Gânduri despre salturi

      

   Tot bramburind pe cărările nesfârșite ale Internetului, am dat de două noţiuni: saltul cuantic şi saltul luminic. Noțiunile ţin de parapsihologie şi de literatura SF. Zilele astea din urmă, nu am făcut niciunul dintre aceste salturi, dar mă simt cam la fel de amețită. Sunt ca într-o nebuloasă. Şi am şi de ce. Am realizat, totuși, un salt. Păi, după săptămâni întregi în care mercurul termometrelor trecea voios peste 35 de grade Celsius, de ieri (sau alaltăieri?) plouă ca toamna şi sunt vreo douăzeci de grade mai puțin. Că plouă, asta e bine. Poate să plouă ca vara, ca primăvara sau ca toamna, nu-mi pasă. Dar schimbarea temperaturii mi-a dat peste cap amărâtul meu organism. Sunt o entitate meteo-sensibilă şi sunt complet debusolată. Nu că în mod obișnuit aş fi vreo fiinţă foarte rațională, echilibrată şi sigură pe ea, o, nu!

GÂNDURI ŞI POVEŞTI

  

    Pe la începutul anilor ’80, jună profesoară de franceză, mă găseam pe plaiurile Vrâncioaiei, în comuna Păuneşti, unde am „dăscălit” apostoleşte vreo opt ani. Când mă întorceam dintr-o vacanţă de iarnă, petrecută în Domneştiul natal, am avut surpriza să văd că satul era înzăpezit, drumul era înzăpezit, deci nu prea aveam cum ajunge acolo. Am dat telefon, de la un han aflat la răscruce de drumuri şi, de la şcoală, directorul adjunct, profesor de matematică, îmi spune să stau liniştită, că o să vină să mă ia cu o sanie. Ah, domniile voastre, imediat neuronii mei responsabili cu imaginaţia au luat-o razna, au început să zburde voios, aşa că m-am şi văzut, înfăşurată în blănuri, într-o sanie mare, trasă de doi cai albi, cu clopoţei în coamele împletite, zburând printre fulgii de zăpadă care se jucau prin văzduh. Cred că auzeam chiar, în fundal, acorduri suave din valsul lui Strauss, „Povestiri din Pădurea Vieneză” (sau, mă rog, pentru a păstra culoarea locală, acorduri din „Sanie cu zurgălăi”). După vreo oră şi jumătate, apare bravul director, împreună cu un om din sat, cu ceva care, cel puţin în accepțiunea mea, nu se putea numi sanie, căci era un buştean ceva mai lat, cioplit ca o bancă fără spătar, şi care avea nişte scândurele pe care puteai sprijini picioarele. Deci, cu bagajele între noi, eu şi directorul am încălecat pe această ciudăţenie trasă de un cal care, după cum mi s-a părut mie, era şi el destul de jignit şi sastisit că a trebuit să fie scos din grajd pentru a face cu noi o aşa călătorie prozaică. Ne-am zgâlţâit pe cei şase kilometri de drum plin de mormane de nea, pendulând în dreapta şi în stânga şoselei şi afundându-ne de vreo câteva ori în şanţ. Eram tânără şi cu simţul umorului intact (acum, este şi el uşor obosit), aşa că, până am ajuns la destinaţie, deja făceam haz de necaz şi râdeam cu gura până la urechi, şi de comicul situaţiei, dar şi de prăpastia dintre aşteptările mele şi „cruda realitate”. Dar, când am ajuns în sat, gazda mea, doamna Olga Gorghiu (care era foarte drăguţă şi cu un suflet mare, basarabeancă, învăţătoare pensionară) mă aştepta cu masa pusă şi o carafă de vin fiert, aşa că m-am împăcat repede cu realitatea, lăsând visele deoparte. De fapt, trebuie să vă mărturisesc, domniile voastre, că rememorarea acestui episod, destul de hazliu, din viaţa mea, m-a făcut să mă felicit, încă o dată, că am încetat să mai dau aşa multă importanță visatului-cu-ochii-deschişi (excepție făcând momentele când scriu), căci astfel nu mai sunt aşa des dezamăgită. (Fragment dintr-un articol pe care l-am publicat într-o revistă locală intitulată "Pietrele Doamnei")

Gânduri regăsite

      Iată nişte gânduri care nu-mi aparţin, le-am găsit pe imensul ocean al Internetului şi, după cum se vede, autorul e anonim. Un bărbat, un necunoscut. Unele dintre aceste gânduri seamănă cu ale mele, altele nu. Dar, dacă autorul celor scrise mai jos a fost sincer, atunci cred că-l invidiez un pic: e un om care şi-a găsit un echilibru, pare aproape fericit.

