Gânduri la vocativ

 

    De ce „la vocativ”? Pentru că astăzi dimineață, la început de săptămână, gândurilor mele, care arătau cam ca vrăjitoarea aia din poză (căreia i s-a defectat GPS-ul de la mătură), le-a trebuit o zgâlțâială zdravănă și o strigare de genul: „Hei, gândurilor, ia veniți voi aici, căci vreau să scriu ceva!” „Nțțț!” mi-au răspuns ele, rebele și îndărătnice ca-ntotdeauna. Așa că am înghițit în sec, le-am bombănit oleacă și am încercat să mă descurc cu ce-am putut. Adică, vreo două vorbe despre vocativ și o glumă pe care am citit-o ieri în „Ziarul de Iași”, aș zice că destul de potrivită cu ceea ce se întâmplă acum prin țărișoara noastră (brambureală, corupție, minciuni, dezbinare, șpagă etc.). Deci:

 

   VOCATÍV s. n. (cf. fr. vocatif, lat. vocativus < vocare „a chema”): caz al substantivului (ultimul, în ordinea studierii), caz al adresării directe. Este caracterizat prin intonație suplimentară specifică, prin afixele caracteristice -e și -ule (la singularul masculinelor și al neutrelor), -o (la singularul femininelor) și -lor (la pluralul tuturor genurilor) și printr-o topică mobilă, însoțită de virgulă sau de semnul exclamării: „Moșnege, copila plânge...” (M. Sadoveanu); „Degeaba te mai sclifosești, Ioane! răspunse mama” (I. Creangă); „Haide, Irino, pune mâna pe seceră...” (M. Preda); „Să facem, fraților, de ce să nu facem!” (Z. Stancu); „Ce ne facem, fetelor?” (G. Topîrceanu). Vocativul îndeplinește funcții sintactice doar de atribut adjectival și de apoziție, ca în exemplele „Te salut prieten drag!”; „Iancule, țintașule,/ Mai încearcă-ți armele/ Până vin poterile!” (Folclor). Sursa: DTL (1998)

************** 

 

Ștefan cel Mare: „Să tragă tunurile!”
Hatmanul Șendrea: „Nu le-am adus la luptă, Măria Ta! Nu le-a scos magazionerul din depozit. A zis că nu are referat de necesitate.”
Ștefan: „Cum? Păi, de ce nu l-a făcut Boldur?”
Șendrea: „Boierul Boldur și-a luat trei zile de medical. A zis că are un botez.”
Ștefan: „Și de ce n-a lăsat un înlocuitor?”
Șendrea: „A lăsat, dar n-a putut semna, pentru că era și în comisia de cenzori și se afla în conflict de interese.”
Ștefan: „Bine! Atunci, izbiți cu cavaleria grea!”
Șendrea: „Cavaleria grea n-a venit la luptă, Măria Ta, nu au caii potcoave!”
Ștefan: „Cum? Nu v-am aprobat eu fonduri să-i potcoviți?!”
Șendrea: „Ba da, Măria Ta! Dar licitația a fost contestată în instanță de tătari. Până la vară, suntem blocați.”
Ștefan: „Bine. Încă nu e totul pierdut. Să tragă arcașii!”
Șendrea: „Nici ei n-au venit. Sunt supărați că nu au primit sporul de risc.”
Ștefan: „Păi, am ordonat să li se dea sporul ăsta.”
Șendrea: „Da, dar nu a vrut contabilul-șef să-l dea. Când arcașii l-au cerut, contabilul a zis că să-l pupe în cur, căci n-are norme de aplicare.”
Ștefan: „Unde este cavaleria ușoară, a fiilor de boieri”?
Șendrea: „La pensie, Măria Ta. S-a aflat că, începând de vineri, se iese cu 65% și au ieșit toți joi, afar’ de două sublocotenente.”
Ștefan: „Atunci, mi-au rămas răzeșii”!
Șendrea: „Așa e, Măria Ta! Ei ar fi venit, dar n-am putut să-i anunț. Nu am semnat acordurile de comunicații cu Spania și Italia. Au zis ăia de la audit că nu am stabilit indici de performanță la protocoalele de reciprocitate.”
Ștefan: „Măi, Șendrea, în afară de noi doi, cine a mai venit la lupta asta cu turcii?!”
Șendrea: „A venit fanfara! Nu știți că vine mereu?”
Ștefan: „Bine! Spune-le să cânte Prohodul!” 

