POST SCRIPTUM LA NIȘTE GÂNDURI...

           „Pune-te la treabă din toată inima şi vei reuși. Competiția este atât de mică...” (Elbert Hubbard)

   Mai zilele trecute scriam, făcând haz de necaz, despre dublul rol jucat de mine în acțiunea „epopeică” de a pune la adăpost lemnele aduse pentru la iarnă (adică personajele Fefeleaga și, în travesti, Bator). Ei bine, între timp a mai plouat o dată peste lemne, le-am lăsat să se usuce și apoi ieri, când ne amenința o altă răpăială, am reușit (cu oarece caznă) să le duc în magazia destinată lor. Ei bine, azi-noapte a plouat zdravăn, acum cerul e plin de nori urâți și e frig de-a dreptul. Dar eu, cu satisfacția muncii duse la bun sfârșit, nu iau în seamă aceste mici amănunte. Sau, mă rog, încerc să nu le iau în seamă. Fac eforturi să nu le iau în seamă. Deci astăzi, cu dureri fiecare oscior și mușchi din trupul ce-l am în dotare, plus cu o dispoziție la fel de mohorâtă ca vremea de afară, m-am apucat de scris, căutând frenetic inspirația fugită în lume sau, măcar, un mic motiv de înveselire. În fine, am căutat degeaba, a se vedea emoticonul, citatul pus drept motto, precum și glumele de mai jos. Sper să-mi revină inspirația zilele astea, căci am mare nevoie de ea...

* O tipă suferea de nevroză și tot timpul își rodea unghiile, făcându-le să arate, hai să spunem, inestetic. Prietena ei, văzând acest lucru, îi spune:

– Fată, trebuie să te apuci de yoga. Este eficientă și ajută la ameliorarea stresului.

Două luni mai târziu se întâlnesc din nou și, văzând că tipa are unghiile lungi și îngrijite, prietena îi spune:

– Judecând după unghiile tale superbe, yoga te-a ajutat!

– Bineînțeles. Acum îmi rod unghiile de la picioare!

* Bulă la școală, la ora de engleza. Vine profa’ și zice:

– Copii, cine-mi spune cum se zice la „pisică” în engleză are nota zece!

Se ridică unul și spune:

– ZĂ CAT!

– Bravooo, ai un zece! Dar cine știe cum se zice la „cățel” în engleză îi voi da doi de 10.

– ZĂ DOG, răspunde un altul.

– Bravo, ai doi de zece. Da’, măi copii, cine știe cum se zice la „căldură” are media 10 pe anul ăsta.

Bulă se ridica și, falnic, spune:

– ZĂ DUF! 

Gânduri despre greieri

MOTTO: 

„- Cri-cri-cri, Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam şi eu s-adun
O grăunță cât de mică,
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică,
Fi'ndcă nu-mi dă niciodată,
Şi-apoi umple lumea toată
Că m-am dus şi i-am cerut...
Dar de-acuş,
Zise el cu glas sfârșit,
Ridicând un picioruş,
Dar de-acuş s-a isprăvit...
Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic şi necăjit!” 

(George Topîrceanu, „Balada unui greier mic”)

