Gânduri care se sufocă

„Puțini oameni au puterea să pună în palma altcuiva emoții, într-o lume plină de măști şi suflete goale...” (Marin Preda)

Am pornit-o la scris astăzi de la aceste cuvinte ale lui Preda. Nu știu cât era lumea de „plină de măști și suflete goale” în timpul cât a trăit scriitorul (mă mândresc cu faptul că, vreme de treizeci de ani, am fost contemporană cu domnia sa, și mărturisesc că eu sunt, uneori, mult prea sinceră, și că, în general, am suflet, empatie), dar acum sigur lumea este așa. E tare trist. Nu ne mai pasă deloc de cei de lângă noi, iar dacă cineva e sincer și, cum se zice în popor, „își pune sufletul pe tavă”, e privit cam cruciș, cu neîncredere și cu uimire, de parcă-i extraterestru. Dar nu despre asta vreau să scriu în continuare, pentru că ăsta-i un subiect din cauza căruia chiar mă doare sufletul. Vreau să vă spun ce mi-a trecut prin minte acum vreo oră când, după diverse activități „utilitar-gospodărești”, prin casă, și după câteva pagini scrise la calculator, am vrut să ies un pic și pe terasă, să iau aer. Ei bine, cred că am avut, preț de câteva secunde, expresia unui pește aruncat pe nisipul fierbinte. Pur și simplu nu aveam aer. Am intrat rapid în casă și aici am început, când gândurile și-au revenit din starea de sufocare, să-mi zic că prea sunt cârcotașă și prea exagerez, că nu-i chiar așa cald. Am scos termometrul afară (deși mi se părea că și el protesta viguros) și am văzut că erau 39 de grade Celsius la umbră. În casă sunt 25. Apoi mi-am zis că poate sunt eu prea sensibilă. Dar, privind pe fereastră, am văzut că nimeni nu mișcă, oameni, animale, păsări s-au retras la umbră și satul pare părăsit. Ei, o să-mi caut acum o glumă și-o să mă amuz, o să mai fac un duș, și apoi o să citesc ceva, în așteptarea serii, când se mai poate respira un pic. Mai aveam ceva de scris, dar am uitat. Și iată un banc apropo de asta:

Un orator motivațional foarte cunoscut își întreținea publicul. La un moment dat a spus:
– Cei mai buni ani din viața mea au fost petrecuți în brațele unei femei care nu era soția mea!
La auzul acestei afirmații, publicul a rămas destul de uimit. Oratorul a adăugat:
– Iar acea femeie a fost mama mea!
Râsete şi aplauze. O săptămână mai târziu, un manager instruit de către acest orator, a încercat să plaseze această glumă de mare efect acasă la el. Fiind ușor „afumat”, a spus:
– Cei mai buni ani din viața mea au fost petrecuți în brațele unei femei care nu era soția mea!
Soţia sa, bineînțeles, a început să spumege de furie. Încercând să-și amintească, preț de o jumătate de minut, a doua parte a glumei, managerul a trântit în cele din urmă:
– Și nu-mi amintesc cine era!

Gânduri sincere despre tartuferii

 

E duminică și e cald. Tare cald. Cred că abia acum a început luna lui Cuptor. M-aș bucura din toată inima să vină o toamnă lungă, frumoasă, caldă și, mai ales, liniștită. Am nevoie de liniște. De muuultă liniște. Mai ales, am nevoie de ceea ce mi-a mai rămas din simțul umorului, și asta pentru a trece peste nenumăratele surse de enervare, și de uluire, și de indignare, care mă împresoară în ultima vreme. Cuvintele scrise aici, pe blog, mă ajută să mai uit, și îmi dau senzația că, dacă spun și altora despre gândurile mele revoltate, acestea își vor mai pierde din puterea ce o au asupra mea. Deci, azi am să vă spun care-s cuvintele alese de dexonline.ro și apoi, ca cireașa de pe tort, voi scrie un banc, spre înveselirea mea și a domniilor voastre, cei care binevoiți să citiți...

Cuvântul zilei: TARTUFERÍE s. v. duplicitate, falsitate, fățărnicie, ipocrizie, minciună, perfidie, prefăcătorie, viclenie, vicleșug. Sursa: Sinonime (2002)

Cuvântul lunii: CARACÁL s. m. linx cu urechile negre, în Africa și în stepele din sud-vestul Asiei; râs de pustiu. (< fr., sp. caracal). Sursa: MDN '00 (2000) Cheia alegerii: Evenimentele din Caracal ar putea să schimbe fața României.

Cuvântul aleatoriu: ENCICLOPÉDIC, -Ă, enciclopedici, -ce, adj. Care are caracter de enciclopedie; p. ext. vast, cuprinzător. – Din fr. encyclopédique. (DEX 2009)

Un tip se uita liniștit la televizor şi, deodată, se trezește cu o tigaie în cap de la nevastă-sa:
- Asta pentru ce este, dragă?
- Ce e cu numele ăsta, Laura Johnson?
- Ah, ăla este un nume de iapă. Am pariat ieri la cursele de cai pe ea. E un cal, dragă...
După câteva minute, se trezește tipul cu o tigaie şi mai zdravănă în cap.
- Hei, asta pentru ce mai e, dragă?
- Păi, tocmai te-a sunat, din nou, calul!

GÂNDURI DE ÎNCURAJARE

 

Știți și domniile voastre ce mulțime de asemenea îndemnuri „motivaționale” bântuie prin cărți, ziare, emisiuni TV, pe Internet etc. Păi, nu știu ce să mai zic, eu fac eforturi de foarte multă vreme să gândesc pozitiv și-i trimit Universului doar gânduri bune (ei, hai să zicem că mai e și câte o cârcoteală, o mică bârfă, o smiorcăială, dar atât) și cu ce mă „răsplătește” el? De vreo trei luni, doar cu vești proaste, mârlănii, bârfe de cea mai joasă speță, nerecunoștință, indiferență, lipsă de bun simț, deci cu nervi. Dar eu voi persevera, îi transmit mereu Universului că-l iubesc și că, în câteva zile, o să revin la o stare mai plină de serenitate, la căutat de glume, la cât mai multe gânduri cu semnul +. 

Am văzut undeva, zilele trecute, un titlu de carte (al unui roman de Amy Tan), care m-a amuzat și m-a pus pe gânduri. Se numea „Salvând peștii de la înec” (2005, traducere din limba engleză și note de Ioana Miruna Voiculescu) Am căutat pe site-ul libris.ro și am aflat că „este o minunată aventură pe tărâmuri exotice. Bibi Chen, cunoscută în cercurile mondene din San Francisco drept o protectoare a artelor, organizează pentru unsprezece prieteni apropiați o călătorie de neuitat în China și Birmania, pentru a admira comorile de artă și cultură prezente pe traseu. Ghinionul face ca Bibi Chen să moară în circumstanțe bizare cu puțin timp înainte de călătorie. Însă asta nu o împiedică să-și însoțească prietenii în spirit, asumându-și astfel rolul de martor, pe alocuri indulgent, pe alocuri intransigent, al gafelor și prejudecăților culturale cu efecte mai mult sau mai puțin dezastruoase, al descoperirilor și evoluției relațiilor dintre membrii grupului. Cei unsprezece, plus naivul Bennie, noul conducător de grup, își încep expediția ca orice turiști în căutare de exotic și inedit, dar ajung să trăiască experiențe la limita miraculosului picaresc: intențiile se bat cap în cap cu rezultatele lor, superstițiile cu evidența și idealurile cu realitatea, într-o manieră pe cât de bizară, pe atât de amuzantă, sub privirea pătrunzătoare a spiritului lui Bibi Chen”. (...) „O farsă construită cu măiestrie și umor, parțial un roman de dragoste și partial unul de mister (...) Punându-și la bătaie remarcabilul talent de povestitoare, Amy Tan face din această carte o sursă de plăcere pură, mai ales prin comentariile sale spirituale și observațiile de un mare rafinament psihologic.”(San Francisco Chronicle) Până când am să găsesc romanul, mă mulțumesc cu ce-am aflat.
Mi-am amintit apoi că, prin 1990-1991, mi-a dat cineva o carte în engleză (din păcate, ca și atunci, am rămas și astăzi doar la stadiul de începător în cunoașterea acestei limbi, deși, cu calculatorul, cu filmele și cântecele în engleză, și datorită sârguinței mele de elevă conștiincioasă, aș zice că am mai făcut ceva progrese). Oricum, prima carte pe care am citit-o în engleză a fost „Clubul Joy Luck”, un roman din 1989 al lui... Amy Tan! M-am chinuit îngrozitor, cu dicționarul lângă mine, dar am reușit să termin cartea, chiar să și înțeleg ceva din ea. Era povestea a patru familii de imigranți chinezi americani din San Francisco, care puseseră bazele unui club, cunoscut sub numele de Clubul Joy Luck, jucând jocul chinezesc de mahjong (pe bani). N-aș zice că-mi mai amintesc multe amănunte, dar știu că stilul scriitoarei mi-a plăcut la nebunie și că, de atunci, am început să joc și eu mahjong...