(Sorin Turturică)

Gânduri despre întrebări retorice

  

    De fapt, este doar un gând, cel de astăzi, și o singură întrebare retorică: „Oare e bine că scriu?” Vedeți, nici măcar nu mă (vă) întreb „Oare e bine ce scriu?” Și nici nu cer părerea acelor (puțini) care citesc ce scriu eu dacă se simt bine după lectură, pentru că la SCRIS, spre deosebire de alte „segmente” ale vieții mele, sunt egoistă, adică scriu pentru că-mi face bine mie. Așa cum, de altfel, am mărturisit de la bun început, în „prezentarea” blogului meu. Iată alte păreri despre „conjugarea” verbului A SCRIE:

   „Poți să scrii despre orice lucru care ţi se petrece în viaţă, dacă ai curajul necesar şi destulă imaginaţie cât să improvizezi. Cel mai mare duşman al creativităţii este îndoiala.” (Sylvia Plath)

    „Citeşte, citeşte, citeşte! Citeşte orice – cărţi de duzină, marii clasici, cărţi bune, cărţi proaste, şi observă cu atenţie stilul autorilor, la fel cum un dulgher învaţă de la un maestru. Citeşte! Ceva se va lipi de tine. Apoi, apucă-te să scrii. Dacă ai scris ceva de calitate, îţi vei da seama singur. Dacă nu, aruncă pe fereastră tot ce ai scris.” (William Faulkner)

    „Cele mai importante lucruri sunt dificil de exprimat. Sunt acele lucruri de care îţi este ruşine, deoarece cuvintele nu se ridică la înălţimea aşteptărilor. Cuvintele limitează trăirile aproape până la refuz. Ele înseamnă mult mai mult, nu-i aşa? Cele mai importante lucruri sunt foarte aproape de locul în care inima ta secretă zace îngropată asemenea unor semne care dezvăluie drumul către o comoară pe care inamicii tăi abia așteaptă să pună mâna. S-ar putea să fii tentat să faci dezvăluiri care te vor costa mult, doar de dragul de a fi privit de oamenii din jur într-un anume fel, fără ca ei să înțeleagă o boabă din ce ai spus sau motivul pentru care ai considerat că lucrurile astea sunt atât de importante încât să te bufnească plânsul în timp ce le spui. Cred că asta este cea mai rea parte. Când secretul rămâne nedezvăluit, nu din dorința de a găsi un oarecare povestitor, ci din dorința de a găsi un suflet înțelegător.” (Stephen King)

   Mda, nu știu dacă e „de bine” ori „de rău”, dar oricum ar fi sfaturile astea, eu tot voi scrie. Acum, m-a părăsit inspirația, dar o să scriu câteva glume:

 

 Un bărbat merge la psihiatru și-i spune, disperat:

- Doctore, soţia mea e infidelă. În fiecare seară, merge la barul pescarilor şi agaţă bărbaţi. Chiar mai rău, se culcă cu oricine îi cere asta! Înnebunesc! Ce crezi că ar trebui să fac?

Doctorul îi răspunde:

- Relaxează-te, respiră adânc şi încearcă să te calmezi. Acum, ia spune-mi, unde mai precis e barul acesta?

***

- Te-ai însurat sau tot singur te ocupi de gospodărie?

- Da.

- Ce „da”?

- Da, m-am însurat şi da, tot singur mă ocup de gospodărie.

Gânduri plagiate

   Gânduri plagiate sau „împrumutate, pastișate, imitate, contrafăcute, false, copiate”. Mda, sunt gânduri copiate, dar tot de la mine de pe blog, deci nu sunt de condamnat (decât pentru că mă repet pentru că mi-e lene să scriu ceva inedit), așa că acum, doamnelor și domnilor, tocmai m-am auto-plagiat:

 

MOTTO:

„Cine nu știe și nu știe că nu știe, e prost. Ocolește-l! Cine nu știe, dar știe că nu știe, e ignorant. Învață-l! Cine știe, dar nu știe că știe, e adormit. Trezește-l! Cine știe și știe că știe, e înțelept. Ascultă-l!”

   Astăzi am timp de așternut aici câteva gânduri. Răzlețe. Săptămâna ce a trecut aş zice că am mai avut nişte tentative, în vreo trei zile, să mă aşez şi să scriu, dar mi-a trecut repede cheful. Voiam să scriu despre cum se obține anul sabatic. Apoi, gândind la statutul meu actual, de pensionară, mi-am zis: „Ce-mi trebuie, eu voi avea, oricum, atâția ani sabatici cât va vrea Dumnezeu să-mi mai dea”. Pe urmă, am vrut să scriu despre felul cum e privită solitudinea, pe urmă despre bucuria gureșă a unor păsărele cărora le pun mereu mâncare pe pervazul ferestrei mele. În fine, nu-mi mai amintesc ce gânduri mi-au trecut prin cap, dar n-au meritat, cred, să le scriu aici. Acum scriu doar pentru că citatul de mai sus mi-a plăcut (şi m-a făcut, a nu ştiu câta oară, să realizez că eu rătăcesc undeva între copil prostuț şi adormire). Deci, ca un filolog ce mă pretind a fi, am căutat (pentru că nu eram sigură și pentru că sunt curioasă din fire) cine l-a spus întâi. Bineînțeles, am căutat pe Internet. Am întâlnit mai multe variante (proverb chinez, proverb arab, Solomon) dar se pare că autorul este Seneca. Aşa că voi repeta ce am tot spus mereu (at nauseam, uneori) şi anume că, în cărţi, e mai lesne să găsim lucruri adevărate. Deh, asta e, nu tot ce zboară pe Internet e comestibil...

Și, astăzi, ca bonus, niște bancuri:

Într-un sat, la discotecă:

- Domnișoară, dansezi ?

- Nu.

- Atunci, hai să ne-ajuți să împingem un tractor, că a rămas împotmolit.

%

Nevasta unui director află că acesta are o nouă secretară și îl ia la întrebări:

- Secretara asta a ta are picioare frumoase?

- Dragă, n-am băgat de seamă.

- E blondă, brunetă?

- Habar n-am...

- Ochii, ce culoare au?

- N-am observat...

- Dar de-mbrăcat, cum se-mbracă?

- Foarte repede!

Gânduri care nu vor să se potcovească

    Gândurile acestea, „nepotcovite”, mi-au tropăit prin minte aseară, chiar înainte să adorm. Eram sigură că astăzi n-o să-mi mai amintesc de ele, dar, „surprize, surprize”, mi-am adus aminte. Înșiruirea (logică sau, poate, ilogică) a gândurilor mele a fost asta: nu prea mai sunt oameni care cresc cai, cel puțin la noi, în Domnești - bine, totuși, că mai sunt câțiva - nu știu dacă meseria de potcovar mai există - dacă nu, unde-și potcovesc ei caii - de ce e potcoava simbol al norocului - de ce eu, găsind două potcoave și aducându-le acasă, nu prea am avut noroc (sau poate că am avut, dar sunt ingrată, iartă-mă, Doamne - ce e oare cu expresia „a umbla după potcoave de cai morți”. Acum, o să le iau pe rând: 

   POTCOÁVĂ, potcoave, s. f. Piesă din oțel, aproximativ în formă de semicerc, care se fixează cu caiele pe copitele unor animale de tracțiune, în special ale cailor, pentru a le proteja la mers. ◊ Loc. adv. în potcoavă = în formă de semicerc. Expr. Caută (sau umblă după) potcoave de cai morți ori caută (sau umblă) după cai morți, să le ia potcoavele = umblă după lucruri imposibil de obținut sau de găsit. A-și lepăda (sau a sta să-i pice) potcoavele = a muri sau a fi pe moarte. ♦ Piesă de oțel, aproximativ în formă de semicerc, care se fixează pe tocurile bocancilor și ale cizmelor pentru a le proteja. – Din bg. podkova, sb. potkova.

   POTCOVÁR, potcovari, s. m. Meseriaș care face potcoave și potcovește animale de tracțiune. – Potcoavă + suf. -ar.

   POTCOVÍ, potcovesc, vb. IV. Tranz. 1. A pune potcoave unui animal de tracțiune. 2. Fig. (Fam.) A înșela, a păcăli. ♦ A învăța minte pe cineva. – Din potcoavă. Sursa: DEX '09 (2009).

   „Este clar că potcoava, prin materialitatea ei, este magică și-i protejează pe cei din jur. Americanii și irlandezii o așază cu brațele în sus, considerând că așa captează norocul ce urmează a se scurge în case, europenii în schimb o țintuiesc cu brațele în jos, spunând că numai așa se scurge ghinionul. Important este ca potcoava să nu fie cumpărată din magazine și alte centre de suveniruri ci să fie găsită (fiind pierdută de un cal). (...) Oricare ar fi motivul longevității legendei, cert este că potcoavele de cai sunt considerate a fi cele mai cunoscute simboluri ale norocului, putând fi așezate în interiorul sau exteriorul casei, în birou, în dormitor sau oriunde doriți dumneavoastră.” Sursa: nonjustice.wordress.com.

   Două comentarii aș avea de făcut: ca să nu mă deruteze faza cu „brațele în sus” sau „brațele în jos”, eu am aplicat tehnica rabinului din banc, adică „și tu ai dreptate, și tu ai dreptate”, așa că am așezat potcoavele așa: una ca irlandezii (care-s tot europeni, nu?) și una invers. Și, aș zice că cele mai cunoscute simboluri ale norocului sunt trifoiul cu patru foi și coșarul...

   Banc: 

  O blondă foarte atrăgătoare intră într-un cazinou. Se părea că era puțin în stare de ebrietate și a vrut să parieze 20 000 € pe o singură aruncătură de zaruri. Blonda se întoarce către dealeri și îi întrebă dacă îi deranjează dacă se dezbracă gol goluță, deoarece se simte mai norocoasă în costumul Evei. Normal că dealerii au fost de acord. Acestea fiind spuse, blonda atrăgătoare se dezbracă de toate hainele și, în timp ce zarurile se rostogoleau, a strigat: „Haide, iubitele mele, mama are nevoie de haine noi!” Când zarurile se opriră, ea sări în sus și în jos și zise: „Da! Am câștigat, am câștigat!” A îmbrățișat toți dealerii, și-a luat hainele și câștigurile și a plecat în grabă. După ce le-a revenit glasul și s-au dezmeticit complet, unul dintre dealeri întreabă: „Cât a dat la zaruri?” La care celălalt dealer răspunde: „Habar n-am, am crezut că te uiți tu!”

Azi, gândurile mi-au zis „miau”

   MOTTO: „Vezi, firul telegrafului este un fel de pisică foarte, foarte lungă. O tragi de coadă în New York şi ea miaună în Los Angeles. Înțelegi asta? Iar radioul funcționează în mod asemănător: trimiți de aici şi recepționezi acolo. Singura diferență este că nu există vreo pisică.” (Albert Einstein)

   Astăzi e una dintre zilele „acelea” (destul de dese în ultima vreme): timp urât și umed, timpuri grele sub spectrul amenințător al COVID-ului, stare destul de morocănoasă și „tristuță”, tendință de a vedea totul în gri, urmată de autocritică și (auto)morală. Deci, zile în care trebuie să duc muncă de lămurire cu mine pentru a intra pe ceea ce eu numesc „făgașul normal” (dar care altora poate să li se pară aberant, ieșit din comun, demn de milă sau de invidiat, depinde unde-i situat fiecare pe scara socială și de cât IQ posedă). Am început ziua cu o ședință „de autocritică și (auto)morală”, a cărei ordine de zi, în amănunt, nu trebuie neapărat s-o știe și domniile voastre. Am căutat apoi cuvintele din dexonline.ro, care cuvinte, bineînțeles, sunt rar folosite sau livrești:

   TURPITÚDINE, turpitudini, s. f. (Livr.) Faptă rușinoasă, josnică, mârșavă. – Din lat. turpitudo, -inis, fr. turpitude. Sursa: DEX '09 (2009).
   DEFENDÓR, defendori, s. m. (Rar) Pârât, acuzat. – Din fr. défendeur. Sursa: DEX '09 (2009). Cheia alegerii: S-a născut, în 1962, actrița americană Jodie Foster, dublă câștigătoare a Premiului „Oscar” pentru cea mai bună actriță. Unul din rolurile premiate a fost cel din filmul „Acuzata”.

   Am căutat și ceva „ultime știri”: m-am îngrozit, scârbit, indignat, stări care nu-mi sunt de niciun ajutor, era să mă las păgubașă când, printre COVID, accidente, crime, declarații tâmpite ale politicienilor, am găsit ceva amuzant, pe principiul, „Țara arde și baba se piaptănă”. Pe digi24.ro era știrea următoare: 

    „O aplicație care își propune să traducă mieunatul pisicilor a fost dezvoltată de un fost inginer din cadrul Amazon Alexa. „MeowTalk” înregistrează sunetul și apoi încearcă să-i identifice semnificația, relatează BBC. (...) În prezent, există doar 13 expresii în vocabularul aplicației, inclusiv: „Hrănește-mă!”, „Sunt furioasă!” și „Lasă-mă în pace!” Cercetările sugerează că, spre deosebire de oameni, pisicile nu au o limbă comună. Fiecare mieunat de pisică este unic și adaptat proprietarului ei. Deci, în loc de o bază de date generică pentru mieunaturi, traducerea aplicației diferă în funcție de fiecare profil individual. (...) Aplicația este disponibilă gratuit atât pe Google Play Store, cât și pe Apple App Store. Întrucât este încă în stadiile incipiente de dezvoltare, există recenzii mixte, mai mulți utilizatori plângându-se de erori în aplicație. „Mă enervează. Tocmai am descărcat-o și nici măcar nu am reușit să o folosesc, deoarece îmi spune tot timpul că există o eroare de conexiune WiFi”, a scris un utilizator. „Primeam traducerea: Sunt îndrăgostit! În 90% din cazuri”, a spus un alt utilizator. Dar alții au lăsat recenzii pozitive, iar aplicația are un rating mediu de 4,3 pe Google Play Store. „Deocamdată, dacă nu o iei prea în serios, este o aplicație foarte distractivă. Și cine știe, poate în timp va învăța cu adevărat mieunatul pisicii mele în toate cazurile. Cu siguranță, pare promițător”, a scris un utilizator.”

        Da, numai asta ne mai lipsea! Închei cu un banc în ton:

 

Un șoarece şi o pisică stau la rând la o cofetărie. Chelneriţa întreabă şoarecele:

- Ce doreşti?

- O prăjitură cu frişcă, vă rog!

- Şi dumneavoastră, domnule motan?

- Eu vreau doar frişcă.

- V-o pun într-o cupă sau pe farfurie?

- Nu, puneţi-o direct pe şoarece!