Gândurile, nişte hazuri de necazuri

     Mă gândeam deunăzi, cu oarece nostalgie, recunosc, la puzderia de bancuri de dinainte de 1989, mai cu Bulă, mai seci, mai din ălea spuse pe şoptite unora în care aveai maaare încredere (şi care, pe urmă, aflai că te-au turnat la activistul de partid sau, şi mai grav, la Securitate...), bancuri care, pe atunci, aveau farmecul frisonant al unei pseudo-ilegalităţi. Şi care mai apoi, după 1990, au cam dispărut, aş zice. Ce, chiar nu mai avem umor? 
     Şi iată că reîntâlnesc ieri o zicere care m-a făcut să râd zile în şir, săptămâna asta, de câte ori mi-am amintit-o. Nu mai ştiu când am citit-o prima oară, dar e de milioane. Şi e un adevăr vechi, de când lumea. A spus-o Ion Creangă şi zice aşa: "Ştiu că sunt prost, dar când privesc în jur, prind curaj!" Aş zice că forma pentru feminin e la fel de valabilă. Este, de fapt, opusul a ceea ce credem, mulţi dintre noi (uneori, absolut eronat!), despre noi, în relaţie cu "ceilalţi". În sensul că proştii sunt ceilalţi. Şi, mulţi dintre noi, greşim. Dar, dincolo de umorul de netăgăduit al zicerii, este un adevăr trist: dacă uneori chiar suntem proşti, noi singuri ne impunem limitele, nu ceilalţi. Pentru că prostia nu e contagioasă...

Gânduri sau vise?

       Pe vremea când eram mult mai tânără (nu, nu chiar aşa de tânără ca în poză, sau poate doar în ceea ce priveşte mintea) am încercat, ca tot omul cu "naturelul simţitor", (nene Iancule, sal'tare!) să scriu şi eu poezii. Erau proaste. Dar erau sincere şi, în momentul respectiv, mi se păreau o.k. Acum mă fac să zâmbesc. Sau să mă ruşinez. Nu, e cam mult spus, aş zice că mi-e un pic jenă. Iată una dintre aceste "poezele", pe care am scris-o după ce am citit Shogun de James Clavell. Care, da, la momentul acela, chiar mi-a plăcut foarte mult. Sunt evidente trimiterile, e evidentă lipsa de talent, dar eu tot o s-o transcriu mai jos:

                                          VISE

                          Visez la o vacanţă în Hawai,
                          Visez la violetele de Parma,
                          Visez la o pagodă din Chitai.
                          (Dar visele rămân doar vise. Karma!)
                          Visez să nu mai fie oameni răi,
                          Visez ca luptele să îşi sfârşească larma,
                          Visez încă la ochii tăi.
                          (Dar visele rămân doar vise. Karma!)
                          Visez la ninja şi la samurai,
                          Visez ca-n tot să fie dharma,
                          Visez că în Japonia e Rai.
                          (Dar visele rămân doar vise. Karma!)
                           
                            
           

Gânduri ciudate

   E iunie. Şi e groaznic de cald. Deci alt motiv să nu scriu. Ştiu, găsesc tot felul de pretexte, dar adevărul adevărat este că nu mai am inspiraţie. Iar. De fapt, nici nu ştiu dacă am avut inspiraţie vreodată, am fost doar sinceră şi am aşternut "pe curat" câteva dintre gândurile şi sentimentele mele. Doar câteva. Pentru că nu găsesc de bonton să-ţi dezgoleşti complet sufeltul. E indecent. Acum, de exemplu, mă gândesc cât sunt de ciudate gusturile mele în ale filmelor şi serialelor. În afară de serialele coreene, care au fost o plăcută surpriză pentru mine şi care sunt un capitol aparte, îmi plac ficţiunile despre chestiuni care, în realitate, mă cam înspăimântă. Îmi plac cărţile, filmele şi serialele cu crime, cu investigaţii, cu fenomene paranormale, cu avocaţi, cu spitale, deci tot ceea ce nu prea suport eu, de fapt, în viaţa cea de toate zilele. Dar de ce m-oi fi mirând, când eu sunt un ghem încurcat de contradicţii (şi nu prea reuşesc să mi le pun de acord). Da, mă uimesc uneori pe mine însămi. Gata, e prea cald şi voi continua să scriu în zilele următoare, dacă îmi va veni vreo idee de Doamne-ajută. Bine, pa! (Mi-a plăcut la nebunie replica asta, spusă abrupt la finalul unei convorbiri telefonice-interviu, de un reporter de la un post de radio).  