   În toate serile de vară, ca în niciun an parcă, se aud pe-afară greierii. În zilele trecute au fost însă adevărate concerte, căci în grădină fânul era cosit proaspăt (ah, miresma lui mereu mă binedispune) și, ascultând țârâitul lor, m-am gândit să aflu mai mult despre aceste interesante insecte. Mai întâi ceva mai „științific”, copiat de pe zooland.ro: „Alături de lăcuste, urechelnițe, șvabi și alte câteva grupuri de insecte, greierii au fost cuprinși, în trecut, în supraordinul Orthopteroidea. În prezent aceste specii sunt repartizate în doua supraordine separate, întrucât seria lor de strămoși duce, în parte, la șvabii primitivi (Protoblattoidea), în parte la ortopterele primitive (Protoptera), însă numai urmașii celor din urmă sunt considerați în sens strict ortopteroide. Greierii, lăcustele și cosașii fac parte din marea familie de „săritori” din lumea insectelor, fiind incluși în ordinul Saltatoria, care numără aproximativ 20.000 de rase, răspândite în zonele calde și temperate ale globului. Se diferențiază de celelalte insecte prin două caracteristici majore: în primul rând, preferă să sară, în loc să zboare, picioarele lor posterioare fiind foarte puternice. Cea de-a doua caracteristica este cântatul, greierii emițând un sunet specific, ascuțit și pătrunzător, produs prin frecarea elitrelor. Insecta freacă o nervură sonoră, prevăzută cu mai multe creste transversale, de pe partea inferioară a aripii drepte, de o creastă sonoră de pe suprafața superioară a aripii stângi. Picioarele din față sunt prevăzute cu o membrană de piele întinsă, care funcționează ca o ureche. Această membrană vibrează la sunete și, la rândul ei, stimulează niște receptori care trimit un mesaj sonor creierului insectei. În felul acesta, greierii pot auzi chemările potențialilor parteneri, ascunși în iarbă.” Hm, destul, că este cam plicticos. Mai departe. Am găsit ceva în libertatea.ro, adică vreo câteva curiozități despre greierași: „Greierii sunt insectele cele mai gălăgioase dar și cele mai muzicale. Până în prezent au fost descoperite peste 1.000 de feluri de greieri. Iată cinci curiozități despre greieri:
1. Greierii au trei perechi de picioare, acestea sunt foarte eficiente pentru sărituri.
2. „Cântecul” greierilor se produce prin frecarea aripilor groase.
3. Picioarele din faţă și de la mijloc sunt scurte, iar picioarele din spate sunt mai lungi decât întregul corp şi foarte puternice.
4. Ţârâitul greierului este un termometru prin care se poate calcula temperatura în grade Fahrenheit, calculând numărul de ţârâituri pe o durată de 15 secunde şi adăugând 40.
5. Chinezii sunt cei care consideră greierele o creatură care prevestește binele.” În regulă, cred că știu acum destul despre insectele astea. Îmi sunt simpatici greierii, dar cu moderație, pentru că în viață eu am ales modelul furnicuței: muncă, muncă, muncă, responsabilități, bla-bla-bla. Mă simt un pic greierașă (nu, nu există cuvântul, dar îmi place la nebunie!) doar atunci când scriu, ca acum...

Gânduri care au dreptate

                                                                                   
   MOTTO:
   „Sic transit gloria mundi” (Proverb latin)

Mi-am adus aminte azi de nenumăratele festivități la care am participat în viața mea de dinainte de așa-zisa revoluție din 1989, ca pionieră, utecistă, în studenție, și apoi în cariera de dascăl. Cine n-a trecut prin asta, chiar nu are cum să înțeleagă, e ceva ireal (sau, mai degrabă, suprarealist), parcă nici mie nu-mi vine să cred că a fost adevărat și că a trecut (vezi și expresia de la începutul scrierii). Nu neg că în acele timpuri s-au făcut și ceva lucruri bune, dar festivismul acela deșănțat îmi dă și acum fiori pe șira spinării. Noroc că unii dintre noi aveau umorul la purtător, făceam haz de necaz, dar cu grijă, să nu fim auziți de cine nu trebuia. (Festivísm s.n. (peior.) Tendința de a conferi caracter festiv unor manifestări banale ◊ „Când festivismul dă mâna cu mulțumirea de sine.” Sc. 13 X 65 p. 2. ◊ „Festivismul diminuează eficiența muncii politice de masă.” Sc. 31 VII 73 p. 2; v. și R.l. 8 I 75 p. 1, Săpt. 11 V 79 p. 7 - din festiv + -ism; DEX-S). Sursa: DCR2, 1997). Nu luați în seamă paranteza, pur și simplu nu mă pot abține. Și mă mai gândesc și că festivismul ăsta a supraviețuit până azi, iar politicienii sunt parcă mai cutre decât cei de-atunci. Am zis „cutre” pentru că sunt delicată în vorbire și-n scris (despre ce gândesc, câteodată, la nervi, n-aș vrea să pomenesc...)

Deci astăzi, 23 august e doar o zi obișnuită de miercuri, zi în care eu bat câmpii despre manifestații, urale, steaguri, lozinci scrise cu trupurile lor de către ostași, sportivi, elevi, studenți și de atât de uzitații „oameni-ai-muncii”. Ce-mi doresc eu acum, din tot sufletul, e ca expresia pusă ca motto să se aplice la cât mai mulți dintre politicienii, parlamentarii și guvernanții de azi, care au multe în comun cu comuniștii, cum ar fi aroganța, lăcomia neînfrânată, lichelismul, disprețul pentru poporul român. Și, ca să nu supăr pe nimeni, aplic iar metoda rabinului din bancul de mai jos (care poate părea ușor cam „lasă-mă să te las” și cam plină de compromisuri, dar ascunde un fel de filosofie, căci oricum fiecare om este convins că deține adevărul absolut și e mai prudent să nu-l contrazici, cu excepția cazului când spune prostii prea gogonate):

