GÂNDURI CU SAU FĂRĂ MOTTO (Partea a doua și ultima)

    În loc de motto:

   „Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu unul știi de ce am nevoie, Tu mă iubești pe mine mai mult decât pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu știe a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mângâiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuințele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi și fă după mila Ta. Lovește-mă și mă tămăduiește, doboară-mă și mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinței Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse  pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă și nu am altă dorință decât numai să fac voia Ta; învață-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!” 

(Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei)

&&& „Vrei o soție/un soț fotomodel? Vrei un „Ferrari” nou-nouț? Vrei o vacanță în Hawaii? Vrei bani să nu-i poți număra? Vino la „Dedeman”! Aici găsești cea mai mare varietate de cuie în care să-ţi pui pofta...” (Autor necunoscut) 

 

&&& „Dacă fericirea ta depinde de ceva ce face altcineva, atunci chiar ai o problemă.” (Richard Bach)

&&& „- Nu vă supărați... pot să vă zic „tu”?

          - Daaa... Dacă vă face plăcere, poți să-mi spui chiar din clipa asta!”  

           (Replici din schița lui Ion Băieșu „Iubirea e un lucru foarte mare”)

&&& „Când ești în siguranță acasă îți dorești să trăiești o aventură. Când trăiești o aventură îți dorești să fi fost în siguranță acasă.” (Thornton Wilder)

&&& „Uitarea e mai mult un noroc decât o artă.” (Baltasar Gracian)

&&& „După o singură privire asupra acestei planete, orice vizitator din spațiu ar cere să vorbească cu managerul.” (William S. Burroughs)

&&& „Toate ciupercile sunt comestibile, unele o singură dată.” (Anonim)

&&& „Oare viața ne spune povești, sau noi îi spunem povești ei?” (Gustavo Tomsich)

GÂNDURI CU SAU FĂRĂ MOTTO

Cred că ați observat, domniile voastre, că mai mereu folosesc în postările mele de pe blog un motto. O să „culeg” acum câteva din cele scrise în anul ce a trecut. Deci o să fac un fel de bilanț al motto-urilor. Și:

&&& „Viața nu are subtitrare, ori o înțelegi ori nu...” (Wolf Wildfire)

&&& „Am dese și lungi conversații cu mine însumi, și-s așa de deștept că uneori nu înțeleg nici măcar un cuvânt din ceea ce-mi spun.” (Oscar Wilde)

&&& „Zilei acesteia faceți-i un nod, să n-o uitați ca pe-o jucărie în pod.” (Marin Sorescu)

&&& „Când soarele luminează pământul – spune contele Sabelski (pesonaj din „Ivanov” de Cehov, nota mea) – până şi cimitirul pare mai vesel".

&&& „În mine și astăzi se mai vorbește despre tine.” (Lucian Blaga)

&&& „Talentul tău este darul lui Dumnezeu pentru tine. Ceea ce faci cu el este darul tău pentru Dumnezeu.” (Leo Buscaglia)

&&& „N-am postit, n-am privegheat, nu m-am culcat pe jos, ci m-am smerit, si degrabă şi în scurt Domnul m-a mântuit pe mine.” („Filocalia”, volumul IX)

&&&„Zâmbetul e ca ștergătorul de parbriz: nu oprește ploaia, dar îți permite să-ți vezi de drum.” (Jeanne Wasbro)

&&& „Dacă i-am mulțumi lui Dumnezeu pentru tot ceea ce face pentru noi, nu am mai avea timp să ne plângem.” (Richard Wurmbrand) 

 &&& „Motivul pentru care vorbesc cu mine însumi este că sunt singura persoană ale cărei răspunsuri le accept.” (George Carlin)

TO BE CONTINUED...

Naivități și gânduri prudente...

