Pe la începutul anilor ’80, jună profesoară de franceză, mă găseam pe
plaiurile Vrâncioaiei, în comuna Păuneşti, unde am „dăscălit” apostoleşte vreo
opt ani. Când mă întorceam dintr-o vacanţă de iarnă, petrecută în Domneştiul
natal, am avut surpriza să văd că satul era înzăpezit, drumul era înzăpezit,
deci nu prea aveam cum ajunge acolo. Am dat telefon, de la un han aflat la răscruce
de drumuri şi, de la şcoală, directorul adjunct, profesor de matematică, îmi
spune să stau liniştită, că o să vină să mă ia cu o sanie. Ah, domniile
voastre, imediat neuronii mei responsabili cu imaginaţia au luat-o razna, au
început să zburde voios, aşa că m-am şi văzut, înfăşurată în blănuri, într-o
sanie mare, trasă de doi cai albi, cu clopoţei în coamele împletite, zburând
printre fulgii de zăpadă care se jucau prin văzduh. Cred că auzeam chiar, în
fundal, acorduri suave din valsul lui Strauss, „Povestiri din Pădurea Vieneză”
(sau, mă rog, pentru a păstra culoarea locală, acorduri din „Sanie cu
zurgălăi”). După
vreo oră şi jumătate, apare bravul director, împreună cu un om din sat, cu ceva care, cel puţin în accepțiunea mea,
nu se putea numi sanie, căci era un buştean ceva mai lat, cioplit ca o bancă
fără spătar, şi care avea nişte scândurele pe care puteai sprijini picioarele.
Deci, cu bagajele între noi, eu şi directorul am încălecat pe această ciudăţenie trasă de un cal care, după
cum mi s-a părut mie, era şi el destul de jignit şi sastisit că a trebuit să
fie scos din grajd pentru a face cu noi o aşa călătorie prozaică. Ne-am
zgâlţâit pe cei şase kilometri de drum plin de mormane de nea, pendulând în
dreapta şi în stânga şoselei şi afundându-ne de vreo câteva ori în şanţ. Eram tânără şi cu simţul umorului
intact (acum, este şi el uşor obosit), aşa că, până am ajuns la destinaţie, deja
făceam haz de necaz şi râdeam cu gura până la urechi, şi de comicul situaţiei,
dar şi de prăpastia dintre aşteptările mele şi „cruda realitate”. Dar, când am
ajuns în sat, gazda mea, doamna Olga Gorghiu (care era foarte drăguţă şi cu un
suflet mare, basarabeancă, învăţătoare pensionară) mă aştepta cu masa pusă şi o
carafă de vin fiert, aşa că m-am împăcat repede cu realitatea, lăsând visele
deoparte. De fapt, trebuie să vă mărturisesc, domniile voastre, că rememorarea
acestui episod, destul de hazliu, din viaţa mea, m-a făcut să mă felicit, încă
o dată, că am încetat să mai dau aşa multă importanță visatului-cu-ochii-deschişi (excepție făcând momentele când scriu),
căci astfel nu mai sunt aşa des dezamăgită. (Fragment dintr-un articol pe care l-am publicat într-o revistă locală intitulată "Pietrele Doamnei")
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu