Gânduri despre speranță

MOTTO: „Speranța este cea mai veche și cea mai indispensabilă virtute, inerentă vieții. Dacă ne dorim să trăim, speranța trebuie să rămână și ea, chiar dacă încrederea e rănită sau pierdută.” (Erik H. Erickson) 

Iată-ne ajunși în cea din urmă zi a anului 2017. Ca și în anii trecuți, primul impuls este să fac un fel de bilanț, dar nu, de data asta, nu! Am tot spus mereu aici acele obișnuite banalități despre noaptea dintre ani, despre sfârșit și început, despre dezamăgiri și mici bucurii, dar acum vreau să mă refer doar la SPERANȚĂ. Trecerea de la un an la altul este întotdeauna legată de speranțe. Toți sperăm că în anul ce vine vom fi mai sănătoși, mai bucuroși, mai bogați, mai deștepți, mă rog, o infinitate de speranțe, spuse cu voce tare sau în gând. Am căutat citate despre speranță și, ca în orice situație, erau păreri pro și contra. Eu cred că speranțele ne ajută, ne dau un imbold, chit că pe urmă suntem, de cele mai multe ori, dezamăgiți. Oricum, speranța și umorul sunt doi tovarăși de drum foarte necesari, eu zic că ne ajută. Am să închei acum. Vă urez tuturor să fiți sănătoși, să fiți iubiți, să aveți un An Nou 2018 plin de speranțe îndeplinite, plin de pace și de bucurii. Și, nu se putea altfel, iată și ultimul banc din acest an:

Un tip vine acasă după miezul nopții, beat mort și mânjit de ruj. Soția îl ia imediat la rost:

- Pe unde-ai umblat, mă? Și cu cine?

- N-o să-ți vină să crezi, dar m-am bătut cu un clovn!

GÂNDURI INCONGRUENTE

MOTTO: „Viața e ceva ce ți se întâmplă atunci când nu poți să dormi.” (Fran Lebowitz)

Nu știu dacă domniilor voastre vi s-a întâmplat vreodată ceva asemănător, dar azi dimineață, mintea mea îmi spunea foarte hotărâtă că „gata cu zilele de sărbătoare, ai o groază de treburi de făcut”, iar „fizicul” meu, ușor lenevos, zicea „ba”. Dar, culmea, nici chiar gândurile mele nu erau toate de acord. De aici și titlul. Ca să mă lămuresc de ce există în mine această „dispută”, m-am plimbat pe imensele „pajiști” ale lui Google și am aflat următoarele despre diferitele noastre corpuri. Unii susțin că sunt șapte, alții că patru. Așa că am ales:

Corpul Fizic reprezintă planul fizic, lumea în care trăim, în care trăim perspectiva noastră.

Corpul Eteric este în relație cu energiile şi informațiile ce susțin materia şi o ajuta să subziste, este dublura corpului fizic.

Corpul Astral reprezintă planul astral, al sentimentelor și al dorințelor noastre.

Corpul Mental reprezintă planul mental, al gândurilor noastre.

Buun, după ce corpul meu fizic și cel mental s-au pus de acord și am trebăluit un pic, m-am gândit să scriu câteva vorbe. Cam astea ar fi toate. A, mai am de explicat un cuvânt din titlu, adjectivul „incongruent”, despre care DEX-ul spune că e opusul acestuia de mai jos, de care îmi amintesc, vag, de la orele de matematică:

CONGRUÉNT, -Ă, congruenți, -te, adj. 1. Care concordă, care coincide; corespunzător, coincident, echivalent. 2. (Despre numere întregi) Care dau același rest la împărțirea cu un divizor comun. 3. (Despre figuri geometrice) Care sunt egale sau care pot fi făcute să coincidă una cu alta printr-o deplasare. [Pr.: -gru-ent] – Din fr. congruent, lat. congruens, -ntis.

