Gânduri nostalgice

    

Prince, n'enquerez de sepmaine

Où elles sont, ne de cest an,

Qu'à ce refrain ne vous remaine:

Mais où sont les neiges d'antan!

(François Villon)

   Scriu gândindu-mă la zăpezile de anul trecut. Aia da, iarnă! Acum e uşor ciudată vremea, dar asta e, o să ne adaptăm. Iată, ca o urare de bine pentru domniile voastre, un articol publicat de mine şi care e taman în temă:

      Este mijloc de noiembrie, e ciudat de cald, sunt vreo 25 de grade afară. Cu siguranţă, dacă nu te-ai uita în calendar, ai crede că e mijloc de iunie. Şi eu vreau să scriu despre Sărbătorile de iarnă! Trebuie să fac un efort grozav, şi este destul de dificil, chiar şi pentru mine, care mă laud că am ceva imaginaţie, pentru a intra în atmosfera aceea magică din preajma Crăciunului şi a Anului Nou. Asta pentru că micul articol de faţă va apărea, sper eu, în numărul din decembrie al revistei „Pietrele Doamnei” şi trebuie neapărat să fiu „pe subiect”, nu?

   Deci, să începem, domniile voastre, să facem acest efort şi să intrăm în magicul tărâm al Sărbătorilor. Pe mine, ca şi pe domniile voastre, cred, perioada asta mă întoarce mereu la copilărie. Acum, sinceră să fiu, copilăria mea nu a fost una prea fericită (să nu vă duceţi, însă, cu gândul nici la ceva sumbru şi dickensian...), dar senzaţia aceea de linişte, aşteptarea cadourilor, mirosul de brad şi de bunătăţi de prin case, jocul frumos al fulgilor de nea, nerăbdarea de a merge la biserică şi a te bucura, iar şi iar, de Naşterea Domnului, toate astea le trăieşte orice copil, oricât de năpăstuit ar fi.

    Eu am făcut parte din una din generaţiile acelea care nu aveau voie să aibă un Moş Nicolae, dar el venea totuşi, având grijă de ghetuţele noastre, o generaţie care nu putea să-i zică lui Moş Crăciun pe nume, el fiind înlocuit cu insipidul Moş Gerilă, dar până şi el, amărât cum era, tot ne punea câte ceva sub brăduţ. De restul, se ocupau bunicii şi părinţii, adică de a ne face să înţelegem semnificaţia religioasă a Crăciunului, de a ne umple de bucuria de a celebra naşterea Mântuitorului, asta ca să nu credem noi, copiii, că Sărbătorile înseamnă doar mâncare mai bună, daruri, vacanţă şi joacă.  
     Ceea ce-mi place şi mă laud cu asta (nu sunt departe de adevăr când spun asta, vă jur), este că eu am păstrat până astăzi acel amalgam de sentimente din copilărie, sentimente pe care eu le pun sub numele generic „minunea-minunilor-din-fiecare-an-a-Sărbătorilor”. Adică mă bucur de primii fulgi de nea, încerc să-mi împodobesc casa în spiritul sărbătoresc, îmi liniştesc furtunile din suflet şi din gând, pentru a face loc acelei aşteptări, acelei bucurii, acelei speranţe care-şi face apariţia în fiecare dintre noi, în decembrie. Mie îmi place, realmente, să fac daruri şi asta, în tot timpul anului. Acum, în preajma Sărbătorilor, eu mă simt de-a dreptul fericită, pentru că e timpul lor.

   Crăciunul ne face (sau ar trebui să ne facă) mai buni, mai iubitori, mai atenţi cu ceilalţi, mai dornici să facem fapte bune, asta bineînţeles dacă mai avem în suflet ceva din copilul care am fost şi dacă nu suntem iremediabil răi, egoişti şi cinici. Crăciunul însemna altădată colindători, urări de bine între cunoscuţi şi necunoscuţi, astăzi aceste lucruri cam dispar, chiar şi la noi, la ţară, unde Tradiţia se mai încăpăţânează să reziste. Dar dispare şi la noi încet-încet, căci iată, nu mai avem strigătele acelea matinale ale copiilor ce ne întrebau „colindăm?!”, nu prea mai sunt Pluguşoare, Capre, Irozi, şi le ducem dorul, căci aveau farmecul lor. Toată lumea vorbeşte de „spiritul Crăciunului”, dar mă îndoiesc că alergătura disperată şi hămesită din super-market în super-market şi din mall în mall are ceva de-a face cu acest spirit.

