Am tot vrut să scriu câte ceva zilele astea, dar căldura mi-a dat peste cap toate planurile, precum și bioritmul (care și-așa nu era unul prea vioi) și mi-a indus un soi de mega-lene, atât în fizic cât și în gânduri. Însă azi m-am gândit așa: păi, am un acoperiș deasupra capului, pot face câte dușuri vreau, am apă rece, am fructe, am ce citi, am laptopul (căruia, din lipsă de inspirație, îi zic tandru Dell), ce mă tot lamentez?! Promit că nu mă voi mai plânge de nimic, altfel risc să ajung ca așa-zișii ziariști care pun titluri panicarde, ca la apropierea sfârșitului lumii, atunci când e prea cald, când e prea frig, când ninge, când sunt inundații, când e secetă sau când e vreun cutremur. Oameni buni, îmi vine mie să le zic, asta e viața, ce-i cu titlurile astea disperate?! De ce nu vă panicați că oamenii politici, mafioții și alte „gogomârle” (nu, nu există în DEX, dar nici nu e inventat de mine!) au jefuit de două decenii România și ne-au adus pe noi la disperare? Mă rog, de aici voi sări grațios la o zicere care mi-a tot zumzăit printre neuroni de vreo săptămână, și anume: „Naturalia non sunt turpia” (Lucrurile naturale nu sunt rușinoase). Și iată și ce semnificație are: „Un principiu al școlii cinice a filosofilor autentici. La început, expresia avea următorul înțeles: ceea ce de la natură vine, nu e faptă de rușine. După un timp însă, acest sens natural a fost... denaturat de scriitori de scandal, care au luat vechea maximă filosofică drept paravan pentru a-şi acoperi creațiile lor cu iz pornografic”. Asta mi-a lămurit și „misterul”, adică de ce mi-a tot umblat prin minte acest „principiu al școlii cinice”: păi, am încercat să citesc, în ultima vreme, niște scrieri ale unor tineri autori români (pe care nu-i voi divulga, căci nu asta e important) și m-am îngrozit de limbajul libertin (asta ca să fiu delicată și să nu zic „licențios”) și mai mult decât argotic pe care-l foloseau. Poate e un „trend” (urăsc cuvântul ăsta), o modă, și eu n-am habar. Oricum, mi-a fost greață vreo cinci-șase ore după ce am terminat de citit cele câteva pagini. Ca să-mi treacă, mi-am ocupat mintea și sufletul cu imagini frumoase, cu poezii frumoase, cu câte un film frumos. Una dintre poeziile frumoase este „Niciodată” de Adrian Păunescu (scuze, dar mi-e lene să mai caut volumul din care face parte).
„Niciodată, niciodată
Să nu uităm de cei mai triști ca noi.
Un cântec nu-i nimic în lumea asta
Mai bine să-l zdrobești şi apoi să taci,
Când el cu o iluzie nu umple
Ghiozdanele copiilor săraci.
Destul cu-atâtea găști aristocrate,
Ce caută şi-n cântece câştig,
Un cântec nu-i nimic dacă nu face
Mai cald în casele în care-i frig.
Dezmoșteniții-şi caută o cale
Nenorociții trec cu paşii grei
Nu ne putem închide-n cabinete
Făcând uşor abstracţie de ei.
Mizeria există până-n oase
Popoare mor şi indivizi decad
Nu-i cântec pe pământ să nu miroasă
A foc, a năduşeală şi a iad.
Şi dacă toate cântecele noastre
Nimic nu sunt şi chiar nimic nu pot
Noi pentru cei săraci şi fără şanse
Suntem mereu datori să facem tot.
Măcar atât din toate să rămână
Din tot ce-am pătimit la focul mic
Un vers, o spovedanie, un cântec
De partea celor care n-au nimic.”
Mi-e muuult mai bine, dar supralicitez și-mi mai scriu și un banc:
La o secție de politie este adusă o femeie care a trecut pe roșu. Începe completarea actelor:
– Nume?
– Daniela C.
– Vârsta?
– 37 de ani.
– Ocupația?
– Învățătoare.
Polițistul se ridică de la masă, zâmbește fericit și îi spune:
– Minunat! A, ce bine! Am așteptat ocazia asta de-o viață întreagă. Acum vă așezați pe scaunul acesta și scrieți de 500 de ori, cu o caligrafie perfectă: „Dacă semaforul este roșu, trecerea este interzisă!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu