Picurări de gânduri

„Clipele cu adevărat frumoase sunt melancolice. Simți că sunt trecătoare, ai vrea să le oprești în loc, dar nu-i posibil.” — André Maurois

De vreo câteva zile plouă încăpățânat, dar încerc să mă autosugestionez că nu-mi pasă. Nu-mi pasă că prin acoperiş se strecoară viclean, ici şi colo, câte o picătură, făcându-mă să umplu podul de ligheane şi cratiţe vechi. Nu-mi pasă că nu am terminat cu pregătirea grădinii pentru iarnă. Nu-mi pasă că strugurii nu s-au copt de tot şi trebuie să-i culeg, totuşi, cândva. Nu-mi pasă că glastrele cu flori încă aşteaptă să fie băgate la adăpost. Nu-mi pasă că nu am terminat curăţenia generală din casă. Nu, nu-mi pasă. Îmi ocup mintea cu lucruri frumoase şi interesante, Ploaia de acum seamănă, însă, cu celebra picătură chinezească. Îmi cântă, sadică, în gânduri: pic, pic, pic...

Alişveriş cu gânduri

     Motto:  "Într-un magazin non-stop, se află cel puțin cinci clienți în permanență și aceștia vor veni la casă în același timp, mai mult decât atât, primul la rând va fi cel cu cele mai multe produse." (Edward Murphy)

   Ei bine, domniile voastre, astăzi, pornind de la un cuvânt care nu știu de ce mi-a venit în minte, gândurile mele s-au hotărât să vândă sau să cumpere niște vorbe ce au poposit în limba română de la turci.  Cuvântul de care vă vorbesc este alişveriş, (pl. alișverișuri, s.n, familiar, învechit, vânzare, negoț, afaceri (reușite). – din tc. alișveriș). Bine, deci vom cumpăra acadele, baclavale (îmi plac la nebunie!) şi şerbet, vom vinde tutun, tăvi, cearşafuri, herghelii, iaurt, vom încerca să nu dăm bacşiş şi să nu intrăm în vreo belea. Aferim, ne putem duce apoi la un bairam în vreo sufragerie simadicoasă. Sau să stăm acasă, să ieşim pe cerdac, privind un cioban cu oile pe un tăpşan. Eram sigură că "cioban" e cuvânt de-al nostru, mioritic, dar se pare că nu. În regulă, nu mai scriu alte giumbușlucuri, căci poate aveţi şi alte treburi, mai fistichii...

Gânduri despre ştiri

 

Motto: „Lumea este interesantă tocmai pentru că lucrurile nu se întâmplă aşa cum vrei" (Haruki Murakami)

    M-am gândit, în ultima vreme, că sunt prea izolată aici, acasă, în satul pitulat printre muscelele Muscelului, că „a-ţi cultiva grădina" e bine, dar poate e bine să mai vezi şi ce e în jur. Ştirile din politică, cum am mai spus, nu le mai ascult (sau, mai rar, citesc) pentru că îmi fac rău la sănătate. Și nu mă refer doar la sănătatea minții. Am pus, ilustrativ, imaginea asta cu ziarele care, până nu demult, constituiau „tabietul de dimineață" al fiecărui om ce se dorea bine informat. Acum, cred că majoritatea apelează la ştirile online. Bun, deci să vedem noutățile. Sau, ca să mă „aliniez” ironic la moda zilei, să urmărim „breaking news”. Ei bine, nu cred că mi-a reţinut ceva, în aceste știri, atenţia, aşa încât să mă opresc şi să reflectez, apoi să fac comentarii. Moartea lui Vadim Tudor, tragică şi venită mult prea devreme, s-a transformat într-un fel de bâlci televizat, la care nu am putut asista. Bun, premierul Victor Ponta e trimis în judecată, primarul Bucureştiului, doctorul Sorin Oprescu e la „răcoare", Ion Ţiriac a făcut o altă afacere bănoasă, se anunţă ploi şi vijelii în următoarele zile, refugiaţii continuă să fie o problemă, accidente rutiere, incendii, multe ştiri culturale interesante. Şi cam atât. Ah, ar mai fi ştirile mondene dar, să-mi fie cu iertare, şi astea, vorba bancului acela cu ardeleni, „îmi repugnă". Însă poate eu sunt de vină, că nu aprofundez subiectul şi întotdeauna mă grăbesc (pentru că mă plictisesc repede). 

Şi iar gânduri copy/ paste

            

 

                                                  Motto: 

"Singura cale de a scăpa de un dușman este să îl mănânci "

                                   (Proverb de-al canibalilor)

      Pentru că se practică intens chestia asta cu copy/ paste, mă conformez şi, din lipsă de timp şi de inspiraţie, copiez ce am scris acum vreo patru ani, dar nu e greşit,zic eu, doar sunt gândurile mele, sunt de acord şi azi cu cele scrise atunci şi, apoi, pot face ce vreau, nu? Doar e blogul meu...  