 

„Când ești mort, nu știi că ești mort. Pentru ceilalți e trist. La fel și când ești prost...” (Philippe Geluck) 

  Acest citat de la care pornesc în voiajul-gândurilor-de-azi, are o doză bună de adevăr. Dar nu despre oameni proști vreau eu să fac vorbire. Ci despre cei naivi, ca mine. Deci, parafrazând, „Când ești naiv și știi că ești naiv, nu e trist pentru ceilalți, e trist pentru tine”. Așa am ajuns să gândesc după o viață în care am fost, cu obstinație, naivă. Acum mă enervează să fiu așa. M-am uitat ce antonime are „naiv”. Păi, ar fi „bănuitor”, „sceptic”, „precaut”, „viclean”, „calculat”. Sigur, nu am să trec niciodată în tabăra asta, a antonimelor de mai sus, pur și simplu nu pot, nu-mi mai pot schimba acum firea. Dar palmele primite peste cap și cuțitele înfipte în spate (metaforic, desigur) de-a lungul timpului, m-au făcut un pic mai prudentă. În ultima vreme, poate și din cauză de înaintare în vârstă, această prudență are, față de anumite persoane (mai mult sau mai puțin apropiate mie), chiar unele nuanțe paranoice. Dar, tot din cauză de înaintare în vârstă, asta implicând, zic eu, și un plus de înțelepciune, am ajuns la concluzia că mi-e mai bine așa, pentru că m-am săturat până peste cap să fiu mințită și să rămân mereu cu un gust amar, pentru că intențiile mele bune au fost înțelese pe dos, pentru că mai toată lumea are un interes ascuns și, în fine, pentru că încercările mele de a fi politicoasă și a mulțumi pe toți nu mi-au adus decât sute de cuie în talpă. Deci, cu riscul de a fi tratată ca fiind nepăsătoare sau egoistă, voi încerca să mai spun și NU sau, mai argotic și jemanfișist, NU-MI PREA PASĂ. O să închei tot cu zicere a lui Philippe Geluck, comedian și umorist belgian: „Să adormi la volan, este foarte periculos. Să adormi pe bicicletă, se întâmplă destul de rar. Să adormi în timp ce mergi pe jos, este foarte stupid”. Nu, nu are nicio legătură cu textul „bășicat” de mai sus, dar îmi place și mă binedispune, deci...

Gânduri despre excese

 

  Azi este Crăciunul. La mulți ani tuturor, sănătate, liniște și numai bine!

 Pe la Domneștii mei a mai rămas doar un pic de zăpadă, dar e bună și aia! Vreau să spun, fără să insist mult, căci am tot spus-o mereu, că pentru mulți această mare sărbătoare își pierde încet-încet orice sens legat de Nașterea Domnului Iisus și că o mare parte din omenire se „afundă” voios, atrasă de reclame și de „ho, ho, ho”, în liste imense de cumpărături, în luminițe sclipicioase, în băutură și mâncare în exces etc. Și anul ăsta, ca și în anii trecuți, m-am tot mirat, până la a rămâne cu gura căscată, în fața enormelor cantități de mâncare și băutură pe care le cumpără românul nostru. De ce? Nu știu. Adică știu, dar mi-e prea lene să explic. Căci, da, recunosc spășită, sunt după masă, și mi-este cam greu, după sărmăluțe, piftie și cozonac, să filozofez pe tema asta. Dar, în apărarea mea, trebuie să spun că nu am făcut deloc excese, doar am gustat. Am găsit însă un text care spune o parte din ce voiam eu să scriu aici:

  „Există azi, pretutindeni în jurul nostru, dovezi incredibile ale consumului şi abundenței, rezultate din multiplicarea obiectelor, a serviciilor, a bunurilor materiale, şi care reprezintă o mutație fundamentală în ecologia speciei umane. La drept vorbind, oamenii care duc o viață opulentă nu mai sunt înconjurați, ca până acum, de alţi oameni, ci de OBIECTE. […] Tot aşa cum copilul-lup devine lup dacă îşi duce viața în pădure, şi noi devenim încetul cu încetul funcționali aidoma obiectelor din preajma noastră.” (Jean Baudrillard, „Societatea de consum”)

  Și, cu ironie și un pic de sarcasm, iată și bancul zilei:

 „După o zi absolut criminală, în care lui Moș Crăciun toate i-au mers prost (i s-au îmbolnăvit patru elfi, trei reni au răcit, sania s-a rupt, a rămas fără băutură și a venit și soacră-sa, mama Crăciuniței, în vizită), seara, sună la ușă un îngeraș cu un brad imens de Crăciun. 