„Un rabin, vestit pentru înțelepciunea sa, este pus în situația de a împărți dreptatea între doi împricinați. Îl ascultă cu atenție pe primul şi spune: „Ai dreptate”. Îl ascultă şi pe cel de-al doilea, iar răspunsul este identic: „Şi tu ai dreptate”. Aflat de faţă, Iţic îl întreabă, nedumerit, pe rabin: „Păi, cum vine asta, Rabi? Nu se poate să aibă amândoi dreptate!”. Iar rabinul cel înţelept îi răspunde: „Şi tu ai dreptate!”.

Păreri și gânduri (sau păreri de gânduri)

   „Am văzut și-mi dau seama că oamenii pot fi minunați și fericiți fără să piardă capacitatea de a trăi pe pământ. Nu vreau și nu pot să cred ca Răul este o stare normală a oamenilor, și totuși ei toți își bat joc de această credință a mea.” („Visul unui om ridicol” - Feodor Dostoievski) 

   Nu am vreme și nici mare chef să scriu aici, pe blog, dar mi-au trecut azi prin minte câteva idei și e musai să le trec „pe curat”, căci pe urmă le uit. Toată dimineața, până să vină ploaia-de-la-ora-treisprezece, am cărat niște lemne la adăpost, cu un cărucior vechi, meșterit de cineva (sau, mai modern, handmade) pentru a aduce buteliile cu el. În timp ce tot căram, mi-a trecut prin minte că aduc un pic cu Fefeleaga, doar că, din lipsă de „actori”, eu jucam și rolul calului. Gândul m-a făcut să râd cu gura până la urechi (căci v-am mai spus, domniile voastre, autoironia îmi face bine la moral). Da, dar pe urmă, gândindu-mă la nuvela lui Agârbiceanu, la viața chinuită a Măriei Dinului, zisă și Fefeleaga, la faptul că și-a pierdut bărbatul și copiii, la Bator, calul ei, am realizat că nu mai știam cum se sfârșește. Hélas, vârsta! Am dat fuga la inepuizabilul Google și am aflat: după ce i-a murit și ultimul copil, Păunița, Fefeleaga l-a vândut la târg pe Bator. Trist. Așa că viața mea mi se pare acum o dănțuială pe petale multicolore (dar predominant roz) de flori. Bun, altă idee pe care vreau s-o scriu aici (pentru mai târziu) este despre dorința de a reciti cărți care m-au impresionat (sau a revedea filme) și cum receptez ideile după o bună bucată de vreme. Ei, în sfârșit, o altă idee a mea rezonează cu ceea ce am pus drept motto, dar nici pe asta n-o dezvolt, căci nu vreau să-mi stric dispoziția. Am aplicat și astăzi metoda cu „strunirea” (ca să nu zic dresarea) gândurilor mele, care se îndreptau năvalnic spre locuri mai întunecate și mai cu semnul minus, și le-am administrat niște glume, dintre care trec mai jos una. Mai ales că, după ce m-am hlizit, m-am dus iar în vizită la Domnul Google, căci uitasem care-i chestia cu „team building”. Asta e deja o idee mai veche de-a mea (cam fixă), cum că împrumutăm cu toptanul și fără noimă cuvinte străine. Deci, să revin și să închei:

„Dacă într-un grup de 40 de persoane două se gândesc la sex și restul la mâncare, este nuntă.

Dacă într-un grup de 40 de persoane toate se gândesc la mâncare și niciuna la sex, este parastas.

Dacă într-un grup de 40 de persoane toate se gândesc la sex și niciuna la mâncare, este „team building”.

(TEAM BUILDING este procesul de motivare a grupului pentru a-şi atinge ţelul. Este o activitate organizată de o companie pentru îmbunatățirea relațiilor interpersonale din cadrul acelei companii.)