Diminutive ale gândurilor

MOTTO: „Pregătirea înseamnă totul. Conopida nu este altceva decât o varză care a fost educată într-un colegiu.” (Mark Twain) 

Când îmi vine o idee ce ar merita să fie trecută aici, pe blog, și nu am vreme la acel moment să scriu, o notez undeva, cu gândul să o reiau. Ei bine, mare greșeală! Și nu am să dau vina pe uitare, nu, de vină este inefabilul ce caracterizează inspirația. Dacă nu-l „prinzi” în clipa când apare, puf, dispare ca măgarul în ceață. Poetică comparație, nu? Așa că azi mi-am pus semnul mirării la început de scriere (deși am început să nu mă mai mir de nimic) și acel motto amuzant, dar cu substrat, pe care l-am scris undeva cu gândul să dezvolt ideea necesității educației. Nu mai știu. Pe urmă am găsit următoarea zicere, căreia nu i-am dibuit autorul, deci zic că este din „înțelepciunea poporului”: „Lume multă, oameni puțini.” Aici îmi aduc aminte vag că voiam să mă revolt împotriva comportamentului unor anumite persoane. Gândul de astăzi, pe care îl și notez, de teamă că dispare și el, este că mi-am dat seama că acest cuvânt, „gând”, nu are diminutive. Nu poți zice „gânduleț”, „gânduț”, „gândușor”. Ei, bag seamă că trebuie inventate pentru mine, pentru că uneori îmi mai trec prin cap și asemenea flecuștețe. Dar promit că pe acelea nu le „trec pe curat”. Sunt la momentul când nu prea mă înțeleg, dar îmi trece. Apropo de asta, iată un banc ce se potrivește:

Un tip se plimba pe plajă și a dat peste o lampă fermecată. O ridică, o freacă, și apare Duhul-lămpii:

- Pot îndeplini numai o dorință. Sunt cam bătrân, știi...

- Vreau să fie pace în lume. Vezi harta asta? Vreau ca toate țările să înceteze să se mai războiască!

- Dar asta este întreaga lume! Aceste țări sunt în război de mii de ani! Sunt eu puternic, dar nici chiar așa... Pune-ți altă dorință!

- Bineee, atunci vreau să mă înveți cum să le înțeleg pe femei! 

 Duhul oftează adânc și spune:

- Ia mai dă-mi să vad harta aia încă o dată...

Gânduri în decembrie...

MOTTO: „La vârsta mea fac ceea ce făcea Mark Twain. Îmi iau ziarul meu zilnic și mă uit la pagina cu necrologuri. Dacă nu sunt acolo, fac ceea ce făceam de obicei.” (Patrick Moore)

Am ales azi acest motto pentru că și eu obișnuiam să citesc dimineața știrile (dar nu și necrologurile, cel puțin, nu încă...), la început din presa scrisă, acum, ca mai toată lumea, de pe Internet. Ei bine, cred că mă las de „sportul” ăsta, căci în loc de informare și învățat ceva, mă aleg doar cu o mulțime de nervi. Printre urări de Sărbători de la diferite companii și reclame de care nu poți scăpa decât dacă ieși de pe pagina respectivă (dar fără niciun rezultat, pentru că ele apar peste tot, urmărindu-te diabolic), am dat de câteva știri, cum ar fi:
* „Cod galben de vânt, burniță şi ceaţă. Atenționare de vreme rea, astăzi, în mai multe județe din ţară”

*„RETROSPECTIVĂ 2017| Reforma din Justiție, guvernată de proteste, contestații şi demisii”

După ce am mai ocolit câteva reclame insistente, am mai aflat despre accidente, certuri politice, întâmplări din lumea largă, apoi au început știri de genul:

* „ȘOC! Cine este ACTORUL ROMÂN AMENDAT pentru că a raportat la 112 un FURT!”

* „Șoc pe plan mondial! (Antrenorul echipei Manchester City, Pep Guardiola, e anchetat pentru rebeliune de autoritățile spaniole, după ce i-a îndemnat pe catalani să iasă la vot pe 1 octombrie, la referendumul pentru independenţă)

* Țiriac aruncă BOMBA! (Ion Țiriac vrea să transforme vechiul turn de testare a lifturilor în cea mai înaltă clădire din România)

Și multe altele, pe același ton. Adică cu titluri bombastice și conținut sărăcuț. Mi-am zis în sinea mea că trebuie să încetez, nu am nici timp și apoi, ce rost are să continui să mă enervez?! Și, într-adevăr, m-am oprit din citit când am dat de o știre care, spre indignarea și disperarea mea, începea cu: „Nați-o bună!” Ca o iubitoare a limbii române, cred că am leșinat (figurat vorbind) vreo câteva momente și apoi m-am revoltat, pentru că nu-i permis așa ceva! Bine, recunosc că sunt și articole excelente, scrise de oameni inteligenți și bine școliți, dar sunt și din astea care-ți încrețesc neuronii. O să închei brusc, pentru că nu mai am cuvintele cu mine, nu am nici vreme, și nici vreo soluție ca să remediem această stare de fapt. Și, ca să fiu în ton, o să zic: „Națio bună că țiam dreso!”

Gânduri nedumerite

„Nedumerirea este începutul cunoașterii.” (Kahlil Gibral)

Am renunțat să-mi mai pun note la scrierile de aici, de pe blog. Sunt prea subiectivă și, îmi pare rău să o spun, nu prea mă mai pricep să evaluez la justa lor valoare faptele, oamenii, cuvântul scris etc. Spuneam cândva că, în această subiectivitate a mea, mă conduc după vechea zicere: „Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie!” Sau că am (în minte și, mai ales, în suflet) un fel de contor Geiger, care îmi semnalează tot ce e fals și rău. Dar bag seamă că ceva s-a defectat la acest contor, pentru că mă cam înșel. Am pus acest motto mirându-mă că, la stările de nedumerire pe care le-am avut eu în ultimii zece ani, nu sunt foaaarte cunoscătoare. Dar nu, nu sunt. Autorul citat este, cum zice atotștiutoarea Wikipedia, „Gibran Kahlil Gibran (Jubran Kahlil Jubran, Djubran Kahlil Djubran (...) un poet, filozof și prozator, unul din romanticii târzii ai literaturii arabe. A scris în arabă (cu numele întreg) și în engleză (renunțând la primul din cele trei componente). Din 1918, la sfatul profesorului său de engleză, a schimbat și grafia din Khalil în Kahlil.” Dar, ca de obicei, nu ăsta era subiectul, ci m-am pornit să scriu azi pentru că am revăzut o zicere care, din păcate, este din ce în ce mai adevărată: „Multă lume, puțini oameni!” Am tot căutat cine e autorul, m-am plictisit căutând, așa că am recurs la „calea cea mai ușoară”: este din înțelepciunea poporului. Și este așa plină de un dureros adevăr, încât te lasă fără suflare. Poate că trebuia să se scrie „oameni” cu majusculă, pentru a arăta că ceea ce ne conferă acest statut sunt calitățile pe care le știm cu toții, iar dacă renunțăm la ele, devenim niște simpli bipezi. Ei, dar nu are rost să „filosofez” acum pe tema asta, am destule altele de făcut, dar nu pot încheia fără să mă amuz un picuț de ceea ce-mi prezic astrele pentru azi: „Nu știi cum să reacționezi în situația de față: să te bucuri că ți se acordă o șansă atât de bună și să profiți de ea, sau să fii mai circumspect(ă) și să mai aștepți detalii? O fire optimistă ca tine ar fi tentat(ă) să privească latura bună a evenimentelor care se petrec sub ochii tăi, dar intuiția îți spune să mai stai, să nu spui „hop” până nu sari. Lasă să se mai sedimenteze lucrurile ca să înțelegi mai bine dacă merită să te bucuri sau dacă ai ceva de învățat din toate acestea? Nu e nici bine, nici rău, dar se vor clarifica lucrurile.” Parafrazând un banc, și eu, și astrele, ne-am tăvălit pe jos de râs...