- Ce să fac cu bradul, Moșule? întreabă candid îngerașul. 

- Bagă-ți-l în fund, îi răspunde Moș Crăciun nervos. 

 Și de atunci există tradiția cu îngerașul din vârful bradului.”

Gânduri care fac confuzii...

        ''

(În loc de) MOTTO: „Supercalifragilisticexpialidocious!”

   Mai zilele trecute am văzut că a apărut un nou film (un fel de remake) despre Mary Poppins. Cel din anii '60, care mi-a plăcut mult, avea în rolul principal pe Julie Andrews. Ei bine, fiind vorba de actrița din rolul principal, de guvernante, copii, educație prin încurajarea ludicului, cântece, gândurile mele au făcut o „îndreptățită” confuzie cu un alt film, „Sunetul muzicii”. Ei bine, iată că-mi îndrept greșeluța și mă documentez:

  * Mary Poppins este un film fantastic muzical american din 1964, regizat de Robert Stevenson și produs de Walt Disney, cu cântece de Sherman Brothers, având în distribuție pe Julie Andrews și Dick van Dyke. Scenariul este scris de Bill Walsh și Don DaGradi, fiind bazat vag pe seria de cărți pentru copii „Mary Poppins” de P. L. Travers. Data lansării: 26 august 1964 (Statele Unite)

  * Sunetul muzicii este un film american din 1965 regizat de Robert Wise. Rolurile principale au fost interpretate de actorii Julie Andrews și Christopher Plummer. A câștigat, în anul 1966, Premiul Oscar pentru cel mai bun film. Data lansării: 2 martie 1965 (New York) Regizor: Robert WiseScenariu: Ernest Lehman, George Hurdalek.

   Asta e! „Supercalifragilisticexpialidocious!”

PARAFRAZE PRINTRE GÂNDURI

Motto: 

„Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!” (Vasile Alecsandri, „Iarna”)

   Dacă ar fi să parafrazez compunerea unui puști, devenită virală pe Internet, și apoi transformată în banc, aceea cu: „Calul intră în pădure. Tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm - și tot așa, o pagină întreagă - Calul iese din pădure”, ar trebui să scriu astăzi, inspirată de cuvintele din motto, cam așa:

   Daaa, acum este o iarnă adevărată, bla-bla-bla, bla-bla-bla, zăpadă multă, bla-bla-bla, bla-bla-bla, ca în ilustrate sau în filmele americane, bla-bla-bla, bla-bla-bla, peisaj de basm, bla-bla-bla, bla-bla-bla, ninge și mă cuprinde iar magia fulgilor de nea, bla-bla-bla, bla-bla-bla, totul pare ireal, de vis, bla-bla-bla, bla-bla-bla, „I'm dreaming of a white Christmas”, bla-bla-bla, bla-bla-bla, îmi simt sufletul cam de cinci anișori, bla-bla-bla, bla-bla-bla, oameni de zăpadă și săniuțe, bla-bla-bla, bla-bla-bla, și iar bla-bla-bla, și iar bla-bla-bla...

   Și asta pentru că, de ani buni de zile, îi tot plictisesc pe cei șase-șapte cititori ai blogului meu cu „compuneri” despre nea, puritatea ei, sau despre lipsa ei, despre „zăpezile de altădată”... Ei bine, n-o să continui tot așa, pentru că acum m-am cam plictisit și eu (pe mine însămi). Într-adevăr, de două zile, ninge mereu peste Domneștiul meu ascuns printre muscele, și e frumos, e feeric, e divin, dar... e multă zăpadă de curățat, mă cam dor oasele de atâta „sport hibernal”, plus că ni se mai ia și curentul, din cauză de „defecțiuni pe rețea” (bine, de astea avem parte și vara, pentru că unora, de la Electrica, nu prea le pasă de noi, muritorii de rând, care le umplem buzunarele), plus că astăzi, de exemplu, cei de la „Deszăpeziri” (hm!) au binevoit să arunce zăpada strânsă mormane pe te miri unde, chiar în fața unor porți, sau în canalele de la marginea străzilor, pe principiul „Noi muncim, nu gândim”, sau, mult mai apocaliptic, „După noi, potopul!” Dar hai să rămân în registrul optimist, e mai bine, așa că o să încerc să mă bucur de imaginea înzăpezită a grădinii, a dealurilor și a caselor, o să ascult colinde (e cam devreme, dar „rimează” frumos cu peisajul) și o să fac totul ca să mă simt bine. Ceea ce vă doresc din suflet și domniilor voastre! O să închei, previzibil, cu un banc de sezon:
   „Iepurașul, cu un uscător de păr în mână, îl agresează pe Omul de Zăpadă:
- O.k., omule, nu fă mișcări bruște, dă-mi nasul, și promit că nimeni nu va fi rănit!”