Gânduri prêt-à-porter (care se visează haute couture)

  

    După căldura de dimineață, de vreo câteva ore bune plouă destul de furtunos, așa că am tot stat în casă, am citit, m-am uitat la filme, am dezlegat rebusuri, și apoi mi-am chemat gândurile să se adune, pentru ca astfel să putem, împreună, scrie ceva aici. Nu prea s-au grăbit să răspundă apelului meu. Și cele care s-au prezentat erau așa de anoste, încât nu meritau să le aștern pe hârtie. Mi-am dat seama că, uneori, gândurile mele sunt ca niște haine „prêt-à-porter” care se visează „haute couture”. Dar câteodată chiar merită să defileze pe podium. Doamnele și domnișoarele știu ce-i cu termenii ăștia, dar mie-mi place să fiu „didactică”. Uneori exagerat de didactică. Deci: „Prêt-à-porter (din franceză, gata-de-purtat, uneori se folosește și termenul englez ready-to-wear) este un termen care desemnează hainele produse în fabrici și vândute în stare desăvârșită și talii standardizate în magazine. În modă, croitoria personalizată și „haute couture” sunt concepte contradictorii cu „prêt-à-porter”. Deși termenul este folosit cel mai adesea pentru a face referire la casele de modă care produc liniile de veșminte prêt-à-porter disponibile în magazine, poate fi aplicat tuturor întreprinderilor care pun în vânzare haine în mod obișnuit”. Buuun, așa că am căutat prin alte părți inspirația care nu-mi era acasă. Am găsit pe un blog, intitulat „De vorbă cu tine” (care și el, la rândul lui s-a inspirat din altă sursă, yaroslavchistyakov.com) câteva ceva despre gândurile noastre de zi cu zi și despre cum ar trebui să le „gestionăm” mai bine:

   „Gândurile pe care le păstrăm în cap și cuvintele pe care le rostim formează lumea și experiența noastră. Mulți dintre noi tind să evidențieze gândurile negative, fără a-și da seama că-și provoacă rău. 

    Iată o listă cu gânduri care pot oferi putere și pot vindeca:

Vindecarea mea deja are loc. Sunt gata să iert. Permit dragostei să mă cuprindă. Am încredere în lumea mea interioară. Intuiția este de partea mea. Sunt gata să iert. Asta mă eliberează de trecut. Sunt mulțumit(ă) cu ceea ce fac. Fiecare moment este important pentru mine. Am încredere în felul în care viața merge înainte. Viața îmi oferă doar experiență pozitivă. Puterea mereu este concentrată pe momentul de acum. Trecutul nu contează. Pot fi liber(ă) chiar acum. Vreau să mă schimb. Vreau să scap de convingeri negative. Fiecare gând de-al meu îmi creează viitorul. Universul îmi susține gândurile. Refuz să învinuiesc pe cineva. Mă dezic de toate așteptările. Trăiesc viața în liniște, firesc. Mă iubesc pe mine. Viața mea este o oglindă. Oamenii din viața mea sunt o reflecție a ceea ce fac și gândesc. Sunt un prieten bun. Înțeleg oamenii. Libertatea este dreptul meu. Sunt liber(ă) să gândesc și să acționez. Las deoparte toate fricile și îndoielile. Alegerea mea este să mă accept. Iubesc viața. Construiesc o lume frumoasă în interiorul meu. Îmi iubesc corpul. Corpul reflectă starea de liniște din mine. Fiecare experiență o transform în posibilitate. Fiecare problemă are o soluție. Sunt calm(ă). Armonia interioară este cea mai importantă. Merit o dragoste adevărată. Nu trebuie să mă forțez, ca să o am. Trăiesc în pace cu vârsta mea. Trecutul a plecat pentru totdeauna. Astăzi este o nouă zi, deci sunt noi oportunități. Niciodată nu mă agăț de cineva (ceva). Cine trebuie să-mi fie alături, va fi. Casa mea este un refugiu. O binecuvântez în fiecare zi. Atunci când spun DA, viața îmi spune și ea DA. Totul va ajunge pentru toți, inclusiv și pentru mine. Serviciul meu mă satisface. Viitorul meu este minunat. Privesc lucrurile senin. Deschid noi uși. Sunt dornic(ă) de noi experiențe. Tot de ceea ce mă ating are succes. Sunt deschis(ă) și comunicativ(ă). Lumea mă iubește pentru ceea ce sunt. Merit tot ce este mai bun de la viață. Viața este ușoară și simplă. Cu dragoste, ascult mesajele corpului meu. Îmi exprim capacitățile artistice. Sunt într-un proces de schimbări pozitive. Îmi accept individualitatea. Nu-mi este teamă să privesc în interiorul meu. Simt dragostea oriunde. Să iubești alți oameni este simplu, de vreme ce accepți să te iubești. Mă accept așa cum sunt. Sunt în stare să iau decizii bune. Siguranța îmi aparține. Îmi iubesc familia. Privesc lucrurile fără a fi influențat(ă) de nimeni. Știu cum să-mi liniștesc gândurile. Cer ajutorul, atunci când am nevoie de el. Sunt înconjurat(ă) de oameni pozitivi. Sunt fericit(ă)!”