      Ca să parafrazez motto-ul, singura cale de a scăpa de nişte gânduri (idei, sfaturi, citate, prostioare, bla-bla-bla) este să le aşterni pe hârtie. Sau, mai nou, să le postezi pe blog. Eu una nu dau sfaturi decât când îmi sunt cerute, idei mai am eu din când în când (am momentele mele...), dar nu le consider pe toate demne de a fi împărtăşite şi altora, citatele, ei da, le folosesc cu voluptate, pun motto la orice însemnare, (mă tem că o să ajung să le pun şi în capul listei de cumpărături), cât despre prostioare, aferim, mă pricep şi la asta, să bat câmpii, înşirând platitudini. Astăzi (ca şi ieri) şi în zilele următoare voi înşira nişte sfaturi, idei, citate găsite de mine pe ici, pe colo. Nu ştiu cui o să-i folosească asta, dar perseverez. Deci:

      * Spune persoanelor pe care le iubeşti, că le iubeşti. 

      * Elimină din viaţa ta lucrurile neesenţiale (cum ar fi vârsta, înălţimea, greutatea)

      * Învaţă să spui "NU".

      * Nu te implica (prea mult) în problemele altora.

      * Munceşte, dar mai ia şi câte o pauză.

      * Găseşte plăcere în lucrurile mărunte şi aparent neînsemnate (a citi, a te plimba, a dormi, a mânca, a cânta, a admira o floare etc.).

      * Planifică-ţi ziua, dar lasă loc şi pentru neprevăzut.

Şi, cea de pe urmă zicere, ca un corolar:

      * Cel care râde la urmă, probabil că nu a înţeles gluma. (Murphism)

Gânduri despre salturi

      

   Tot bramburind pe cărările nesfârșite ale Internetului, am dat de două noţiuni: saltul cuantic şi saltul luminic. Noțiunile ţin de parapsihologie şi de literatura SF. Zilele astea din urmă, nu am făcut niciunul dintre aceste salturi, dar mă simt cam la fel de amețită. Sunt ca într-o nebuloasă. Şi am şi de ce. Am realizat, totuși, un salt. Păi, după săptămâni întregi în care mercurul termometrelor trecea voios peste 35 de grade Celsius, de ieri (sau alaltăieri?) plouă ca toamna şi sunt vreo douăzeci de grade mai puțin. Că plouă, asta e bine. Poate să plouă ca vara, ca primăvara sau ca toamna, nu-mi pasă. Dar schimbarea temperaturii mi-a dat peste cap amărâtul meu organism. Sunt o entitate meteo-sensibilă şi sunt complet debusolată. Nu că în mod obișnuit aş fi vreo fiinţă foarte rațională, echilibrată şi sigură pe ea, o, nu!

GÂNDURI ŞI POVEŞTI

  

    Pe la începutul anilor ’80, jună profesoară de franceză, mă găseam pe plaiurile Vrâncioaiei, în comuna Păuneşti, unde am „dăscălit” apostoleşte vreo opt ani. Când mă întorceam dintr-o vacanţă de iarnă, petrecută în Domneştiul natal, am avut surpriza să văd că satul era înzăpezit, drumul era înzăpezit, deci nu prea aveam cum ajunge acolo. Am dat telefon, de la un han aflat la răscruce de drumuri şi, de la şcoală, directorul adjunct, profesor de matematică, îmi spune să stau liniştită, că o să vină să mă ia cu o sanie. Ah, domniile voastre, imediat neuronii mei responsabili cu imaginaţia au luat-o razna, au început să zburde voios, aşa că m-am şi văzut, înfăşurată în blănuri, într-o sanie mare, trasă de doi cai albi, cu clopoţei în coamele împletite, zburând printre fulgii de zăpadă care se jucau prin văzduh. Cred că auzeam chiar, în fundal, acorduri suave din valsul lui Strauss, „Povestiri din Pădurea Vieneză” (sau, mă rog, pentru a păstra culoarea locală, acorduri din „Sanie cu zurgălăi”). După vreo oră şi jumătate, apare bravul director, împreună cu un om din sat, cu ceva care, cel puţin în accepțiunea mea, nu se putea numi sanie, căci era un buştean ceva mai lat, cioplit ca o bancă fără spătar, şi care avea nişte scândurele pe care puteai sprijini picioarele. Deci, cu bagajele între noi, eu şi directorul am încălecat pe această ciudăţenie trasă de un cal care, după cum mi s-a părut mie, era şi el destul de jignit şi sastisit că a trebuit să fie scos din grajd pentru a face cu noi o aşa călătorie prozaică. Ne-am zgâlţâit pe cei şase kilometri de drum plin de mormane de nea, pendulând în dreapta şi în stânga şoselei şi afundându-ne de vreo câteva ori în şanţ. Eram tânără şi cu simţul umorului intact (acum, este şi el uşor obosit), aşa că, până am ajuns la destinaţie, deja făceam haz de necaz şi râdeam cu gura până la urechi, şi de comicul situaţiei, dar şi de prăpastia dintre aşteptările mele şi „cruda realitate”. Dar, când am ajuns în sat, gazda mea, doamna Olga Gorghiu (care era foarte drăguţă şi cu un suflet mare, basarabeancă, învăţătoare pensionară) mă aştepta cu masa pusă şi o carafă de vin fiert, aşa că m-am împăcat repede cu realitatea, lăsând visele deoparte. De fapt, trebuie să vă mărturisesc, domniile voastre, că rememorarea acestui episod, destul de hazliu, din viaţa mea, m-a făcut să mă felicit, încă o dată, că am încetat să mai dau aşa multă importanță visatului-cu-ochii-deschişi (excepție făcând momentele când scriu), căci astfel nu mai sunt aşa des dezamăgită. (Fragment dintr-un articol pe care l-am publicat într-o revistă locală intitulată "Pietrele Doamnei")

