremur şi de tzunami în Japonia.

      Vă mărturisesc că am fost tentată, în primul moment, să renunţ la călătoria mea imaginară în Coreeea, mintea îmi era pur şi simplu bocată, refuza să creadă că aşa ceva se întâmplă cu adevărat. Şi-mi ziceam, pentru a suta oară, parafrazând expresia „viaţa bate filmul”, că realitatea este de mii de ori mai înfiorătoare decât orice produs al imaginaţiei omeneşti. Dar apoi m-am gândit că, oricum, eu nu pot ajuta, practic, cu nimic Japonia şi pe japonezi, pentru că în asemenea situaţii, doar gândurile nu sunt de ajuns, ele devin neputincioase. Dar, pe de altă parte, cred eu, chiar şi un gând bun poate fi de folos. Oricum, eu mă înclin în faţa poporului japonez, îl admir pentru tăria şi demnitatea lui, pentru obstinaţia cu care o ia mereu de la capăt, pentru felul cum muncesc ei, japonezii, pentru faptul că sunt uniţi şi pentru modul absolut uimitor cum îşi iubesc ţara. Am ce învăţa de la ei, e clar.Dar să o pornim spre Seul. Aeroportul este la 52 de kilometri de capitala Coreei, este aşezat pe insula Yeongjong şi este legat de Seul prin IncheonInternational Airport Expressway, o superautostradă, şi pe apă, cu feribotul. Eu vă propun să mergem cu unul din acele elegante taxiuri, cu nouă locuri, pentru că sunt mai ieftine. Ajungem foarte rapid şi ne cazăm la una din acele mici şi exotice (asta, pentru  ochii noşri de europeni) pensiuni, aşezate mai la marginea oraşului. V-am mai spus despre Seul în călătoria anterioară, este aşezat pe râul Han, e imens, e modern, dar e plin şi de tradiţie, e aglomerat şi e frumos. Numele îi vine de la cuvântul coreean care înseamnă capitală, Seorabeol, aşa cum denumirea de Coreea vine de la numele dinastiei regale care a condus ţara între 913 şi 1392, Koryo. Coreenii au avut, se pare, primii regi cam cu aproape 3.000 de ani înainte de Hristos şi au, cum v-am mai spus, un adevărat cult pentru înaintaşii lor, pentru istoria şi pentru tradiţiile lor.

      Bun, după ce ne-am instalat, o sa mâncam ceva şi o să pornim să vizităm ce e de vizitat, că avem o listă întreagă. Mâncarea coreeană este diversificată, au supe, nelipsitul orez, amestecat uneori cu fasole, garniturile kimchi etc. Eu vă propun să încercăm sinsollo care are în compoziţie (m-am uitat pe meniu, căci eu una refuz categoric să mănânc ceva mult prea exotic pentru gustul meu, cum ar fi scorpioni prăjiţi sau şarpe murat, că se găsesc şi din astea) sos de soia, peşte, carne de pui, nuci, ouă, legume multe şi fasole. Intrigant, nu? Dar e foarte bun la gust, garantez.Planul meu pentru călătoria de faţă este să mergem să vedem Altarul Jong-myo, Grădinile secrete - Biwon şi Muzeul dedicat de coreeni kimchi-ului. Ieşind însă pe străzi, pentru a ajunge la Altar, am nimerit în plin Festival al Florilor de Cireş (da, au şi ei ceea ce japonezii numesc Sakura) şi am vazut o imesitate de lanterne, toate în culori vii, plutind pe cerul oraşului. Aceste lanterne, o combinaţie de baloane şi zmeie, au o flacără dedesupt, se umflă şi apoi zboară, având scrise pe ele dorinţele şi speranţele celor care le-au lansat. Este ceva extraordinar de frumos, aproape ireal.
   Altarul Jong-myo, acolo unde se găsesc tăbliţele ancestrale, sacre, ale dinastiei Joseon, a fost construit, începând cu 1394, de regele Taejong. I s-a tot adăugat câte o încăpere, încât era considerat, la construirea lui, una dintre cele mai lungi clădiri din Asia, poate chiar din lume. De aici pornim spre Palatul Changdeokgung, acolo unde se găseşte Grădina secretă. Ea înconjoară palatul şi este nemaipomenit de frumoasă. Era destinată familiei regale şi doamnelor de la Curte, de aceea s-a numit mai întâi Geumwon (Grădina interzisă), apoi Naewon (Grădina interioară), dar astăzi coreenii o denumesc Biwon (Grădina secretă). Are mii de flori, în aranjamente minunate, 100 de specii de arbori, dintre care unii au peste patru sute de ani, are iazuri cu lotuşi, pavilioane, mici poduri, iar o plimbare printre toate aceste minunăţii îţi dă sentimentul că eşti pe un tărâm de basm. Adică, chiar văzând-o în realitate, tot cred că ai această impresie.