    „Am divorţat. Da… de mult timp am divorţat de amărăciune, de tristeţe, de invidie şi egoism, de ranchiună, de faţă posacă, de gânduri rele despre ceilalţi, de clasificările grosolane şi ieftine despre fiinţele umane. Am divorţat de singurătate, de ignoranţă spirituală, de ipocrizie, de lipsă de sensibilitate. Am divorţat de mediocritate, de aroganţă şi obrăznicie, de injurii, de a gândi că sunt mai bun decât ceilalţi. Am divorţat de tot negativismul care mă priva de a fi o persoană fericită şi onestă cu mine însumi. Am divorţat de neliniştea şi stresul de a căuta aprobarea celorlalţi, de a-i impresiona cu felul cum mă îmbrac, unde locuiesc, cu maşina mea, locurile pe care le frecventez, cum îmi decorez casa. Nu mă mai manifest exagerat asupra lucrurilor mărunte sau mari. Îmi fac alegeri proprii, fiind propriul meu stăpân, fără să mă las guvernat de viaţa socială şi de ceea ce se vorbeşte. Acest divorţ mi-a servit ca să mă accept aşa cum sunt, cu fizicul meu şi cu felul meu de a fi. Accept, de asemenea, lucrurile care mă înconjoară, fără să mă plâng pentru ele: clima, zgomotul, lumea ingrată, plângăreaţă, intrigantă. Caut să n-o frecventez prea mult, ca să nu mă destabilizeze. Totul face parte din lumea mea, din lumea naturală, şi o accept ca un copil care vede totul şi nu se supără. Am divorţat de sentimentul de vină şi de toată neliniştea care se produce când folosesc momentele prezente, imobilizându-mă, pentru faptele care s-au petrecut în trecut. Recunosc că am făcut greşeli şi voi încerca să nu le mai repet. Am divorţat de a mă lamenta pentru ceea ce a fost în trecut şi, cu atât mai mult, să fac eforturi să-i consider vinovaţi pe alţii. Astfel, am renunţat la imaginea mea amărâtă şi am descoperit că e mai bine să înveţi din trecut, decât să te plângi de ceea ce s-a întâmplat deja. Aşa că sunt burlac de aceste sentimente rele, sunt căsătorit cu fericirea, căreia îi promit să-i fiu fidel pentru tot restul zilelor mele. Este bine să fii fericit şi să trăieşti aşteptând o nouă zi cu expectative, de a crea vise, ca apoi să te trezeşti şi să începi să le realizezi, să întâlneşti mulţi prieteni care stau în acest moment aşteptând să venim şi să le spunem ceva de bine, sunt fericit că pot să fac diferenţa, chiar şi de la distanţă. Să ştiu că, prin cuvintele mele, am putut să fac pe cineva să se simtă bine, ca pot să întind o mână şi să ajut fără să fac atâta caz. Simplu, sunt fericit că sunt viu şi pot să scriu această notă. Şi să ştiu că aş putea călători fără să am nevoie de bilet de avion, de vapor sau de tren, că sunt mai rapid în a-mi dedica afecţiunea şi că nu plătesc excesul de bagaj. Sunt atât de fericit să-mi deschid mail-urile şi să citesc mesajele prietenilor mei, mă simt fericit de faptul că, trimiţându-mi un mail, şi-au amintit că exist şi, prin el, mi-au dat un salut de prietenie. Mă umplu de bucurie să pot întâlni acest frumos sentiment pentru lucruri atât de vulgare sau banale pentru unii… dar atât de speciale pentru mine.” (Autor necunoscut)