          Pe urmă, după sărbătorile Crăciunului, vine Revelionul, mai fericit sau mai puţin fericit, la un restaurant, în familie, cu prietenii, sau stând singur. Şi, atunci, ne facem toţi speranţe pentru un an mai bun, şi planuri, şi vise. Indiferent de cum a fost de reuşit sau nu Revelionul, pentru mine prima zi a anului a însemnat, de vreo douăzeci de ani încoace, aşteptarea concertului Filarmonicii din Viena, consacrat Anului Nou. Şi în fiecare an, când se cântă „Marşul lui Radetzky” al lui Johann Strauss, şi publicul apaudă, acompaniind orchestra, eu am lacrimi în ochi, sunt mereu la fel de emoţionată. Atunci, are sens pentru mine zicerea (nu mai ştiu a cui) cum că „importantă nu este fericirea, ci momentele acelea magice când o aştepţi, când ştii că e aproape”, şi da, câteva momente mă simt aproape fericită. Nu pot să vă explic (nu pot să-mi explic nici mie însămi) de ce, ştiu doar că aştept cu nerăbdare, an după an, acele momente. Deci, închizând ochii, îngânând un colind, având în nări miros de cetină de brad, de cozonac copt la cuptorul bunicii, de portocale, de zăpadă proaspăt ninsă şi în suflet simţindu-mă ca un copil, vă doresc tuturor, domniile voastre, cei care scrieţi şi cei care citiţi această revistă, sănătate multă, bucurii multe, împliniri multe, noroc mult, fericire multă şi, de ce nu, bani mulţi... Dar cel mai mult vă doresc să aveţi numai gânduri bune, şi-n suflete pace şi linişte tot anul ce vine şi să vă bucuraţi de viaţă din plin.

                                                                                               

                                                      

         

Gânduri. De 1 Decembrie

   Încă de când eram copil - asta întâmplându-se, e-hee, în vremuri imemoriale, pe vremea lui Ceauşescu - şi până astăzi, parada de ziua naţională a României mă emoţionează. Nu pot explica de ce. Aşa cum nu pot explica de ce, de câte ori aud "Balada" lui Ciprian Porumbescu, am lacrimi în ochi. Sau "Rugă pentru părinţi" a lui Păunescu. Sau "Oda în metru antic" de Eminescu. Sau... mă rog, sunt multe şi nu vreau să le înşir azi pe toate. Este ceva, ca un declic, şi gata, sunt emoţionată. Şi îmi place că-i aşa. Asta arată că ţin la ţara asta şi la neamul ăsta românesc. Ştiu că se poartă stilul cinic, cu un veşnic, plictisit "je m'en fiche!" fixat cu ostentaţie pe figură, dar eu oricum sunt atipică, deci ce-mi pasă mie de mode?!

Gânduri despre "Panseurile lui Gâgă"

           
 

              Nu mai ştiu unde apăreau, pe timpuri, aceste panseuri, în orice caz, era o rubrică într-o publicaţie de umor şi acolo erau, cum le arată şi titlul, nişte "panseuri" (ironică trimitere la franţuzescul "pensées"), adică gânduri puerile, pline de truisme, mai neaoş zis, ceva cam ca "la mintea cocoşului". Ei bine, aşa mi se pare mie că gândesc în ultima vreme. Mă încăpăţânez să gândesc (deh, sunt o dependentă de gânduri!), dar tot eu nu-s mulţumită de calitatea gândurilor mele.
             Nu ştiu dacă vă mai amintiţi, dar Bănică senior avea un cântecel în care zicea "M-am jurat de mii de ori/ Mai râzând, mai plângând..." Tot cam aşa mă jur şi eu, de vreo doi ani încoace, să nu-mi mai aştern gândurile pe hârtie, pentru că, una la mână, nu interesează pe nimeni şi, a doua la mână, sunt destul de comune şi uneori, ciudate. Dar, recunosc, mereu recidivez. Şi am început şi să uit. Cred că până şi titlul ăsta l-am mai folosit, dar nu-i bai. 

              Gândul de astăzi (doar unul, dar destul de "stufos") este despre a doua şansă în viaţă pe care o primim uneori şi nici nu realizăm că am primit-o. Şi despre faptul că toate, dar absolut TOATE ni se întâmplă exact în momentul în care trebuie să ni se întâmple. Şi că tot ce am făcut, ceea ce facem, ceea ce am dăruit şi, mai ales, ceea ce am gândit şi continuăm să gândim, toate se răsfrâng asupra noastră. Karma!