Ofuri şi gânduri

      Ei da, astăzi iar plouă, şi aş vrea să-mi mai aştern pe hârtie (vorba vine!) nişte gânduri, dar am o altă mare problemă: nu ştiu ce să scriu. Sunt aşa de indignată de ceea ce se întâmplă acum în România (guvern incompetent, mincinos şi pus pe furat, micşorări ale salariilor şi amărâtelor de pensii, parlamentari care, în loc să încerce să scoată ţara din marasm, se uită la filme porno, dezleagă rebusuri sau dorm în timpul şedinţelor, oameni disperaţi care ies în stradă, fără să rezolve nimic, discrepanţe sociale, şosele proaste, posturi de televiziune partizane, cu ştiri care mai mult agită spiritele etc.), încât pur şi simplu nu mai pot scrie. Am tot încercat, dar nu pot. Mi-e prea greu. Şi prea silă. Voi face (iar!) o pauză.

 

Gânduri în Florar

   Nu am mai avut vreme sa scriu în ultima vreme. Şi asta pentru că am luat ad litteram îndemnul lui Voltaire cu îngrijitul grădinii. Aşa că ultimele două săptămâni le-am petrecut mai mult pe afară, cu "muncile câmpului", cum le spun eu... 
     E Florar. Natura, care mă uimeşte mereu şi mereu, e într-o explozie de verde, şi de pomi înfloriţi, şi de păpădii vesele, şi de ciripit de păsări, şi de cântec singuratic de cuc. E absolut superb. Astfel că, deşi îmi pare rău pentru lucrul ăsta, voi scrie ceva mai mult altădată, poate când o să plouă... 

 

Gânduri despre Cimitirul Vesel de la Săpânţa

              Un alt loc special, pe care îmi doresc mult să-l văd, este Cimitirul Vesel de la Săpânţa. Aşa că, haideţi împreună cu mine, domniile voastre, să vizităm acest loc unic şi care, cred eu, nu se putea ivi altundeva decât la noi, la români. Numai noi puteam moşteni de la strămoşii noştri daci atitudinea asta total nepăsătoare, uneori chiar veselă, în faţa morţii. Nu am să insist asupra acestui aspect pentru că domniile voastre cunoaşteţi, cu siguranţă, faptul că dacii considerau moartea ca pe o trecere spre un loc mai bun, aflat lângă zeul lor, lângă Zamolxis, deci se veseleau în prezenţa „celei cu coasa”, de care toţi ceilalţi se temeau. Ştiţi, de asemenea, că există dictonul care spune că: „La lumina soarelui şi cimitirul pare mai vesel”. Ei bine, cimitirul acesta, care a făcut cunoscută în lumea întreagă comuna Săpânţa, nu trebuie văzut pe vreme însorită pentru a părea mai vesel, el este vesel. E vesel datorită coloritului crucilor mari de lemn sculptat, vopsite în alb şi albastru (albastrul de Săpânţa, nu la fel de celebru ca albastrul de Voroneţ, dar urmându-l pe un meritoriu loc doi), dar mai ales datorită desenelor în culori vii, ce înfăţişează scene din viaţa satului şi, în primul rând, e vesel datorită modului cum sunt scrise epitafurile pe cruci.

 Cimitirul Vesel de la Săpânţa este unic în Europa şi cred că şi în lume. El spune mai multe despre noi, românii, decât orice laudă deşănţată a agenţiilor de turism sau orice minciună electorală. El ne arată aşa cum suntem, plini de vicii, atestă o filozofie de viaţă şi un mod, destul de curajos, de a privi moartea. Cimitirul a fost creat, cam prin 1935, de către artistul popular, pictor, sculptor şi poet, Stan Ioan Pătraş, care a făcut prima cruce cu un epitaf comic. Astăzi, păstrându-se tradiţia aceasta, sunt peste 900 astfel de cruci în cimitir, iar oamenii din lumea întreagă vin să le vadă, încântaţi de textele scrise cu atâta haz şi de imaginea de neuitat a mării de cruci alb-albastre. Toate epitafurile sunt scrise la persoana I singular şi spun ceva relevant despre omul care odihneşte în acel mormânt, despre viaţa sa, dar mai ales despre defectele sale. O să vă dau doar două exemple de epitafuri, pentru că toate sunt interesante şi hazlii şi mi-e greu să aleg. Am luat două la întâmplare, doar pentru a ne face o idee despre ce vom avea de citit. Iată-l pe primul:

„Aici eu mă odihnesc

Ion Griguţă mă numesc.