Gânduri regăsite

      Iată nişte gânduri care nu-mi aparţin, le-am găsit pe imensul ocean al Internetului şi, după cum se vede, autorul e anonim. Un bărbat, un necunoscut. Unele dintre aceste gânduri seamănă cu ale mele, altele nu. Dar, dacă autorul celor scrise mai jos a fost sincer, atunci cred că-l invidiez un pic: e un om care şi-a găsit un echilibru, pare aproape fericit.

    „Am divorţat. Da… de mult timp am divorţat de amărăciune, de tristeţe, de invidie şi egoism, de ranchiună, de faţă posacă, de gânduri rele despre ceilalţi, de clasificările grosolane şi ieftine despre fiinţele umane. Am divorţat de singurătate, de ignoranţă spirituală, de ipocrizie, de lipsă de sensibilitate. Am divorţat de mediocritate, de aroganţă şi obrăznicie, de injurii, de a gândi că sunt mai bun decât ceilalţi. Am divorţat de tot negativismul care mă priva de a fi o persoană fericită şi onestă cu mine însumi. Am divorţat de neliniştea şi stresul de a căuta aprobarea celorlalţi, de a-i impresiona cu felul cum mă îmbrac, unde locuiesc, cu maşina mea, locurile pe care le frecventez, cum îmi decorez casa. Nu mă mai manifest exagerat asupra lucrurilor mărunte sau mari. Îmi fac alegeri proprii, fiind propriul meu stăpân, fără să mă las guvernat de viaţa socială şi de ceea ce se vorbeşte. Acest divorţ mi-a servit ca să mă accept aşa cum sunt, cu fizicul meu şi cu felul meu de a fi. Accept, de asemenea, lucrurile care mă înconjoară, fără să mă plâng pentru ele: clima, zgomotul, lumea ingrată, plângăreaţă, intrigantă. Caut să n-o frecventez prea mult, ca să nu mă destabilizeze. Totul face parte din lumea mea, din lumea naturală, şi o accept ca un copil care vede totul şi nu se supără. Am divorţat de sentimentul de vină şi de toată neliniştea care se produce când folosesc momentele prezente, imobilizându-mă, pentru faptele care s-au petrecut în trecut. Recunosc că am făcut greşeli şi voi încerca să nu le mai repet. Am divorţat de a mă lamenta pentru ceea ce a fost în trecut şi, cu atât mai mult, să fac eforturi să-i consider vinovaţi pe alţii. Astfel, am renunţat la imaginea mea amărâtă şi am descoperit că e mai bine să înveţi din trecut, decât să te plângi de ceea ce s-a întâmplat deja. Aşa că sunt burlac de aceste sentimente rele, sunt căsătorit cu fericirea, căreia îi promit să-i fiu fidel pentru tot restul zilelor mele. Este bine să fii fericit şi să trăieşti aşteptând o nouă zi cu expectative, de a crea vise, ca apoi să te trezeşti şi să începi să le realizezi, să întâlneşti mulţi prieteni care stau în acest moment aşteptând să venim şi să le spunem ceva de bine, sunt fericit că pot să fac diferenţa, chiar şi de la distanţă. Să ştiu că, prin cuvintele mele, am putut să fac pe cineva să se simtă bine, ca pot să întind o mână şi să ajut fără să fac atâta caz. Simplu, sunt fericit că sunt viu şi pot să scriu această notă. Şi să ştiu că aş putea călători fără să am nevoie de bilet de avion, de vapor sau de tren, că sunt mai rapid în a-mi dedica afecţiunea şi că nu plătesc excesul de bagaj. Sunt atât de fericit să-mi deschid mail-urile şi să citesc mesajele prietenilor mei, mă simt fericit de faptul că, trimiţându-mi un mail, şi-au amintit că exist şi, prin el, mi-au dat un salut de prietenie. Mă umplu de bucurie să pot întâlni acest frumos sentiment pentru lucruri atât de vulgare sau banale pentru unii… dar atât de speciale pentru mine.” (Autor necunoscut)