Gânduri care încearcă să se copilărească

 

 MOTTO: „Din toată viața asta lungă, mi-e dor numai de copilărie.”                  (Ileana Vulpescu)

      

         Am zile în care și mie mi-e dor de copilărie. Dar numai de o parte a ei și numai de unele momente. Azi e una dintre zilele acelea. Mi-e dor de zilele când străbunica (și apoi bunica) îmi ziceau „Laviniță”, mi-e dor de iernile adevărate, cu zăpadă multă, și cu stat la povești la gura sobei, mi-e dor de sentimentul acela minunat că sunt iubită și ocrotită, că n-am nicio grijă pe lume (decât cum să inventez jocuri mai năstrușnice), de sentimentul acela inefabil și de nedescris că toată lumea e a mea. Gândurile mele de azi, vreme de vreo juma' de ceas, s-au întors la starea de copilăreală (cuvânt care există, dar despre care „domnu' DEX”, care nu-l are încă în „paginile” sale, „zice” că e o invenție recentă). Acum, starea aia a dispărut, dar nu-i bai, o chem eu înapoi când o să mă simt ușor copleșită de viața de adult. Iată ce spune Eugène Ionesco (am dat cele două variante ale zicerii) despre copilărie: „Copilăria este o lume de miracole şi de uimire a creației scăldate în lumină, ieșind din întuneric, nespus de nouă şi proaspătă şi uluitoare. Copilăria se termină atunci când lucrurile încetează să ne mai mire. (...) Copilăria este lumea miracolului şi a magiei: este ca şi cum creația ar răsări trandafirie din noapte, totul fiind proaspăt şi uimitor. Copilăria se termină în momentul în care lucrurile încetează să mai fie uluitoare. Atunci când lumea îţi dă senzația de déjà vu, când ești „rodat” de existență, devii adult.” În regulă, păi să continuăm să ne mirăm de toate (avem și de ce, în zilele pe care le trăim acum) și, mai ales, să încercăm să râdem mai des. Uitați, domniile voastre, un banc care „rimează” cu fotografia pusă de mine azi:

       La ora de desen, un copil desena un îngeraș. Profesorul îi zice: 

      - Ce desenezi acolo? 

      - Un îngeraș! 

      - Cu trei aripi? Unde ai mai văzut tu îngeraș cu trei aripi, copilule? 

      - Dar dumneavoastră unde ați văzut cu două aripi?

La ora de desen, un copil desena un îngeraş. Vine profesorul şi zice: - Ce desenezi acolo? - Un îngeraş! - Cu trei aripi? Unde ai mai văzut îngeraş cu trei aripi, copilule? - Dar dumneata cu două aripi unde ai văzut?

Citeste mai mult: adev.ro/pbbqkb

La ora de desen, un copil desena un îngeraş. Vine profesorul şi zice: - Ce desenezi acolo? - Un îngeraş! - Cu trei aripi? Unde ai mai văzut îngeraş cu trei aripi, copilule? - Dar dumneata cu două aripi unde ai văzut?