   Nu comentez mai nimic, căci nu vreau să se spargă bula de pozitivism în care m-a transpus textul de mai sus. Ha, ha, ha! Serios vorbind, dacă las la o parte toate truismele, și stereotipurile, și umplutura de bla-bla-bla, sunt și niște chestii de bun simț și, citindu-le, am ajuns la concluzia pe care cred c-am mai pomenit-o aici, eu nu prea cred într-o „fericire generalizată și auto-indusă”, ci mai degrabă în ceea ce spune Jules Renard: „Fericirea rezidă în căutarea ei.” 

Eclipse, horoscoape și melodii. Plus gânduri despre ele...

    

    Ce credeți, domniile voastre, că purced eu să fac luni de dimineață, așteptând ca în Domneștii Muscelului să se hotărască vremea dacă, una din două, ne va da tot o zi de caniculă sau ne va „certa” cu oarece furtună?! Bineînțeles, mă reped la laptop, mă uit rapid pe la știri (doar titlurile, pentru că n-am răbdare) și apoi, ați ghicit, dau fuga pe Facebook, nici că se putea altfel. Și aici aflu următoarele:

    „În data de 7 august 2017, se va produce o eclipsă parțială de Lună ce va fi vizibilă din Europa, Africa şi Australia. Din România, eclipsa se va observa chiar de la începutul eclipsei parțiale, în seara zilei de 7 august 2017, maximul fenomenului producându-se la ora 21.20. Eclipsa va avea o durată de 1 oră și 55 de minute. Următoarea eclipsă totală de lună va fi în 31 ianuarie 2018, însă din România va fi doar parțial vizibilă. Pe 21 august va avea loc o eclipsă totală de Soare, dar care, din păcate, nu va putea fi văzută în România. În schimb, începând cu 11 august, specialiștii anunță că românii vor putea admira curentul de meteori Perseide.” (www.ziarpiatraneamt.ro)

    Deci, pe lângă celelalte multe știri (pe care nu le mai trec aici, căci le citiți fiecare cum vă place), aflu că vom avea ceva eclipse, dar stați așa, mai aflu, minunându-mă, și cum ne vor influența aceste eclipse pe noi, oamenii născuți sub anumite zodii. Deh, aici am vrut să fiu un pic ironică, dar nu îmi reușește. Cred că-i prea de dimineață. Concluzia articolului este următoarea:

    „– Oamenii vor deveni mai deschiși, mai afectuoși și mai empatici, unii cu ceilalți.

– În același timp se vor simți plini de energie pozitivă și determinare.

Avem în față schimbări importante, privește-le cu atenție și îmbrățișează-le! Sunt pe cale să îți lumineze viața!” (secretele.com)

    Ah, m-am liniștit! E de bine! Numai că aș zice că eu sunt deja destul de deschisă, afectuoasă și empatică. Dar recunosc că mai am de „săpat” în ceea ce privește umplerea cu energie pozitivă și cu „hotărârea” (căci „determinare” are alt sens în limba română, dar passons). Și să nu mai vorbesc de îndemnul destul de familiar din final. Ăsta m-a dat gata! Aștept acum să mi se lumineze viața...

     Ei, așteptând să mi se lumineze viața, o să spun că am pus cântecelul acela în loc de motto (Liviu Tudan și formația „Roșu și Negru” interpretând magistral „Pseudofabula”) pentru că-l lălăi afon de vreo trei zile și când nu-l cânt, îmi zumzăie prin minte obsesiv. Pornind de la ideea că nimic nu e întâmplător, m-am gândit mai „adânc” și cred că am găsit explicația: cântecul acesta nu-i doar o înșiruire de versuri ce par, la prima vedere, copilărești, este o lecție de viață. Sau, dacă-mi continui raționamentul, chiar două. Prima, fiecare dintre noi are micile sau marile lui frici și, vorba aceea, „fiecare naș își are nașul”. A doua lecție ar fi să nu privim nimic (nici oamenii, nici animalele, nici plantele) în mod superficial, să încercăm să nu generalizăm și, mai ales, să nu ne lăsăm înrobiți de prejudecăți. Ei, aici ar fi prea multe de spus, lăsăm pe data viitoare...