Gânduri de vineri

E vineri. Primul gând de azi este cel legat de Vineri, personajul din cartea lui Defoe. Asta şi ca o rememorare a timpului când eram copil şi romanul ăsta m-a încântat, şi ca o reiterare a ideii (în care eu cred cu tărie) că unele întâlniri pot fi providențiale. A doua gândire absolut "abisală" ( şi căreia i se potrivește, autoironic vorbind, replica Efimiţei din celebra piesă a lui Caragiale: "Ei! Cum le spui dumneata, să tot stai s-asculți; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva") este că în zilele astea de când sunt pensionară am două opţiuni. Prima, să mă las copleșită de lipsa mijloacelor materiale, de haosul general şi de alienarea în care trăim, precum şi de multele lucruri pe care le am de rezolvat. Singură. A doua este de a considera că mă aflu într-un continuu week-end (asta apropo de vineri, prima zi de mini-vacanță), nu am nicio grabă (şi nicio grijă), mă simt foarte bine, gândesc pozitiv, bla-bla-bla. Ei bine, mărturisesc, domniile voastre, că uneori aleg prima variantă, alteori a doua. Azi chiar mă simt bine, după canicula înfiorătoare din ultimele săptămâni, a plouat un pic şi totul e o.k.

Gânduri călduroase

    Motto: "Fericire: să ai căldură în iglu, petrol în lampă şi liniște în suflet". (Proverb eschimos) 

    Am găsit undeva zicerea asta, e înțeleaptă, dar pe mine m-a atras doar cuvântul "iglu". Nu ştiu cum vă afectează pe domniile voastre canicula din ultimele zile, dar pe mine mă dă gata. Doar dimineața foarte devreme şi seara târziu pot "funcţiona" la capacitate maximă, în rest mă mişc au ralenti, nu sunt în stare să fac mare lucru şi, uneori, parcă şi gândurile mi se lichefiază. Nu am chef de mai nimic şi, când mă uit afară, am impresia că sunt într-un film al lui Tarkovski, un SF, nu se mişcă nici măcar o frunză, pe drum nu e nimeni şi soarele arde în duşmănie. M-am interesat, după vreo două săptămână de (să-i zicem) izolare, ce se mai petrece prin ţară şi prin lume. Păi, nimic îmbucurător, aş zice. Criză în Grecia (parcă numai acolo!?), violatorii din Vaslui, noul cod fiscal, primul ministru şi preşedintele purtându-se ca nişte personaje burleşti (ca să fiu politicoasă), cod portocaliu de caniculă (ha!), accidente, crime, premii la olimpiade (nu, nu doar în sport), cărţi noi etc. Sar graţios peste ştirile mondene. Apropo de primul ministru şi de preşedinte, li se aplică foarte bine (şi nu numai lor, majorităţii politicienilor), bancul în care, la întrebarea existenţială "Ce aţi face dacă ar trebui să salvaţi de la înec doar o persoană şi aţi avea de ales între primul ministru şi preşedinte?", se răspunde sincer şi la obiect: "Aş sta pe mal şi aş bea o bere!"

Gânduri caleidoscopice

        "Einstein, un geniu cu un simț al umorului colosal, spunea: „Două lucruri pe lume sunt infinite, Universul şi prostia omenească şi nu sunt foarte sigur de primul. Cât despre al doilea, pot face observația că ne distrugem doar pentru a demonstra care este mai puternic”. Vedeţi ce mare dreptate are? Cât de universal valabilă este zicerea asta lui, nu ţine seama de graniţe şi nici de trecerea timpului. Nu mai putem să râdem sincer şi fără griji, nu mai putem zâmbi amabil şi fără să fim obligați şi asta pentru că avem griji, pentru că mare parte suntem săraci (săraci, material vorbind, sau săraci cu duhul), pentru că multora ne lipseşte (am folosit generalizarea asta pentru că am vrut să fiu politicoasă) educaţia, iar omul incult se teme de orice îi depăşeşte înţelegerea şi atunci devine rău şi nu-i mai arde de râs. Nu mai putem râde pentru că-l invidiem pe vecin că are vilă şi maşină, iar noi nu, nu mai putem râde pentru că ne temem că lumea va zice că suntem neserioşi, nu mai putem râde pentru că multora dintre noi ne vine să plângem.