Îmbunarea gândurilor

MOTTO: „Întrebarea nu este la ce te uiți, ci ce vezi tu.” (H. D. Thoreau)

Ei bine, da, a nins și la mine acasă, prima oară în această iarnă. A început de aseară, când lapovița s-a transformat în nea, fulgii au căzut și pe timpul nopții (nu știu cât timp, căci am fost „ocupată” cu dormitul), și acum decorul s-a schimbat total. Nu cred că va ține mult acest subțire înveliș de omăt, căci atmosfera este destul de caldă. Din această cauză, am tendința de a sta mereu cu ochii pe geam, „admirând peisagele”, vorba Tanței, personajul din „Iubirea e un lucru foarte mare” de Ion Băieșu. Dar având destule de făcut, m-am uitat în calendarul ortodox (cel tipărit, cumpărat de la biserica din sat, și cel online), să văd dacă e vreo sărbătoare, și am rămas ușor confuză, pentru că într-unul era „cruce neagră” iar în celălalt „cruce roșie”, azi fiind prăznuit Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul. Mă rog, nici dispoziția mea nu este tocmai hărnicuță, având chef acum mai mult de ceea ce eu numesc „visat-cu-ochii-deschiși”. Drept pentru care m-am așezat să scriu. Și, pentru că ieri am argumentat dorința mea de a vedea ninsori cu niște versuri de Adrian Păunescu, azi am să arăt mai jos tot una dintre scrierile poetului (pe care, recunosc, am mai postat-o de „n” ori), o poezie dedicată Domneștiului de Muscel. Iată:

 

Gânduri despre „zăpezile de odinioară”

MOTTO: „Eschimoșii au 52 de nume pentru zăpadă, întrucât ea este un lucru foarte important pentru ei. La fel de multe nume ar trebui găsite și pentru dragoste.” (Margaret Atwood) 

Sunt conștientă că, de ani și ani, plictisesc pe toată lumea cu dorința mea, exprimată imperativ, de a avea ierni cu zăpadă, mai ales în perioada Sărbătorilor. Nici chiar gândul la inevitabilele mele dureri de spinare, care vor urma „datului la lopată”, nu mă descurajează. Eu vreau zăpadă. Nu mai explic de ce. Am mai spus și nu vreau să mă tot repet. Dar fiecare își poate găsi alte și alte motive. Afară este azi o ploaie de toamnă, ce încearcă să se transforme în lapoviță. Da, dar eu vreau omăt. În afară de gândul copilăresc „vreaaaau să ningăăă!” iată azi și un alt argument, o frumoasă poezie a lui Adrian Păunescu, intitulată „Un gând de iarnă”:

„Când primele ninsori or să se cearnă,

Atunci va fi mai greu de cei plecați,

Atunci să cânți peste al vieții zaţ,

Atunci să-ţi fluturi braţul peste iarnă.

Prin lume numai oameni de zăpadă,

Un foc din vatra stânilor să smulgi,

Şi, cu puterea disperării dulci,

Să-l laşi deasupra spațiului să cadă.

Se vor așterne între noi vecernii,

Din clopote cădea-vor chiciuri mari,

Atunci visez, frumoasă, să apari

La marile instanțe ale iernii.

Şi-apoi să ningă mult ca-n fraţii Grimm,

Şi sub zăpezi de bronz să ne iubim.”