Pân’ pă lume am trăit,

Tot cu pipa am duhănit

Şi de lucru m-am ferit”(...)

 

      Iar al doilea epitaf pe care l-am ales este, cred eu, şi mai reuşit, de un comic irezistibil, şi ne redă o întreagă tipologie umană, pornind de la atât de celebrul şi antagonicul tandem soacră-ginere:

„Sub această cruce grea

Zace biata soacră-mea.

Trei zile de mai trăia

Zăceam eu şi cetea ea!

Voi care treceţi pă aici

Încercaţi să n-o treziţi,

Că acasă dacă vine

Iară'i cu gura pă mine...”

        Aceasta a fost călătoria de astăzi. Ceva mai scurtă, dar plină de învăţăminte, sper eu. Bine, eu recunosc că nu vom putea avea, la rândul nostru, aceeaşi atitudine detaşată în faţa morţii cum am văzut la cei ce odihnesc în Cimitirul Vesel, asta cere mult exerciţiu. Şi răbdare. Şi înţelepciune. Dar măcar vom încerca. Astfel, atunci când momentul va veni, ne vom revedea viaţa, vom trage concluzia că nu am trăit chiar degeaba şi vom lăsa, undeva, într-un sertar, un epitaf comic ce ne va fi pus pe cruce. Eu am început să mă gândesc deja la el. Ei, ca să nu termin în registrul ăsta sumbru, am să vă transcriu în continuare o mică anecdotă, ca să fim în temă:

„Ardeleanul Ion intră în crâşma din sat cu o figură tristă. Văsălie îl întreabă:

- Da’ ce-ai, mă?

- Eh, mi-o murit soacra...

Se lasă un moment de tăcere, apoi Văsălie zice, liniştit:

- No, nu cred să hie adevărat, zâşe şi el aşe, să ne facă invidioşi!

       În episodul următor o să vă invit în a treia călătorie, sper eu tot interesantă, iar pe urmă aş vrea să dedic vreo câtorva articole unor chestiuni cât se poate de reale, ca să mai coborâm un pic şi pe pământ, domniile voastre, că şi imaginaţia în exces poate „dăuna grav sănătăţii”, nu?

Gânduri spre o altă călătorie imaginară...

        Am avut timp, în lunga iarnă care a trecut, să citesc mult. Cititul nu o să îmi lipsească şi n-o să mă plictisească niciodată, iar dacă mai şi învăţ ceva din ceea ce citesc, nu doar o să caut a folosi lectura ca mijloc de divertisment (cum sunt adesea tentată), atunci aceasta e şi mai de folos pentru mine. Dar paradoxul în ceea ce mă priveşte este că, citind tot mai mult şi găsind lucruri tot mai interesante, îmi vine din ce în ce mai greu să scriu, la rândul meu, câte ceva. Adică, scriu, dar cu teamă. Nu e falsă modestie, nu e orgoliu fără rost, este pur şi simplu ceea ce gândesc. Nu mai îndrăznesc să aştern ceva pe hârtie deoarece, în comparaţie cu cele scrise de alţii, rândurile mele mi se par cam puerile, pline de truisme şi, uneori, lipsite de inspiraţie. Plăcerea mea, pe care o cultiv şi prin aceste articole, de a-mi împărţi cu alţii gândurile, poate fi unilaterală, mă tem mereu că ceilalţi nu găsesc nimic interesant în ceea ce îmi trece mie prin minte. Dar o să-mi mai asum o dată riscul.

