Gânduri şi aduceri aminte

       Trebuie să recunosc că astăzi nu prea am chef să aştern pe hârtie gândurile mele, o dată că nu sunt prea plăcute şi a doua oară, pentru că mi se par, chiar şi mie, neinteresante şi fade. Şi atunci, am răsfoit prin însemnările mele cu citate de prin cărţi şi am găsit două pasaje dintr-un roman de William Diehl, Calul thailandez, care mi-au reamintit să rămân calmă şi să zâmbesc, pentru că, oricum, toate se întâmplă cu un rost. Deci:

      „Pentru thailandezi, care credeau că zâmbetul s-a născut în ţara lor, Buddha era un Dumnezeu generos, capabil să-i facă să râdă şi să le aducă o nemărginită bucurie, un Dumnezeu care nu cerea nimic şi le zâmbea celor ce depuneau daruri la picioarele lui. Poate de aceea, pentru thailandezi era un păcat să te cerţi, o jignire să ridici vocea, iar mânia era intolerabilă. Nu se putea să nu iubeşti un popor a cărui filozofie de viaţă se rezuma la "Mai pen rai" ( Nu-i nimic).”

      „Gautama Buddha propovăduise patru adevăruri nobile: primul, existenţa însemnă suferinţă, al doilea, suferinţa se datorează dorinţei, al treilea, dacă îndepărtezi dorinţa, elimini suferinţa şi, în cele din urmă, respectarea în viaţă a celor opt precepte "drepte" prin care înlături suferinţa: înţelegere adevărată, gândire curată, vorbire înţeleaptă, comportare trupească corectă, fel de viaţă onorabil, muncă cinstită, atenţie perfectă şi concentrare adâncă.”

Gânduri pe un palimpsest

     

Pentru termenul acesta, destul de rar folosit, DEX-ul dă următoarea explicație: „Papirus de pe care s-a şters textul original, pentru a se scrie un nou text”. Sensul mai general este de scriere destul de ilizibilă, iar prin asociere cu ideea de vechime pe care ne-o evocă cuvântul "papirus", i se mai dă cuvântului şi înțelesul literar, ca un fel de licență poetică, de perisabilitate. Mi-a venit pur şi simplu în minte acest cuvânt, pe care nici nu credeam că-l mai știu, pentru că de folosit, cu siguranță eu nu l-am folosit, decât poate o dată, de două ori. Cred că Ana Blandiana are o poezie, un volum de poezii sau, mă rog, o scriere cu titlul acesta. Dar nu sunt sigură. Ideea (sau, ca să fiu în ton cu titlul blogului meu, gândul) care s-a asociat în mintea mea cu acest cuvânt este că în scrierile fiecăruia dintre noi, ca şi în viaţa fiecăruia dintre noi, ca şi în inima fiecăruia dintre noi, există ceva care trebuie şters pentru a se pune altceva în loc...

Gânduri, ca nişte efemeride...

    

       

Azi ninge iar. Nu mai ştiu a câta oară în iarna asta, dar nu contează, bucuria mea este la fel de mare. De fapt, refuz să cred că există cineva care nu se bucură de zăpadă şi care nu redevine copil în faţa ei. Deşi fulgii sunt efemeride, cum suntem şi noi prin viaţă, plutirea lor nu se poate să nu te facă fericit. Te fac să vezi totul în roz, să „gândeşti pozitiv” (cum se tot spune peste tot, „ad nauseam”). Te fac să fii aproape fericit. Bine, trebuie să mărturisesc că eu sunt, în acest moment al vieţii mele, încă în etapa când mă căznesc să fiu fericită, să „gândesc (cât de cât) pozitiv” şi să găsesc în orice lucru, oricât de mic, o bucurie. Dar sper că, prin perseverență, „căzneala” asta să devină un obicei şi pacea să-mi coboare în suflet. Lucru pe care vi-l doresc şi domniilor voastre.

Gânduri în zig-zag printre paranteze

      
 (...)

   

     Nu ştiu dacă vă plac parantezele, dar eu sunt mare amatoare să le folosesc. Asta din cauza felului cum sar gândurile mele de la una la alta, cum fac eu asocierile între diferite cuvinte şi, poate, din deformaţia pur profesională de a explica. Astfel, zilele trecute mi-a venit în minte, (apropo de nevoia mea de a împărtăşi şi altora gândurile mele), un vers al lui Păunescu : „Tot ce văd în lumea asta, iau în ochi şi-mpart la doi”. Sunt, pe deplin, de acord cu dorinţa asta de a împărtăşi cu alţii ce-ţi trece ţie prin gând, de a împărtăși cu cineva bucuria pe care ti-a adus-o acel gând. (Adrian Păunescu, ca om, m-a dezamăgit, însă unele din poeziile sale îmi sunt tare dragi, de aceea l-am şi citat).

     Ceea ce e dificil în comunicarea asta a gândurilor, preferinţelor, indignărilor, emoționărilor, amintirilor noastre este faptul că noi gândim atât de diferit, suntem interesați de cu totul alte lucruri decât cei de lângă noi, aşa că dialogurile noastre, am observat cu tristeţe, se transformă adesea în monologuri. (Cel puţin, ăsta este cazul meu, eu tot spun ce gândesc şi nimeni nu rezonează la ce spun, sau, mă rog, nimeni nu mă contrazice...)

     Dar eu continui, că sunt perseverentă şi gânduri, slavă Domnului, am destule (nu toate grozave, recunosc, dar multe!). Poate că aceste gânduri ale mele nu sunt pătrunse de filosofie, nu sunt abisale şi nici foarte inedite (mereu a spus altcineva ceea ce ai fi vrut să spui, e știut...), dar sunt gândurile mele şi îmi place să le împărtăşesc şi altora...

    

Gânduri anti-stres

        Motto: „Nu, nu se poate să vezi zâne, dacă nu eşti zânatic!" (Nichita Stănescu)

       Am ales acest motto, pentru că, zilele trecute, căutând ceva printr-un caiet din studenţie, am găsit notate, la sfârşit, aceste versuri ale Marelui Blond:

                        "Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi

                          şi ţi-aş săruta talpa piciorului

                          nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,

                          de teamă să nu-mi striveşti sărutul?"

        Ce m-a distrat, pe lângă ironicul gând că atunci, la douăzeci şi ceva de ani, probabil că am suspinat şi eu, ca atâtea demoazele romantice, şi am exclamat ca pisicuţa Marie din "Aristocats" - „oh, is so romantic”, a fost conștientizarea atitudinii mele, surprinzătoare chiar şi pentru mine, de acum, de la... dar ce contează câţi ani am acum, nu? Ceea ce contează e că singura mea reacţie, pe lângă un mic fior de nostalgie, a fost un râs copios. Mi-am amintit că, peste ani, am văzut un interviu cu Nichita Stănescu şi, printre altele, când i s-au citit versurile de mai sus, a exclamat: „Când am scris eu prostia asta?”

 
   

Gânduri ca un déjà vu...

       Cred că toată lumea are, la un moment dat, senzaţia asta, că a mai văzut un oraş, un om, o fotografie, un loc anume, ştiind bine că nu a avut cum şi unde să le vadă. E un mister pe care nici măcar nu am încercat să mi-l explic, deşi am citit mult despre el. Şi chiar l-am trăit. E o senzaţie stranie, dar plăcută, să ştii că eşti undeva pentru prima oară, că faci cunoştinţă, tot pentru prima oară, cu o persoană, că citeşti o carte sau vezi un tablou într-o expoziţie şi, brusc, subconştientul tău să înceapă să strige: „Hei, ia stai, eu am mai văzut asta, nu ştiu unde, nu ştiu când, dar sigur am mai văzut!"

       Eu sunt sigură că partea aceea imensă din creierul nostru pe care nu o folosim zi de zi (Doamne, ce păcat că nu o putem folosi!) ştie mult mai multe decât vrea să ne destăinuie nouă. Dar când apare senzaţia aceea subtilă, diafană pe care francezii o numesc "déjà vu", eu una mă simt extraordinar de bine, refuz să-mi explic, nu-mi pun prea multe întrebări, ca să nu dispară, căci vreau s-o savurez în linişte. Mi s-a întâmplat asta, de exemplu, când am citit despre Grecia, Japonia, Scoţia şi Mexic, când am văzut imagini din Tibet, când am întâlnit câteva persoane, puţine din păcate, sau când am auzit o melodie anume... Şi a fost minunat, deşi vorbim aici de fracţiuni de minut sau de cel mult trei minute. Iată trei dintre „déjà vu”- urile mele (ha, cuvântul sună criminal, dar lasă...)

                                Coreea de Sud    

                                

        Japonia

                                      Noua Zeelandă 

 

Gânduri despre speranţă

    Iată-ne în anul 2010 şi, ca la orice început de an, în orice suflet îşi face apariţia speranţa. Nu contează ce-şi doreşte fiecare, nu contează dacă e conştient că-şi doreşte ceva sau lucrează doar subconştientul, nu contează cât de absurde sunt dorinţele fiecăruia, nimic nu contează, speranţa apare şi ne face mult mai încrezători şi mai optimişti. Asta nu ţine mult, pentru că viaţa cea de toate zilele ne readuce cu picioarele pe pământ  şi, încet, încet, speranţa dispare. Dar acum, acum suntem toţi plini de speranţă. Sperăm că totul va fi bine. Că nu va mai fi criză, deşi toţi spun că va fi, că nu vom avea de suferit, că nu ne vom despărţi (temporar sau definitiv) de persoane dragi, că vom fi sănătoşi, că ne vom pune planurile în aplicare, că măcar unul dintre vise ni se va îndeplini. Deci, acum, la începutul anului, văd şi eu, ca majoritatea oamenilor de pe planeta asta, partea plină a paharului, ignorând sărăcia care ne dă târcoale, starea de letargie în care zace ţara, politica mai mult decât absurdă pe care practică cu voluptate "aleşii" noştri, vremea ciudat de caldă pentru luna ianuarie, miile de veşti proaste primite, neîmplinirile personale (şi lista ar putea continua...) Ei bine, vorba francezilor, "je m'en fiche"! Nu-mi pasă de toate acestea şi de altele, uitate. Nu-mi pasă de ce se va întâmpla, importantă e starea aceasta de graţie, care trece uluitor de repede şi în care mă simt bine având speranţă. Dumnezeu să ne ajute pe toţi să putem păstra această binecuvântată speranţă în suflete cât mai mult timp posibil, căci atunci totul ne va fi mult mai uşor.