Ar mai fi și alte argumente, ale mele sau ale altora, dar eu azi, cum am zis și-n titlu, vreau să suspin nostalgic după „zăpezile de odinioară”. Am pus semnele citării pentru că mă refer la un vers din poezia lui François Villon, „Ballade des dames du temps jadis” („Cântecul doamnelor de altădată”). Încă sub impresia înmormântării de ieri seară a Majestății Sale Mihai I, îmi pun acum această întrebare, în modul cel mai figurat cu putință, gândind la neșansa noastră ca popor, de-a lungul timpurilor, și la destinul nostru destul de ingrat: „Mais où sont les neiges d'antan!” Revenind în planul real (și la sensul propriu al cuvintelor), peste toată această tristețe, dezamăgire și ușoară revoltă din gândurile mele, vreau să se aștearnă bucuria că, în sfârșit, ninge pentru prima oară în acest an...

Gânduri indignate

5* Azi îmi dau doar o netrebnică notă „de trecere” pentru că gândurile mele sunt mai mult decât indignate. Sunt revoltate și supărate. Și, evident, tot așa sunt și eu. Mai întâi, gândurile sunt revoltate pe stăpâna lor, adică pe mine, pentru că le-am promis că nu mai privesc spre șatra unde adastă la „ciolan” oamenii politici de pe la noi. Și azi, uitându-mă la știrile de ultimă oră (cutremure în Vrancea, val de scumpiri, cod galben de ninsoare și viscol, accidente, lupte în Fâșia Gaza, incendii în California, Legile Justiției etc.), îmi cad ochii pe ceea ce a declarat domnul Traian Băsescu, fost președinte al țării noastre, actual senator și președinte al PMP, pe site-ul „actual24.ro/drept la țintă”, adică asta: „Știți ce s-a întâmplat azi în Camera Deputaților, în câteva secunde? A trecut legea prin care primarii care au fost constatați a fi incompatibili pot candida, parlamentarii care au fost constatați a fi incompatibili, cu hotărâri judecătorești definitive, pot candida. Deci, asta da lovitura! Toată lumea s-a uitat pe 303 (Legea 303/2004, n.r.) și astăzi a trecut cu votul majorității aceasta lege care pur și simplu prăbușește ANI și șterge cu buretele incompatibilitățile pentru parlamentari, incompatibilități în perioada 2007-2013 (…). Și primarii, despre care se spune așa: dacă s-a constatat incompatibilitatea în mod definitiv, în instanță, nu pot ocupa funcții în aparatul de Stat, dar pot candida la primar. (…) Astăzi și-au rezolvat două probleme: problema parlamentarilor incompatibili și problema primarilor și consilierilor incompatibili.” Ia uite cine vorbește! De parcă e prima dată când se votează în Parlament legi pe principiul „așa vor mușchii noștri” sau când Guvernul dă Ordonanțe de urgență, în nopți la fel de întunecate ca mințile și sufletele lor. Se aplică, în cazul domnului Băsescu zicerile cu „lupul moralist”, „după război mulți viteji se-arată” și „cele mâncate sunt uitate”. După ce nu mi s-au mai zbătut venele de la tâmplă de nervi, am făcut altă gafă: m-am uitat ce e cu acest PMP și ce vrea el? În spatele demagogiei, vrea ce vor și celelalte partide: o parte din „ciolan”. Dar citind despre partid, văd un alt titlu care-mi crește tensiunea: „PMP anunță un filibuster pe Legea bugetului pe 2018”. Domniile voastre, puținii mei cititori, poate știți ce-i ăla „filibuster”, dar eu nu știu. Ei, mărturisesc că iar mă alint un pic, am priceput eu ceva, dar de indignată ce eram, nu am mai stat pe gânduri, ci m-am dus la DEX. Deci: „FILIBÚSTER s.n. Practică constând în rostirea de discursuri interminabile, folosite în Congresul S.U.A. de cei care încercau să împiedice adoptarea unor legi nedorite. [Cf. engl. fleebuster, germ. Filibuster]”. Ha, de parcă până acum n-au prea vorbit! Și cu asta, gata, chiar nu mă mai uit la nimic ce ține de politică, vedete mioritice, alergături demente după cumpărături, emisiuni în care toți vorbesc în același timp, certuri sau „ridicat-poalele-n-cap”. Liniștea mea interioară e în mare pericol...

Așteptări în gânduri

8*   Pe lângă așteptările mele dintotdeauna, mai realiste sau de-a dreptul științifico-fantastice (oamenii să fie mai buni, mai sinceri, mai darnici, mai iubitori, politica românească să se facă cu inteligență și bun simț, să fie pace și liniște în România și în lume, să fim sănătoși și pozitivi în gândire, eu și cei dragi mie etc.), zilele astea gândurile mele expectative sunt despre „a ninge sau a nu ninge la Domnești”. Nu ninge. Așa că mi-am pus ninsori pe pagina de Facebook (apropo de asta, am găsit o pagină cu un titlu de un umor criminal: „Pe „feisbuc” ninge mai mult decât afară”!), apoi m-am uitat la previziunile meteo, dar nu, se anunță vreme „destul de caldă pentru această perioadă și (...) vor cădea ploi torențiale”. Ca să nu mai fiu așa dezamăgită, mi-am zis să mă înveselesc un pic cu un banc despre iarnă, zăpadă, ger. Am tot căutat, dar erau cam „slăbuțe”. M-a amuzat un pic acesta, dar sunt sigură că l-am mai postat cândva: 

„Un camion e urmat la mică distanță de un BMW X6. BMW-ul se tot chinuia să depășească camionul, la un moment intră în depășire și, când ajunge în dreptul cabinei camionului, se deschide geamul și o blondă superbă, drăgălașă, și cu ochi albaștri, strigă șoferului din camion:

– Bună! Sunt Nutzy și sunt blondă! Vezi că-ți cade marfa din camion, în spate!

Șoferul nimic, se uită la ea, întoarce capul și rulează cu aceeași viteză. Se repetă faza de câteva ori, încercare de depășire, claxoane și același rezultat. La un moment dat, camionul trage pe dreapta la o parcare. Vizibil iritată că bunele ei intenții au rămas în zadar, blonda Nutzy merge direct la tip și-i zice:
– Auzi, sunt Nutzy și sunt blondă! De o oră îți tot spun că pierzi marfă din camion. Ești surd sau faci pe șmecherul?
- Bună, sunt Vasile, sunt brunet, nu sunt surd, nu sunt șmecher, sunt de la Drumuri și împrăștii sare pe șosea…”

Ca să mă „distrez” în continuare am luat, la întâmplare, un horoscop al zilei de azi:

„Balanță (22 septembrie – 22 octombrie)
Ești în fața unei situații în care e nevoie de viteză, de reacții prompte. Nu ai voie nici să prelungești lucrurile mai mult, nici să dai totul peste cap intrând în panică. E nevoie de o intervenție rapidă din partea ta, deci fii pregătită pentru o schimbare majoră în program. Ai toate resursele pentru a reuși, pentru că, atunci când ești un pic strânsă cu ușa, nu-ți pierzi cumpătul, ci îți pui și mai bine ambiția la treabă pentru a acționa cum trebuie. Așa faci și azi și vei fi mândră de intervenția ta rapidă, care îți va deschide pe neașteptate o direcție nouă de mers.”