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!
https://Versuri.ro/w/fzz6

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!
https://Versuri.ro/w/fzz6

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!
https://Versuri.ro/w/fzz6

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!
https://Versuri.ro/w/fzz6

Lanțul slăbiciunilor printre gânduri...

MOTTO:

La întrebările fundamentale „de ce?” și „în ce scop?” aporetica rurală românească răspunde: „d-aia”.  (Petre Țuțea)

   Am vrut, de vreo trei zile încoace, să scriu câte ceva aici, dar nu am avut timp și nici chef. Așa că, prevăzătoare, mi-am notat ce voiam să scriu. Deci, m-am trezit, într-una dintre diminețile trecute, având obsesiv în minte aceste două cuvinte (rimă absolut întâmplătoare, scuze): comisie rogatorie. Nu prea aveam habar ce-i aia, dar mi-am zis că omul cât trăiește învață, așa că m-am dus fuga la un site de-al științelor juridice și am găsit un text, destul de stufos, care m-a lămurit cât de cât, text din care citez doar puțin, iar cei interesați pot să-l studieze în continuare:

   „Comisie rogatorie (c.r.), procedură utilizată pentru administrarea unor dovezi de o altă instanţă decât aceea care judecă fondul litigiului. Procedura c.r. constituie o excepție de la principiul nemijlocirii, reglementată de codul de procedură civilă pentru administrarea probei cu martori şi a expertizei; ea poate fi utilizată însă şi pentru administrarea altor dovezi. Efectuarea c.r. se justifică doar în acele situații în care proba nu poate fi administrată la sediul instanței sesizate cu cererea principală (de exemplu, martorul se află în imposibilitate de a se deplasa şi locuiește într-o localitate îndepărtată faţă de aceea în care se află sediul instanței).” (Detalii: https://legeaz.net/dictionar-juridic/comisie-rogatorie)

   Apoi, căutând un motto pentru scrierea de azi, am dat de citatul acesta absolut genial, dar iată că uitasem cam ce-i cu „aporetica” asta. Deci, fuga la DEX (2009):

   APORÉTICĂ s.f. (În filozofia antică) Metodă de a descoperi contradicțiile și dificultățile teoretice în scopul găsirii adevărului sau pentru a fundamenta o îndoială agnostică. [< fr. aporétique, cf. gr. aporein – a se îndoi].

   Bun, m-am lămurit și cu asta. Și mi-am zis că parcursul gândurilor mele este un fel de lanț al slăbiciunilor. Mda, mi-am pus eu întrebarea, în continuare, dar de unde vine această expresie? Ei bine, Internetul nu a auzit decât de schița foarte cunoscută a lui Ion Luca Caragiale și de emisiunea pe care o avea, cândva, la TV Andrei Gheorghe. Altceva, nimic. Deci mi-am dat „temă pentru acasă” să văd ce-i cu expresia asta, deși cam știu eu ce-i cu ea, dar e un mod de a continua „lanțul slăbiciunilor” (pe care, cu ironie, l-am ilustrat destul de terre-à-terre). Pe curând!

Gânduri despre zâne

 MOTTO: „Oare viaţa ne spune poveşti, sau noi îi spunem poveşti ei?” (Gustavo Tomsich)

Sunt, de o vreme, într-o călătorie imaginară (aș zice că la superlativ) prin lumea poveștilor. Adică, n-am început (încă) să recitesc poveștile copilăriei, ci le văd, destul de transformate și amestecate, într-un serial american, „Once upon a time”, al cărui sezon final îl vizionez. În același timp, frecventez cu o frică de neînvins, cabinetul stomatologic, unde îmi las, rând pe rând, mai toți dinții și măselele. Pot spune că acum chiar încep să-mi simt vârsta, poate cu încă vreo cinci ani în plus. Dar încerc să fiu curajoasă și optimistă și să sper că totul se va sfârși frumos, ca în povești. De aici, gândul la Zâna Măseluță, care nu e o zână autohtonă, nu are nicio legătură cu mine, căci ea se ocupă doar de dințișorii copiilor, dar m-am gândit că ar fi bine să aflu mai multe despre ea. Iată:

„Zâna „Măseluță” este o minunată legendă, dar de unde provine ea şi cum a apărut? Mulţi istorici cred că ea îşi are originea în Anglia sau Irlanda, locul unde poveştile şi legendele se regăsesc peste tot. Există mai multe teorii privind sursa de inspiraţie a legendei.

1) Printre populațiile nordice există credinţa că vikingii aveau o „taxă de dinţi”, ce era plătită atunci când copiii îşi pierdeau dinţii de lapte. Odată plătită această taxă, dinţii erau probabil strânşi laolaltă pentru a face o brăţară sau un colier pe care războinicii-vikingi le-ar fi purtat în timpul bătăliilor.

2) În Evul Mediu, în Europa era un lucru obișnuit ca un dinte de copil să fie îngropat în pământ, de obicei în grădina din apropierea casei. Dintele era îngropat, pentru ca altul să crească în locul său, şi pentru a descuraja vrăjitoarele cele rele în a găsi dintele şi a blestema respectivul copil.

3) Atunci când europenii au migrat în America în secolul al XVII-lea, ei au adus cu ei şi credințele lor superstiţioase. Atunci când oraşele din America au prins formă, oamenii şi-au dat seama că nu mai avea spaţiul necesar pentru a îngropa dinţii. De aceea, dinţii au fost puşi pe lângă geam sau chiar în afara uşii.” (lovendal.ro). 

P.S. Azi, de Sfântul Nicolae, vă urez, domniile voastre, sănătate, liniște, bucurii și... să fiți vizitați cât mai târziu de Zâna Măseluță.

 

Gânduri în ghetuțe...

Azi, mai spre seară, copiii (și nu numai copiii) își lustruiesc ghetuțele sau cizmulițele și le pun lângă ușă ori lângă fereastră. Ei știu (adică, mai degrabă, trag nădejde) că Moș Nicolae le va pune acolo dulciuri celor ce-au fost cuminți. Dar se poate ca unii să primească și o nuielușă. Ea are o legendă proprie. Această tradiție se datorează unei întâmplări din viața Sfântului Nicolae, pe vremea când era episcop de Myra. Se spune că, la primul sinod ecumenic, din anul 325, Nicolae i-ar fi dat o palmă lui Arie, care a spus că Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale. Acea palmă a devenit simbolică pentru a servi drept avertisment pentru cei năzdrăvani. Ulterior palma s-a transformat în nuielușă. În Germania Moș Nicolae era cunoscut sub numele de Nikolaus, în Belgia și Țările de jos era cunoscut drept Sinterklaas, iar în Luxemburg era cunoscut drept Kleeschen. Lumea anglofonă a preluat numele de Santa Claus (Moș Crăciun), modificând denumirea belgiană, Sinterklaas. În majoritatea țărilor, Moș Crăciun a căpătat identitatea Sfântului Nicolae și este sărbătorit în ajunul Crăciunului, chiar și acolo unde religia nu are legătură cu această sărbătoare. În România însă, Sfântul Nicolae are un Moș al său, un Ajun cu ghetuțe pregătite și o sărbătoare, pe 6 decembrie, prin care se dă, de fapt, „startul” Sărbătorilor de iarnă. 

Vă doresc, domniile voastre, să primiți daruri reale sau simbolice în ghetuțe, în suflet, în gânduri...