      În episodul de faţă, cu voia domniilor voastre, o să vă duc în trei locuri din ţara noastră. Am să las, pentru moment, destinaţiile din exotica şi fascinanta Asie (v-am invitat în Japonia, în Coreea de sud şi gândeam ca viitoare destinaţii Tibetul, China, India şi Siam/Thailanda) şi am s-o pornesc acum, împreună cu dumneavoastră, pe plaiurile frumoase ale României. Şi asta nu dintr-o pornire patriotardă, ca la personajele lui Caragiale, de a mă lăuda cu „ţărişoara mea”, ci pentru că, într-adevăr, sunt şi la noi locuri minunate. Dar eu rămân la părerea mea, că România ar avea mult de câştigat dacă nu ar fi locuită. Nu de noi, în orice caz. Dar să revin la călătoria noastră. Sunt trei locuri unde eu nu am ajuns încă, aşa că, până o să le vizitez de-adevăratelea, haideţi, domniile voastre, să le vizităm cu gândul.

 Primul loc este Delta Dunării. Ştiu că, mai mult ca sigur, domniile voastre aţi fost deja în Deltă. Dar îmbarcaţi-vă, vă rog, şi cu mine, să zicem pe hotelul plutitor numit „Serano”, şi haideţi să o pornim dis-de-dimineaţă, pentru a putea vedea şi răsăritul soarelui, în călătoria noastră de descoperire a frumuseţilor Deltei. Delta Dunării, pământ românesc de o frumuseţe nepământeană, şi-a început formarea acum vreo 13.000 de ani şi această formare, ca la începutul lumii, continuă şi astăzi. Aici, pe cei 2.681 de kilometri pătraţi ai Deltei, trecuţi în anul 1990 de către UNESCO în rândul rezervaţiilor biosferei, sunt aproximativ 1400 de specii de copaci şi de plante, vin şi pleacă vreo 320 de specii de păsări şi se pot pescui cam 160 de feluri de peşti. Există aici treizeci de ecosisteme, dintre care numai unul, stuful, ar putea îmbogăţi, nu numai pe lipovenii săraci ce au mai rămas prin Deltă, ci întreaga Românie. Din păcate, nimeni nu se ocupă de această problemă, guvernanţii fiind ocupaţi să se îmbogăţească pe căi ilicite, cu furtişaguri şi înşelăciuni.

      Mergem în continuare pe meandrele canalelor, admirând nuferii, cormoranii, gâştele şi raţele sălbatice, pelicanii, întinderile de stuf, florile crescute în cele mai bizare locuri,totul fiind învăluit într-o linişte ciudată, cu aură de mister. Din loc în loc, au început, timid, să apară pensiuni pentru turiştii români şi străini ce doresc să cunoască Delta. Nu ne oprim la acestea, noi vrem să vedem Delta aşa cum este, fără îmbunătăţiri. Lipovenii, când acostăm în unul din satele lor, ne învaţă să pescuim şi în vocabularul nostru apar cuvinte ca ghiol, cherhana, lotcă, setcă, plaur...

 Deşi nu reuşim să prindem decât nişte peştişori, cărora le-am dat drumul înapoi în apă, gazdele ne invită la celebra ciorbă pescărească, ce trebuie, neapărat, fiartă cu apă din Dunăre, cu diferite sortimente de peşte, doar de pescari ştiute. La mireasma ciorbei se adaugă fumul de la focul de sub ceaun şi, când mâncăm din ea, are un gust ce nu se poate exprima în cuvinte. De fapt, cuvintele nu pot exprima mai nimic din sentimentele ce te cuprind hălăduind pe acel pământ ce pare ca la începuturile firii, unde sunetele, mirosurile, lianele, vegetaţia luxuriantă te fac să te crezi la tropice, unde stufărişul şi păpurişul des fac loc deodată unui imens luminiş, populat cu păsări multicolore. Sufletul este încântat de atâta frumuseţe şi unicul gând care îţi vine în minte atunci este că te vei întoarce aici şi la anul. Îmi pare rău, domniile voastre, dar şi călătoria noastră se va termina acum. Nu o să mă ţin de planul meu de la început şi o să las pentru următoarele episoade celelalte locuri unde voiam să vă propun să mă însoţiţi. Mă gândesc să nu vă plictisiţi şi apoi, ne trebuie ceva timp pentru decantarea emoţiilor pe care ni le-a produs Delta, cu toate splendorile ei.