         Eu îi admir sincer, domniile voastre, pe oamenii care găsesc mereu partea luminoasă şi hazlie a vieţii, pe cei cărora nu le este greu să zâmbească atunci când salută, pe cei care şi-au păstrat într-un ungher al sufletului candoarea şi ghiduşia copilăriei. Sunt binecuvântaţi. Dar sunt aşa de puţini. Ceea ce mă doare cel mai mult este că văd astăzi din ce în ce mai mulţi copii prea repede maturizaţi, care nu mai ştiu să râdă din toată inima, care se iau prea în serios, pentru că aşa au văzut ei că fac unii adulţi şi cred că aşa e bine. Sunt de acord că nu putem să o ţinem într-o continuă distracţie şi iar nu putem să ne hlizim toată ziua. Dar, fiţi sinceri, domniile voastre, cam de câte ori râdeţi cu lacrimi, din plin, într-o săptămână? Vedeţi că nici măcar nu am spus de câte ori râdeţi în cursul unei zile. Nu, într-o săptămână, măcar în week-end, se aude vreun râs homeric prin casele domniilor voastre? Dacă da, atunci sunteţi printre puţinii noştri semeni fericiţi. Dacă nu, luaţi măsuri!"

       Ei bine, asta scriam eu într-un articol, acum vreo trei-patru ani. De atunci, şi eu, şi domniile voastre am râs, am plâns, am avut zile mai bune, mai rele, dar trebuie să mărturisesc că, în general, gândesc tot cam aşa şi acum. Acum, sincer, nu ştiu dacă asta e bine, în sensul că nu-mi schimb gândurile şi convingerile după cum bate vântul, sau e rău, că am înţepenit (da, cred că ăsta-i termenul!) într-un anumit mod de gândire şi nu sunt permeabilă la nou, la inedit, nu sunt adaptabilă. Ca să ies din această dilemă de Balanță, am să scriu, în încheiere, o glumiţă:   

    "Balena mascul se învârte nervos în jurul balenei femelă:

- Guvernele tuturor ţărilor, sute de organizaţii ecologiste, lideri politici de marcă, milioane de oameni, toţi se luptă ca specia noastră să supraviețuiască, iar tu îmi spui mie că te doare capul?!"

Gânduri "comme ci, comme ça" reloaded

  Motto: "Trebuie să fim modești şi să ne amintim că toţi ceilalţi ne sunt inferiori" (Oscar Wilde). Gândurile mele de azi sunt grăbite şi au tendința să zburde în toate direcțiile. Ce reușesc să prind, trec aici. Mai întâi, titlul postării de data trecută era inspirat dintr-o întâmplare de pe vremea când predam franceza şi o copilă de clasa a II-a, neluând în seamă interdicția mea de a trage cu ochiul în manual ("dragii mei, în franceză una se scrie şi alta se citeşte, vă învăţ eu mai târziu toate secretele"), mi-a răspuns la clasica întrebare "comment ça va" cu un neaoş "comeci comeca", lucru ce ne-a distrat, pe toţi, multă vreme. Ei bine, am pus titlul, dar am uitat să spun de ce, pentru că gândurile mi-au zburat la altceva. Ceea ce am pus ca motto astăzi este un alt gând ce stă să fugă (sau să bată câmpii, uneori la mine e cam același lucru) şi anume că umorul lui Oscar Wilde mă ajută foarte mult în momentele când dorința mea obstinată de a rămâne modestă şi de bun simţ se loveşte de atitudinea şi vorbele unor semeni ai mei care seamănă cu nişte personaje din ceea ce numeam în copilărie "filmele cu proşti". Şi, de vreme ce eu nu mă pot schimba şi, ceea ce e mai rău, nu-i pot schimba nici pe ei, măcar să reușesc să râd din toată inima, face bine la inimă şi la moral. Dar, printre cascade de râs, nu pot să nu mă întreb cât de infinită poate fi  răutatea unora, dorinţa de a face rău şi, mai ales, neluarea în seamă a înţeleptei ziceri cu "paiul din ochiul vecinului versus bârna din ochiul propriu". Şi, fiindcă tot vorbeam de gânduri nestatornice, vreau să spun că imaginea nu are nicio legătură cu ce am scris, este doar o altă fâlfâire de gând, o dorinţă de a mă simţi ca personajul din poză (deşi nu pot băga mâna-n foc că aşa ceva se poate ghici), iar ca fundal muzical îmi zumzăie în minte melodia aceea de la "Tezaurul folcloric" al Marioarei Murărescu. Şi, fiindcă tot am terminat de văzut un excelent serial englezesc, "Outlander", trec cu gândul la melodia de la începutul episoadelor şi mă duc puţin şi prin misterioasele locuri ale Scoţiei. În regulă, ăsta e ultimul gând fugar ce merită să fie trecut aici. Acum revin în banalitatea de fiecare zi: grădinărit, curăţenie în cămară, spălat rufe, cumpărături, şi altele.