Gânduri despre VUVUZELE

     
 
     Acesta-i unul din cuvintele care, precum  Frumoasa din pădurea adormită, a fost trezit la viaţă de curând şi asta datorită fotbalului, cred eu.  Sunt cuvinte care au un astfel de destin norocos. Altfel, rămân în letargie, fără să primească sărutul Prinţului, pentru muuuuultă vreme. Eu cred cu tărie că şi cuvintele, ca şi oamenii, ca şi ţările, toţi şi toate au un destin, o Cale de urmat. Păi, făcând comparaţie între anonimul cuvânt "vuvuzelă" şi numele "ţărişoarei mele", vorba lui Caţavencu (personaj al nemuritorului şi mult iubitului de către mine, nenea Iancu Caragiale), destinul cel mai fast l-a avut instrumentul muzical de prin cele Africi. Iată că e folosit azi de suporterii sportului cu balonul rotund şi e scos la lumină iar. România, cu un destin pe care eu îl consider absolut ingrat de-a lungul istoriei, se zbate încă să-şi găsească o Cale, iar numele ei la fel, vrea să-şi capete semeţia de odinioară, dar acum seamănă cu noi, amărâţii de români, adică se învârteşte în loc ca o găină fără cap.

TOAMNĂ-N GÂNDURI

        

         Deşi sunt născută într-o lună de toamnă, în octombrie (şi, da, sunt Balanţă), anotimpul acesta nu este preferatul meu. Iubesc primăvara, în totalitate, o parte a verii, când nu e prea cald şi o parte a iernii, când ninge şi vin sărbătorile Crăciunului. Toamna mă cam îmbolnăveşte, nu fizic, ci sufleteşte. E frig, plouă, e urât şi mi-e urât, asta e pentru mine toamna. Sau, poate, aşa e natura mea, uşor influenţabilă şi pesimistă, şi eu dau vina pe vreme (sau pe vremuri care, şi ele, mă prăbuşesc în depresie). Ei bine, ca să rezist melancoliei ce vrea să mă cuprindă, am să-mi zic iar un banc pe care l-am auzit de curând:

          "O blondă îi spune seara, la cină, soţului:

        - Dragă, să-ţi zic un banc haios pe care mi l-a spus azi un coleg de serviciu. Atât am râs, de era să cad jos din pat!..."

           Să aveţi parte, toţi care iubiţi toamna, de toată frumuseţea ei, fără să-i vedeţi doar părţile mai puţin plăcute, ca mine. Şi să auzim de bine!

 

  

GÂNDURI HAI-HUI

      În ultima vreme, de când am urmărit la TVR niște seriale istorice coreene, mi-am extins aria vizionărilor de filme şi în zona asiatică, ce-mi era, practic, necunoscută până acum. Recunosc că în domeniul ăsta (ca şi-n cel al literaturii contemporane, al filozofiei, al religiilor, mă rog, mai în toate), cu superficialitatea ce mă caracterizează, am reuşit "performanţa" să nu ştiu mai nimic despre mai nimic. Nu mă pot numi o "fană"(Doamne, ce ciudat sună!), ci mai degrabă, am devenit, vorba personajului lui nenea Iancu ( Caragiale, bineînțeles, pe care îl ador...), o "fidea" a filmelor şi serialelor coreene, japoneze şi, în curând, chineze. 

Coreenii au filme şi seriale bune, actori buni şi, din ce am observat eu, finalurile acestor producții sunt exact la polul opus față de celebrul "happy-end" hollywoodian. Au, de asemenea, un gen de umor diferit de al nostru, dar simpatic. Au şi fixisme, de genul scenelor în care, peste îndrăgostiţi, neapărat ninge cu petale de flori de cireş, sau scenele de luptă, cu etalare de practici ale artelor marţiale, sau nelipsitele personaje comice. Dar, trăgând linie şi făcând totalul, mie îmi plac. Voi reveni.

       

Gânduri care fac TIC -TAC...

Am văzut mereu, prin filmele americane, femei de carieră, frumoase, deştepte, iubite, respectate (mă rog, v-am zis, erau din filme), şi care aveau deodată un fel de moment panicat, tragi-comic, în care realizau că timpul trece, ceasul lor biologic ticăie disperat și, gata, hotărau ele, era cazul să facă un copil! Asta nu are absolut nicio legătură cu mine, ce spun au aici pare (şi este!) dintr-un univers paralel, deci nuanța aceea autobiografică de tipul "dragă jurnalule" e exclusă. Atunci, care-i rostul? Păi este acela că eu refuz să mă mai stresez de acest obsesiv "tic-tac", am ajuns, mulțumesc lui Dumnezeu, într-un punct al existenței mele în care nu mai contează decât clipa de față. Ceva regrete am, recunosc, dar voi lucra şi asupra lor. Nu reuşesc mereu să fac ce vreau, dar trăiesc doar în prezent. Şi nu-mi fac niciun fel de planuri. Tic-tac...