Citeste mai mult: adev.ro/pbbqkb

 

Bla-bla-bla în loc de gânduri

   MOTTO: „Gândul nu se coboară acolo unde aude prea multă vorbă.” (Nicolae Iorga) 

Ei, glumesc și eu, că mai am niște gânduri, acolo, în adâncul minții, numai că sunt ușor zbu(rătăcite). Și acum este tăcere deplină. Am ales acest motto și pentru că e în temă, dar și pentru a argumenta că eu, deși uneori vorbesc exagerat de mult, am pretenția că „discursul” meu, mai vesel sau mai trist, nu e plin mereu doar de bla-bla-bla (o interjecție care tocmai asta indică, vorbă multă și goală). În schimb, când m-apuc de scris, nu e loc de bla-bla-bla, căci pornesc mereu de la un gând, de la o idee și, din una în alta, rândurile se înșiră destul de armonios. Am început să scriu acum, în această după-amiază de august, pentru că am „reîntâlnit” o zicere a lui Petre Țuțea și, după ce m-am amuzat din nou și, evident, i-am dat dreptate (gândind, ca personajele lui Caragiale, „e scris adânc!”) , am constatat că am uitat (iar!) ce înseamnă „aporetică”. Știam vag că are ceva legătură cu filosofia, dar asta nu-mi scuză uitucenia. Deci: APORÉTICĂ s.f. (În filozofia antică) Metodă de a descoperi contradicțiile și dificultățile teoretice în scopul găsirii adevărului sau pentru a fundamenta o îndoială agnostică. [< fr. aporétique, cf. gr. aporein – a se îndoi]. Sursa: DN (1986). De contradicții și dificultăți teoretice nu duc lipsă, căutarea adevărului mi-e mai mult decât necesară, dar chestia cu îndoiala agnostică deja mă depășește. Citatul din Țuțea despre care am făcut vorbire este acesta: La întrebările fundamentale „de ce” și „în ce scop”, aporetica rurală românească răspunde: „d'aia”.

Sicitate prin gânduri

 

    Am ales această poză a DEX-ului pe care cred că domniile voastre și-l amintesc, era greu de te cocoșa, dar trebuia să-l „vizitezi”, pentru că te lămurea când nu știai un cuvânt. Asta până a apărut Internetul, cu motoarele lui de căutare, dintre care cel mai cunoscut și folosit mai des (cel puțin de mine) este Nenea Google. Dexonline.ro este doar unul dintre zecile de dicționare pe care le găsim acum la o simplă apăsare de taste. Da, ăsta e unul dintre lucrurile bune pe care ni le-a adus „progresul tehnologiei”.  Ei bine, eu mă uit mereu după câte un cuvânt, iar faptul că cei care „administrează” DEX-ul aleg cuvântul zilei, cuvântul lunii, cuvântul aleatoriu sau dau diverse „jocuri cu cuvintele” mi se pare o idee excelentă. Din păcate, cred că nu prea mulți au aceeași părere, dar asta e, eu voi persevera (până mă plictisesc, evident), chiar dacă unii mă vor privi ciudat. Deci, în august, cuvintele zilei au fost:  joi 1 august, „stilism”, vineri 2 august, „sepia”, azi, „sicitate”. Ei, aici m-am blocat. Am bănuit (știind un pic de franceză) că e vorba de secetă, dar nu eram sigură. M-am dus să mă verific: SICITÁTE s. f. (Livr.) Uscăciune; secetă. – Din fr. siccité. Sursa: DEX '09 (2009). Buuun. E un cuvânt potrivit pentru ziua de azi, nu la propriu (căci afară toarnă cu găleata), ci la figurat, adică asta e situația cu gândurile mele. Nemaiavând inspirație, am căutat prin colecția de citate și am găsit unul, pe care-l scriu mai jos, cu scuzele de rigoare pentru că nu-i știu proveniența și autorul: „Un copil L-a întrebat pe Iisus Hristos: „Cât de mult mă iubești?” Iisus i-a răspuns, desfăcându-și larg brațele: „Atât de mult!” Și s-a răstignit pe cruce și a murit pentru noi.” Dacă știți de unde-i citatul, spuneți-mi. Eu mă duc acum să caut ceva glume și să le postez pe Facebook, căci dispoziția mea tinde să devină un pic cam morocănoasă...