Gânduri "comme ci, comme ça"

  

        Nu prea am vreme astăzi să scriu, dar mi-am adus aminte că zilele trecute am găsit într-un caiet al meu din studenţie poezia "Rondelul meu"  de Alexandru Macedonski, aşa că renunţ la orice comentariu, căci ar fi de prisos (în afară, poate, de cel în care mă cert că am uitat atâta vreme de ea) şi o transcriu mai jos: 

"Când am fost ură am fost mare,
 Dar, astăzi, cu desăvârșire
 Sunt mare, că mă simt iubire,
 Sunt mare, căci mă simt uitare.

 Ești mare când n-ai îndurare,
 Dar te ridici mai sus de fire
 Când ți-este inima iubire,
 Când ți-este sufletul iertare.

 Știu: toate sunt o-ndurerare,
 Prin viaţă trecem în neştire,
 Dar mângâierea e-n iubire,
 De-ar fi restriștea cât de mare,
 Şi înălțarea e-n iertare."
 
 

Serpentine (iar?!) printre gânduri

   Nu am habar unde-i plaja asta şi mărturisesc, domniile voastre, că nici nu-mi pasă pentru că, paradoxul paradoxului, acum chiar nu vreau să plec nicăieri (decât, poate, în imaginația mea, bineînțeles, unde călătoriile continuă să-mi placă). Deci, în mintea mea sunt acolo, pe plaja aia, e cald, stau întinsă într-un hamac şi citesc. Şi când mă gândesc că erau timpuri când aş fi dat orice să pot pleca de-acasă! Ei bine, sunt schimbătoare. Ca vremea. Acum vreau să stau acasă. E vineri, sunt acasă, şi trebuie să-mi spun mereu în gând că e vară, e iunie, e cald şi biiine. Căci, helas, afară sunt doar vreo treisprezece grade amărâte, bate vântul, plouă şi e o atmosferă de toamnă... (am vrut să zic "bacoviană", dar e prea clişeu...) Dar m-am hotărât (pentru a patru suta cinzeci şi șasea oară în ultimii doi ani) să încerc să gândesc pozitiv. Deci, îmi zic că ploaia e bună pentru natură şi pentru culturile agricole, că am o casă unde să stau, ceea ce e minunat, iar faptul că stau înfofolită ca iarna e de-a dreptul hilar, aşa că râd (mă rog, zâmbesc, căci știți ce se spune despre cei ce râd singuri) şi simt cum întreg Universul râde cu mine (sau de mine, dar ce mai contează).

Hai-hui printre gânduri

     

        Mai zilele trecute am terminat de văzut al cincilea sezon din serialul "Game of thrones" (tradus la noi "Urzeala tronurilor"), produs de HBO după romanele lui George R. R. Martin. Excelent film. Bine făcut, bine jucat. Un regal. Atâta doar că mi-au omorât personajul preferat. Deh! Anul viitor va apărea, se pare, sezonul şase. Acum mă gândesc intens cam ce economii drastice trebuie să fac pentru a-mi cumpăra şi cărţile.                                

      În altă ordine de idei, sau poate că nu, depinde cum privesc lucrurile, în ce moment şi cu ce dispoziţie, am văzut că citatul ce-mi place foarte mult, scris de un teolog american, Reinhold Niebuhr, se spune în America la adunările celor de la A.A. Dar e valabil şi pentru cei care nu au dependențe. Eu aşa cred, atâta că nu prea am ajuns la înțelepciunea necesară pentru a face diferența. (Doamne, dăruieşte-mi seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile ce stau în puterea mea, şi înţelepciunea de a face diferenţa dintre ele.")

       Ei, acum am plonjat zglobiu într-un sitcom american (vezi imaginea de mai jos), pentru că-mi era necesar un pic de amuzament. Şi îl am. Aşa că mă hlizesc zilnic, printre momentele de grădinărit, alergat după cumpărăturile zilnice, dat telefoane disperate pentru a-mi procura lemnele necesare "iernii ce va să vie", făcut curățenie prin ceea ce sper că va deveni o mansardă locuibilă, dar care acum e un pod plin de vechituri, făcut mâncare, spălat (ştiţi şi domniile voastre, adică viaţa noastră cea de toate zilele).