Gânduri de vineri

E vineri. Primul gând de azi este cel legat de Vineri, personajul din cartea lui Defoe. Asta şi ca o rememorare a timpului când eram copil şi romanul ăsta m-a încântat, şi ca o reiterare a ideii (în care eu cred cu tărie) că unele întâlniri pot fi providențiale. A doua gândire absolut "abisală" ( şi căreia i se potrivește, autoironic vorbind, replica Efimiţei din celebra piesă a lui Caragiale: "Ei! Cum le spui dumneata, să tot stai s-asculți; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva") este că în zilele astea de când sunt pensionară am două opţiuni. Prima, să mă las copleșită de lipsa mijloacelor materiale, de haosul general şi de alienarea în care trăim, precum şi de multele lucruri pe care le am de rezolvat. Singură. A doua este de a considera că mă aflu într-un continuu week-end (asta apropo de vineri, prima zi de mini-vacanță), nu am nicio grabă (şi nicio grijă), mă simt foarte bine, gândesc pozitiv, bla-bla-bla. Ei bine, mărturisesc, domniile voastre, că uneori aleg prima variantă, alteori a doua. Azi chiar mă simt bine, după canicula înfiorătoare din ultimele săptămâni, a plouat un pic şi totul e o.k.

Gânduri călduroase

    Motto: "Fericire: să ai căldură în iglu, petrol în lampă şi liniște în suflet". (Proverb eschimos) 

    Am găsit undeva zicerea asta, e înțeleaptă, dar pe mine m-a atras doar cuvântul "iglu". Nu ştiu cum vă afectează pe domniile voastre canicula din ultimele zile, dar pe mine mă dă gata. Doar dimineața foarte devreme şi seara târziu pot "funcţiona" la capacitate maximă, în rest mă mişc au ralenti, nu sunt în stare să fac mare lucru şi, uneori, parcă şi gândurile mi se lichefiază. Nu am chef de mai nimic şi, când mă uit afară, am impresia că sunt într-un film al lui Tarkovski, un SF, nu se mişcă nici măcar o frunză, pe drum nu e nimeni şi soarele arde în duşmănie. M-am interesat, după vreo două săptămână de (să-i zicem) izolare, ce se mai petrece prin ţară şi prin lume. Păi, nimic îmbucurător, aş zice. Criză în Grecia (parcă numai acolo!?), violatorii din Vaslui, noul cod fiscal, primul ministru şi preşedintele purtându-se ca nişte personaje burleşti (ca să fiu politicoasă), cod portocaliu de caniculă (ha!), accidente, crime, premii la olimpiade (nu, nu doar în sport), cărţi noi etc. Sar graţios peste ştirile mondene. Apropo de primul ministru şi de preşedinte, li se aplică foarte bine (şi nu numai lor, majorităţii politicienilor), bancul în care, la întrebarea existenţială "Ce aţi face dacă ar trebui să salvaţi de la înec doar o persoană şi aţi avea de ales între primul ministru şi preşedinte?", se răspunde sincer şi la obiect: "Aş sta pe mal şi aş bea o bere!"

Gânduri caleidoscopice

        "Einstein, un geniu cu un simț al umorului colosal, spunea: „Două lucruri pe lume sunt infinite, Universul şi prostia omenească şi nu sunt foarte sigur de primul. Cât despre al doilea, pot face observația că ne distrugem doar pentru a demonstra care este mai puternic”. Vedeţi ce mare dreptate are? Cât de universal valabilă este zicerea asta lui, nu ţine seama de graniţe şi nici de trecerea timpului. Nu mai putem să râdem sincer şi fără griji, nu mai putem zâmbi amabil şi fără să fim obligați şi asta pentru că avem griji, pentru că mare parte suntem săraci (săraci, material vorbind, sau săraci cu duhul), pentru că multora ne lipseşte (am folosit generalizarea asta pentru că am vrut să fiu politicoasă) educaţia, iar omul incult se teme de orice îi depăşeşte înţelegerea şi atunci devine rău şi nu-i mai arde de râs. Nu mai putem râde pentru că-l invidiem pe vecin că are vilă şi maşină, iar noi nu, nu mai putem râde pentru că ne temem că lumea va zice că suntem neserioşi, nu mai putem râde pentru că multora dintre noi ne vine să plângem.