Gânduri în devălmășie

8* Zilele trecute, la ultimele însemnări de aici, de pe blog, am uitat să-mi dau singură notă. Luată de avântul scrisului, desigur. Ei bine, aș zice că meritam vreo șapte-opt steluțe. Și azi, tot cam așa. În general, pe vremea când eram profesoară, eu eram destul de darnică cu notele, dar niciodată cu cele pe care mi le dădeam mie. Modestă, nu? Sau, poate consideram că atât merit, nu știu. Apropo de asta, am scris cândva despre „aurea mediocritas” și despre înțelesul expresiei până să capete sensul peiorativ. De o vreme, încerc să fiu mai darnică cu mine însămi, însă mi-e greu. Dar, pe de altă parte, cred că ceva nu e tocmai „cușer” nici la oamenii care se cred mereu doar de nota zece. Aș zice că gândurile mele de azi sunt în devălmășie. A se vedea (sau nu, dacă vă plictisește!) și ce zice DEX: „devălmășíe s.f. [At: GHICA, C. E. I, 219 / V: (îrg) daval~, dăv~ / Pl: ~íi / E: devălmaș + -ie] (Înv.) 1. Formă de stăpânire în comun (de către moșneni și răzeși) a unei suprafețe de teren, a unui bun etc./ coproprietate; 2. Stare de indiviziune; 3-4. (Îljv) În (sau rar, la) ~ (Care este) în comun; 5-6. (Îal) (Care este) în diviziune; 7. Activitate desfășurată în comun; 8. Proprietate (mai ales teren agricol) stăpânită și exploatată în comun”. Zic asta pentru că am simțit, la un moment dat, că gândesc la fel cu alți semeni ai mei despre anumite subiecte. Dar unul dintre gânduri este azi numai și numai al meu. Și anume, cel referitor la aceste ziceri ale unui pastor englez de pe la sfârșitul secolului XIX, Charles Spurgeon: „Modestia înseamnă să faci o estimare corectă a propriei persoane.” „Un caracter bun este cea mai bună piatră de mormânt. Cei care te-au iubit şi au fost ajutați de tine își vor aminti de tine atunci când florile de nu-mă-uita se vor fi veștejit.” Am zis că a fost un singur gând pentru că cele două adevăruri spuse de Spurgeon m-au făcut să vreau să fiu în continuare modestă și să vreau să fac în continuare fapte bune... 

Gânduri, gânduri, gânduri...

Din când în când, recunosc că nu foarte des, ci doar atunci când sunt calmă în suflet, sau tristă, sau când caut răspunsuri, citesc (așa cum cred că faceți și domniile voastre) câteva pagini din „Biblie”. Nu spun că înțeleg chiar totul, acolo sunt niște sensuri și adâncimi de gând pe care puțini le percep, dar cititul acesta îmi dă un soi de liniște și gândurile mele parcă se adună și se îmbrățișează. Așa am făcut și în zilele astea, când am fost alături de o prietenă aflată într-o mare durere. Cel mai mult îmi dă de gândit (și, în același timp, mă încurajează) acest fragment:  

„Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui; Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; Săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei; Uciderea îşi are vremea ei, şi tămăduirea îşi are vremea ei; Dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei; Plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui; Aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei; Îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţisări îşi are vremea ei; Căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei; Păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei; Ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui; Tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei; Iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui; Războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei.” („Biblia” – 20. Eclesiastul. Capitolul III, 1-8.)

După ce termin de citit, aproape de fiecare dată, mintea mea încearcă să-și pună alte și alte întrebări, gândurile parcă purced să se frământe, dar sufletul își găsește, cu siguranță, alinarea pe care o caută, și încet-încet, îmi capăt un echilibru cu mine și cu lumea din jurul meu și îmi văd de „drum”. Am citit azi, din nou, acest fragment pentru că sunt tristă, pentru că ultimul nostru rege, Majestatea Sa Mihai I, a murit, și cu el se duce o întreagă eră a noastră, ca popor și ca țară, și pentru că tind, din dezamăgire și indignare, să-mi pun iar întrebarea (pe care cred că mulți și-o pun) „de ce, în aceste momente, oamenii noștri politici, zoon politikon, (sau „jivinele”, cum îi alint eu) continuă să se certe ca la ușa cortului, de ce continuă lupta pentru ciolan, de ce nu le pasă de popor și de țară, unde sunt Credința, Demnitatea, Onoarea, Dreptatea?” Întrebarea rămâne fără răspuns, dar eu mă întorc, mai citesc o dată textul, și apoi mă îmbărbătez cu o zicere simplă, adevărată și dătătoare de curaj, care este și deviza Casei Regale: NIHIL SINE DEO.