Ploaie de gânduri

  

    Astăzi plouă şi pe meleagurile mele. E de bine, căci mica mea grădină începea să semene cu Sahara. Şi aşa era devastată de lăcomia insațiabilă a melcilor, acum se şi usca. Eforturile mele de a o uda erau cam în van. Dar acum se bucură de această binevenită ploaie. Deci, mă bucur şi eu. Sau, cel puţin,  încerc să mă bucur, căci nu sunt o mare fană a ploii, a cerului plin de nori şi a scăderii dramatice a temperaturii de la o zi la alta. Gândurile mele din ultima vreme au fost destul de anoste (şi continuă să fie, după cum o demonstrează rândurile de mai sus), dar sper că munca din săptămâna care vine o să-mi mai oxigeneze un pic creierul şi atunci voi fi în stare să emit şi altceva decât platitudini. Deci, anostele mele gânduri au oscilat între dorința de a nu mai fi aşa de singuratică şi aceea de a trăi undeva, în vârf de munte, fără nicio altă ființă umană în preajmă. Sau între dorința de a acționa, de a-mi "lua destinul în propria mână" (mare gogomănie, domniile voastre!) şi instinctul de a pleca genunchii, a face o rugăciune şi a lăsa totul (mă rog, nu chiar totul, conform zicalei că "Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă") în mâna Domnului. Sau între dorinţa de a fi politicoasă şi a asculta sfaturile, bârfele, îndemnurile înspre o "gândire pozitivă", criticile semenilor mei şi pornirea de a le da cu tifla. Oricum, verbul de bază este "a oscila", aşa cum se cuvine la o Balanţă...

Gânduri sinusoidale

   

 "Libertatea gândirii o avem, ne mai trebuie gândirea". (Karl Kraus)

   Deşi nu am fost o mare fană a matematicii sau fizicii, am pus azi titlul ăsta ce conţine un adjectiv atât de "ştiinţific" pentru că exact aşa au arătat, în ultima vreme, gândurile mele. Adică tindeau să fie amărâte pentru că nu prea mi-a fost bine, pentru că duc lupte prometeice să mă descurc cu amărâta asta de pensie, pentru că aud numai de decese ale unor oameni ce mi-au fost dragi, rude, amici sau doar cunoștințe. Şi, pe de altă parte, eu încercam, cu slabe puteri, să le fac să fie mai sprinţare, folosind diverse tertipuri. Deci, sus, jos, se ondulau săracele gânduri, rezultatul fiind o uşoară confuzie a lor şi o sastiseală (folosit aici de dragul lui Caragiale, şi doar uşor sinonimic cu "plictiseală", că n-am eu vreme să mă plictisesc) a mea.

   Cât priveşte motto-ul, mi-a plăcut la nebunie, l-am mai întâlnit, dar nu știam autorul. Acum am aflat. Karl Kraus a fost un eminent scriitor și ziarist austriac, poet, eseist, dramaturg și pamfletar. Este cel mai apreciat satirist de limbă germană al secolului XX, atacurile sale vizând presa, cultura și politica, atât germană cât și austriacă. Deci, domniile voastre, sinusoidal sau nu, "liberă sunt, de nimeni nu depand" (vorba Ziţei, personajul lui nenea Iancu), deci o să încerc, în continuare, să gândesc...

Promisiuni în gânduri

          

Motto: "Să rostești cuvântul pe măsura celor ce te ascultă" (proverb japonez) 

Am pus ca motto un proverb japonez, am ales una dintre sutele de imagini minunate cu bonsai, şi mi-am făcut o promisiune: să-mi reiau călătoriile imaginare, bineînțeles, începând cu un voiaj în Japonia. În regulă, am pregătit terenul virtual, acum mă pot întoarce în grădina mea adevărată, cu teren ne-virtual, unde am o groază de lucruri de făcut. Am luat hotărârea să-mi las iar gândurile să hoinărească (pe unde vor ele şi pe unde le poartă inspirația) pentru că, din cauza treburilor de zi cu zi, a lipsei de chef dar, mai cu seamă, a lipsei de bani, cea mai lungă călătorie (reală) pe care am făcut-o, în ultimul timp, a fost la Curtea de Argeș, adică la vreo doisprezece kilometri de casă. Şi nu că m-aş plânge, dar anul ăsta şi cel viitor, având încă de plătit oarece rate, iar nu voi pleca niciunde, aşa că o călătorie imaginară e tot ce-mi trebuie, atât ca să învăţ lucruri noi, cât şi pentru mângâierea sufletului.

Gânduri lipsă la apel

   Astăzi, după o săptămână în care am fost destul de agitată, muncită, necăjită şi cu multe griji (ah, am uitat, şi un pic bolnăvioară!), mi-am luat răgazul de a scrie câteva vorbe. Ei bine, chiar dacă am pus o imagine în temă, gândurile nu vor să mi se adune pentru a fi înşirate aici. Mă găsesc în celebra postură a ardeleanului Ion care, întrebat fiind: "Ce faci, Ioane, şăzi şi cujeţi?" a răspuns, blajin şi dezarmant: "No, numa' şăd!". Ca să nu "şăd" şi eu chiar degeaba în faţa ecranului calculatorului, am cules nişte gânduri înţelepte ale altora, din care avem ce învăța, domniile voastre:                                             "Cerul i-a dăruit omului, spre a-i recompensa toate greutățile, trei lucruri: speranța, visul şi zâmbetul..." (Immanuel Kant) ***  "Stai un minut cu mâna pe o sobă încinsă şi ţi se va părea c-ai stat o oră. Stai o oră lângă o fată frumoasă şi ţi se va părea un minut. Ei, asta-i relativitatea!"  (Albert Einstein) *** "A spune că îngerii nu există pentru că nu se văd e la fel de neinteligent cu a spune că plantele nu există pentru că nu răspund la "bună ziua".” ( Andrei Pleşu)

Gânduri în reluare

                         MOTTO:

                                                      „Avem o ţară. Cum procedăm?”

                                                       (Revista „Academia Caţavencu”)

      Marin Preda, un autor tare drag sufletului meu, descrie undeva o scenă cu nişte candidaţi ai diverselor partide din vremea aceea, (anii ’30 – ’40) veniţi în satul lui Moromete să-i convingă pe ţărani să voteze cu ei. Candidatul liberal, elegant, cu mănuşi şi eşarfă de mătase, le zice afectat şi graseiat: „Fhraţi ţehrani, am vohrbit ierhi cu ministrhul...”, şi tot aşa, cu accent franţuzesc, le înşiră ceva de neînţeles. Conservatorul încearcă şi el să spună câteva vorbe, dar e la fel de neînţeles. Vine apoi candidatul ţărănist, îmbrăcat cu cioareci şi cămaşă, încălţat cu opinci, mă rog, tot tacâmul, se urcă ţanţoş la tribună şi le zice ţăranilor: „Bă, cine se scoală de dimineaţă departe ajunge, boii se pun în faţa căruţei şi dacă ne votaţi pe noi, vă umplem de caş!” Comentariul lui Moromete, după ce i-a ascultat pe toţi, a fost: „Auzi, mă Cocoşilă, dintre toţi de vorbiră, ăsta, ultimul, fu ăl mai prost!”, vorbă mai mult decât înţeleaptă, cu care toţi ceilalţi au fost de acord. Nu bag mâna în foc, domniile voastre, că frazele sunt exact ca în romanul lui Preda, pentru că am citat din memorie, dar cam asta ar fi ideea principală.

         V-am spus că am renunţat demult să mai ascult sau să văd orice este legat, câtuşi de puţin, de politică. Gândul acesta, scris destul de tardiv, mi-a venit în timpul campaniei electorale, auzind, fără să vreau, miile de promisiuni mincinoase, văzând cum se încearcă prostirea pe faţă a noastră, a alegătorilor, deci, prin asociere, m-am gândit cât de actual este Caragiale (ah, nene Iancule, îţi mulţumesc că exişti!). Apoi m-am gândit la discursuri, la ce se întâmplă după alegeri, apoi iar la cât de proşti ne cred ei pe noi, alegătorii, un fel de masă amorfă care e bună doar să-i pună pe dânşii în locuri călduţe pentru patru-cinci ani, şi de aici până la comentariul lui Ilie Moromete n-a fost decât un pas. Concluzia acestui personaj, ţăran deştept şi mucalit,  concluzie la care subscriu, este că nu suntem toţi chiar aşa de proşti şi că protagoniştii scenei politice româneşti (aţi recunoscut clişeul din mass-media, nu?) ar trebui să nu mai joace acest teatru ieftin, care este mereu acelaşi, să nu se mai ia aşa în serios, asta pentru că nu prea mai păcălesc pe nimeni. Dar să-i lăsăm în plata Domnului şi să revenim la gânduri care ne fac plăcere. Să ne vedem de viaţă...

         P.S. Am pus titlul cu "reluarea" pentru că am găsit notat undeva textul ăsta, nu mai ţin minte când l-am scris, dar e actual, deci...