         Eu îi admir sincer, domniile voastre, pe oamenii care găsesc mereu partea luminoasă şi hazlie a vieţii, pe cei cărora nu le este greu să zâmbească atunci când salută, pe cei care şi-au păstrat într-un ungher al sufletului candoarea şi ghiduşia copilăriei. Sunt binecuvântaţi. Dar sunt aşa de puţini. Ceea ce mă doare cel mai mult este că văd astăzi din ce în ce mai mulţi copii prea repede maturizaţi, care nu mai ştiu să râdă din toată inima, care se iau prea în serios, pentru că aşa au văzut ei că fac unii adulţi şi cred că aşa e bine. Sunt de acord că nu putem să o ţinem într-o continuă distracţie şi iar nu putem să ne hlizim toată ziua. Dar, fiţi sinceri, domniile voastre, cam de câte ori râdeţi cu lacrimi, din plin, într-o săptămână? Vedeţi că nici măcar nu am spus de câte ori râdeţi în cursul unei zile. Nu, într-o săptămână, măcar în week-end, se aude vreun râs homeric prin casele domniilor voastre? Dacă da, atunci sunteţi printre puţinii noştri semeni fericiţi. Dacă nu, luaţi măsuri!"

       Ei bine, asta scriam eu într-un articol, acum vreo trei-patru ani. De atunci, şi eu, şi domniile voastre am râs, am plâns, am avut zile mai bune, mai rele, dar trebuie să mărturisesc că, în general, gândesc tot cam aşa şi acum. Acum, sincer, nu ştiu dacă asta e bine, în sensul că nu-mi schimb gândurile şi convingerile după cum bate vântul, sau e rău, că am înţepenit (da, cred că ăsta-i termenul!) într-un anumit mod de gândire şi nu sunt permeabilă la nou, la inedit, nu sunt adaptabilă. Ca să ies din această dilemă de Balanță, am să scriu, în încheiere, o glumiţă:   

    "Balena mascul se învârte nervos în jurul balenei femelă:

- Guvernele tuturor ţărilor, sute de organizaţii ecologiste, lideri politici de marcă, milioane de oameni, toţi se luptă ca specia noastră să supraviețuiască, iar tu îmi spui mie că te doare capul?!"

Gânduri "comme ci, comme ça" reloaded

  Motto: "Trebuie să fim modești şi să ne amintim că toţi ceilalţi ne sunt inferiori" (Oscar Wilde). Gândurile mele de azi sunt grăbite şi au tendința să zburde în toate direcțiile. Ce reușesc să prind, trec aici. Mai întâi, titlul postării de data trecută era inspirat dintr-o întâmplare de pe vremea când predam franceza şi o copilă de clasa a II-a, neluând în seamă interdicția mea de a trage cu ochiul în manual ("dragii mei, în franceză una se scrie şi alta se citeşte, vă învăţ eu mai târziu toate secretele"), mi-a răspuns la clasica întrebare "comment ça va" cu un neaoş "comeci comeca", lucru ce ne-a distrat, pe toţi, multă vreme. Ei bine, am pus titlul, dar am uitat să spun de ce, pentru că gândurile mi-au zburat la altceva. Ceea ce am pus ca motto astăzi este un alt gând ce stă să fugă (sau să bată câmpii, uneori la mine e cam același lucru) şi anume că umorul lui Oscar Wilde mă ajută foarte mult în momentele când dorința mea obstinată de a rămâne modestă şi de bun simţ se loveşte de atitudinea şi vorbele unor semeni ai mei care seamănă cu nişte personaje din ceea ce numeam în copilărie "filmele cu proşti". Şi, de vreme ce eu nu mă pot schimba şi, ceea ce e mai rău, nu-i pot schimba nici pe ei, măcar să reușesc să râd din toată inima, face bine la inimă şi la moral. Dar, printre cascade de râs, nu pot să nu mă întreb cât de infinită poate fi  răutatea unora, dorinţa de a face rău şi, mai ales, neluarea în seamă a înţeleptei ziceri cu "paiul din ochiul vecinului versus bârna din ochiul propriu". Şi, fiindcă tot vorbeam de gânduri nestatornice, vreau să spun că imaginea nu are nicio legătură cu ce am scris, este doar o altă fâlfâire de gând, o dorinţă de a mă simţi ca personajul din poză (deşi nu pot băga mâna-n foc că aşa ceva se poate ghici), iar ca fundal muzical îmi zumzăie în minte melodia aceea de la "Tezaurul folcloric" al Marioarei Murărescu. Şi, fiindcă tot am terminat de văzut un excelent serial englezesc, "Outlander", trec cu gândul la melodia de la începutul episoadelor şi mă duc puţin şi prin misterioasele locuri ale Scoţiei. În regulă, ăsta e ultimul gând fugar ce merită să fie trecut aici. Acum revin în banalitatea de fiecare zi: grădinărit, curăţenie în cămară, spălat rufe, cumpărături, şi altele.