Lentoare-n gânduri

   Am tot vrut să scriu câte ceva zilele astea, dar căldura mi-a dat peste cap  toate planurile, precum și bioritmul (care și-așa nu era unul prea vioi) și mi-a indus un soi de mega-lene, atât în fizic cât și în gânduri. Însă azi m-am gândit așa: păi, am un acoperiș deasupra capului, pot face câte dușuri vreau, am apă rece, am fructe, am ce citi, am laptopul (căruia, din lipsă de inspirație, îi zic tandru Dell), ce mă tot lamentez?! Promit că nu mă voi mai plânge de nimic, altfel risc să ajung ca așa-zișii ziariști care pun titluri panicarde, ca la apropierea sfârșitului lumii, atunci când e prea cald, când e prea frig, când ninge, când sunt inundații, când e secetă sau când e vreun cutremur. Oameni buni, îmi vine mie să le zic, asta e viața, ce-i cu titlurile astea disperate?! De ce nu vă panicați că oamenii politici, mafioții și alte „gogomârle” (nu, nu există în DEX, dar nici nu e inventat de mine!) au jefuit de două decenii România și ne-au adus pe noi la disperare? Mă rog, de aici voi sări grațios la o zicere care mi-a tot zumzăit printre neuroni de vreo săptămână, și anume: „Naturalia non sunt turpia” (Lucrurile naturale nu sunt rușinoase). Și iată și ce semnificație are: „Un principiu al școlii cinice a filosofilor autentici. La început, expresia avea următorul înțeles: ceea ce de la natură vine, nu e faptă de rușine. După un timp însă, acest sens natural a fost... denaturat de scriitori de scandal, care au luat vechea maximă filosofică drept paravan pentru a-şi acoperi creațiile lor cu iz pornografic”. Asta mi-a lămurit și „misterul”, adică de ce mi-a tot umblat prin minte acest „principiu al școlii cinice”: păi, am încercat să citesc, în ultima vreme, niște scrieri ale unor tineri autori români (pe care nu-i voi divulga, căci nu asta e important) și m-am îngrozit de limbajul libertin (asta ca să fiu delicată și să nu zic „licențios”) și mai mult decât argotic pe care-l foloseau. Poate e un „trend” (urăsc cuvântul ăsta), o modă, și eu n-am habar. Oricum, mi-a fost greață vreo cinci-șase ore după ce am terminat de citit cele câteva pagini. Ca să-mi treacă, mi-am ocupat mintea și sufletul cu imagini frumoase, cu poezii frumoase, cu câte un film frumos. Una dintre poeziile frumoase este „Niciodată” de Adrian Păunescu (scuze, dar mi-e lene să mai caut volumul din care face parte).

„Niciodată, niciodată
Să nu uităm de cei mai triști ca noi.

Un cântec nu-i nimic în lumea asta
Mai bine să-l zdrobești şi apoi să taci,
Când el cu o iluzie nu umple
Ghiozdanele copiilor săraci.

Destul cu-atâtea găști aristocrate,
Ce caută şi-n cântece câştig,
Un cântec nu-i nimic dacă nu face
Mai cald în casele în care-i frig.

Dezmoșteniții-şi caută o cale
Nenorociții trec cu paşii grei
Nu ne putem închide-n cabinete
Făcând uşor abstracţie de ei.

Mizeria există până-n oase
Popoare mor şi indivizi decad
Nu-i cântec pe pământ să nu miroasă
A foc, a năduşeală şi a iad.

Şi dacă toate cântecele noastre
Nimic nu sunt şi chiar nimic nu pot
Noi pentru cei săraci şi fără şanse
Suntem mereu datori să facem tot.

Măcar atât din toate să rămână
Din tot ce-am pătimit la focul mic
Un vers, o spovedanie, un cântec
De partea celor care n-au nimic.” 

Mi-e muuult mai bine, dar supralicitez și-mi mai scriu și un banc:

La o secție de politie este adusă o femeie care a trecut pe roșu. Începe completarea actelor:

– Nume?

– Daniela C.

– Vârsta?

– 37 de ani.

– Ocupația?

– Învățătoare.

Polițistul se ridică de la masă, zâmbește fericit și îi spune:

– Minunat! A, ce bine! Am așteptat ocazia asta de-o viață întreagă. Acum vă așezați pe scaunul acesta și scrieți de 500 de ori, cu o caligrafie perfectă: „Dacă semaforul este roșu, trecerea este interzisă!”