     Să vizităm deci şi să admirăm câteva din pavilioane, aleile, micile iazuri cu cascade, podurile, tufişurile înflorite în culori superbe (galben, roz, fucsia, roşu, lila), locuri văzute deja de mine în câteva din serialele coreene (producţii pe care le urmăresc cu un interes crescând). Am aflat apoi că unele scene din filme şi seriale istorice s-au filmat aici, la palat şi în grădini. Dar o să ne smulgem din feeria Grădinii secrete, pentru a vedea ceva mai terre-à-terre, adică un muzeu dedicat mâncării coreene numită kimchi.
 Este la fel cum noi am face Muzeul Verzei Murate, căci kimchi, atât de îndrăgit de coreeni, de i-au dedicat chiar un muzeu, este tot un fel de murătură. În muzeu se află documente, fotografii şi materiale filmate despre istoricul şi evoluţia kimchi-ului (care este vechi de trei milenii) despre tipurile de kimchi (sunt nu mai puţin de 200, cu alte sute de variante) şi despre prepararea lui în diversele regiuni ale Coreei. Ce este de fapt kimchi? Este o multitudine de garnituri, în general obţinute prin fermentare. Iată, spre exemplu, cum se prepară unul din felurile de kimchi: se pun varză, ridichi, praz, castraveţi, alge, împreună cu saramură, sos de soia, oţet, drojdie, sau sos de stridii, zahăr, boia, amestecul se aşează în nişte vase speciale din ceramică (nişte oale imense), se îngroapă în pământ şi se lasă să fermenteze şase luni. Se spune că gustul este cu totul şi cu totul nemaipomenit.

     Încheiem aici plimbarea noastră imaginară prin Coreea, vă promit că o să mai revenim aici, domniile voastre, dar data viitoare o să vă duc în nişte locuri speciale din România, pentru că am învăţat, şi de la coreeni, ca şi de la vecinii lor, japonezii, că trebuie să-mi cinstesc mai mult ţara, că ar trebui să-i pun mai mult în valoare frumuseţile şi că va trebui să încerc să fiu mai îngăduitoare cu conaţionalii mei, pentru că da, noi, românii, suntem un popor cu multe defecte, dar avem şi noi calităţile noastre, nu?

Gânduri îngrozite de tzunami

        Încă nu pot să-mi revin după şocul pe care mi l-a provocat imaginea aceea cu tzunami-ul care mătura totul din calea lui. Şi de imaginile cu cutremurul acela devastator. Toate ziarele şi televiziunile titrau cam aşa: sfârşitul lumii, Apocalipsa etc. Îmi pare aşa de rău de japonezi că trec prin toate astea, şi că sunt aşa fără de puteri în a-i ajuta, dar sunt cu tot sufletul şi cu toate gândurile alături de ei şi ştiu acum sigur că admiraţia mea pentru ei nu era deloc nefondată, un moft. Sunt un popor într-adevăr demn de a fi admirat. Japonezii muncesc mult, au tărie de caracter, au calm, au mândrie şi au puterea de a o lua mereu şi mereu de la capăt. Mă înclin în faţa lor!

Plictiseală-n gânduri

                                                         "Nietzsche casă,

                                                           Nietzsche masă,

                                                           Nietzsche dragă jupâneasă"

    Acest savuros citat e pus ca motto de Cornel Udrea cărţii sale "Obiceiuri de nuntă la cangurii şchiopi". Eram la Timişoara, cred, la facultate, sau imediat după aceea, când a apărut cartea asta de un umor nebun. Şi acum, deşi aproape ştiu câteva pasaje din ea pe dinafară, tot o mai răsfoiesc şi tot mă scoate din stările acelea când sunt "tristuţă" (cuvânt folosit de Mazilu în piesele sale şi care îmi place) sau pur şi simplu nu am chef de nimic. În momentul de faţă, adică în acest început de martie iernatic, nu mă cuprinde nicio stare din asta "tristuţă", dar nici inspiraţie nu prea mai am, deci voi înceta să mai bat câmpii şi o să  transcriu vreo două-trei ziceri  din multele pe care le-am pus eu sub genericul "râsul ca metodă anti - stress". Iată un alt motto al aceluiaşi Cornel Udrea: 

                        "Cunosc două doruri grele,
                          Dorul meu şi-al mândrii mele"
                                          (Kant, "Despre cunoaştere")
    Sau un proverb al canibalilor:
                        "Cea mai bună metodă de a scăpa definitiv de un
                           duşman este de a-l mânca".
     Şi, la final, o zicere a stimabilului Nenea Iancu Caragiale:
                        "Atunci când omul râde, îi cade cuţitul dintre dinţi".