Gânduri îngândurate

 

           Astăzi, de ziua marelui Eminescu (şi de Ziua Culturii Naţionale), singurele gânduri ce mă îngândurează sunt cele care, de fapt, m-au îngândurat în fiecare an, la mijloc de ianuarie. Şi anume, faptul că marea majoritate a românilor îşi aduce aminte de Eminescu doar când aniversăm data naşterii sale (anul acesta se împlinesc 165 de ani de la aceasta) sau când îi celebrăm moartea. Rar se întâmplă să-i cităm versurile sau să ne uimim de actualitatea şi veridicitatea articolelor sale. Mă linişteşte oarecum gândul că mulţi, asemenea mie, consideră că Eminescu e la fel de intrat şi de prezent în inimile noastre ca şi noţiunile de Patrie, de drapel, de veşnicie a Carpaţilor, de eternitate a valurilor Mării Negre, de unicitate a sufletului de român. Pentru că, aşa cum spune el însuşi, "Lumea toatã-i trecãtoare,/ Oamenii se trec şi mor/ Ca şi miile de unde,/ Ce un suflet  le pătrunde,/ Treierând necontenit,/ Sânul mãrii infinit./ Numai poetul,/ Ca pãsãri ce zboarã/ Deasupra valurilor,/ Trece peste nemãrginirea timpului:/ În ramurile gândului,/ În sfintele lunci,/ Unde pãsãri ca el/ Se-ntrec în cântãri.(Mihai Eminescu, "Numai poetul")

Gânduri geruite

        M-am uitat, ca în fiecare dimineață, prin ziare. Ei, recunosc, nu chiar prin ziare, am citit „revista presei” de pe GOOGLE. Deci, știrile despre atacul terorist de la Paris, cele interne, despre accidente, hotărâri de guvern, pensia lui Băsescu (ce ironie!) şi, după ce am trecut grațios peste știrile mondene (bleah!), am citit titluri în care se pomenea de "România înghețată", "ger năprasnic", "ger de crapă pietrele". Eu zic că e uşor exagerat, sunt titluri panicarde și fără susținere reală, pentru că noi, oamenii (şi aş îndrăzni să precizez aici, noi, românii) suntem foarte adaptabili (şi nu doar la ger, la aproape orice). Spre exemplu, după gerul de la sfârșitul anului trecut, după gerul Bobotezei, la fel de crâncen, astăzi, văzând că sunt doar minus zece grade, am avut un surâs blazat (în genul, „ce, ăsta-i ger?!”) şi am hotărât că mi-e de-a dreptul cald (deocamdată doar în suflet şi în gânduri...)

Crochiu de gânduri

                         

    De atâta ger şi cu atâtea repetate răceli, nevralgii şi viroze, mărturisesc că gândurile nu mi se adună prea uşor. Slovele nu vor să curgă lin şi asta nu pentru că nu aş avea gânduri de descris, ci pentru că rezultatul final apărut pe hârtie (mă rog, e un fel de-a spune) nu-mi place mereu. Azi încerc ceea ce am numit un crochiu (sau eboşă, sau schiţă) al unor gânduri ce au "tropăit" prin mintea mea. La început de an, m-am gândit ca în 2015 să nu mai încerc să vreau ceva anume. Micile şi inevitabilele planuri de zi cu zi, astea nu am cum le ocoli, aşa este cursul vieţii. Dar nu-mi voi mai dori nimic, nu voi mai plănui nimic, pentru că (şi acum va urma un fel de secret al lui Polichinelle!) am ajuns la concluzia că dacă nu am așteptări mari, nu pot fi dezamăgită. De către alţii, de mine însămi sau, de ce nu, de situaţii şi circumstanţe. În rest, sunt optimistă, mulţumită cu ceea ce sunt şi cu ceea ce am şi suspect de liniştită.

Gânduri cu blanc

   

            MOTTO:        

    "Înţeleptul nu doreşte decât absenţa dorinţelor" (Proverb chinezesc)

       Iată ce spune dicționarul despre "blanc" (acesta fiind al doilea sens al cuvântului):  BLANC² s. n. 1. spaţiu alb care desparte două cuvinte tipărite. 2. (inform.) zonă dintr-un suport de date care nu conține înregistrări. 3. pauză albă şi tremurătoare care apare uneori în emisiunile tv. (<fr. blanc). Ei bine, gândurile mele din ultima vreme au avut ceva simptome ce amintesc de punctul trei al definiției. Deci, conform zicerii mai populare "mi s-a rupt filmul", mai întâi m-am gândit că, iată, avem ceea ce cântecelul acela numea un "white Christmas". Îmi doream asta. Apoi, m-am gândit că nu mă bucur atât cât ar fi fost de așteptat. Pe urmă, după alte pauze şi  "întretăieri ciudate", m-am gândit că e bine să mai fiu atentă cu ceea ce-mi doresc. Şi, în final, am ajuns la concluzia că e mai bine să nu-ţi doreşti nimic. Ceea ce e cam greu, recunosc. Dar o să o iau încet, zi după zi. Azi, spre exemplu, nu-mi doresc absolut nimic. Aşa că acum aştept să devin mai înţeleaptă...

   

Gânduri cu ochii-n soare

          Învăţaţi să lăsaţi pe chipul vostru să înflorească un zâmbet, este darul pe care-l oferiți aproapelui, este darul pe care-l oferiți întregului Univers!  (Octavian Paler)                                       Da, e bine zis. E un sfat excelent. Hai să zâmbim. Cu motiv sau fără. Iată, de trei zile e soare. Deja, eu mă simt mult mai bine. Adică, aşa cred că e, şi aşa mă încurajez singură să fie. Dar, fire sucită cum mă aflu, la ce credeţi, domniile voastre, că m-a dus gândul? La expresia "a lăsa cu ochii-n soare". De ce m-a dus unul dintre gânduri la această zicere? Pentru că asta-i "starea de azi", aşa mă simt eu în acest moment. Cu ochii-n soare. Şi nu mă refer la sensul propriu, ăsta e o.k., e bine să vezi cu ochișorii tăi soarele, te înveselește. Fac vorbire aici de sensul figurat, mă simt dezamăgită. De mine, de alţii, de lume, în general, şi de gândurile mele, în special. Sau, ca să fiu mai clară, de combinaţia de gânduri-fără-rost şi de stare-uşor-blegoasă, care nu-mi dă pace şi nu-mi dă viza spre a intra în atmosfera ce precedă Sărbătorile de iarnă. Dar mă gândesc că totul va fi bine până la urmă şi gândurile mele vor fi mai zburdalnice. Iată, ca remediu, un alt banc:             

        "Un tip e foarte norocos şi câştigă la orice joc, fie la loto fie la bingo. Sătul, merge la biserică şi se roagă:
  - Doamne, fă să mai câştige şi alţii şi să pierd şi eu măcar o dată!
         Domnul îl aude şi-i spune că l-a ales pe el pentru că e un om bun la suflet, dar că-i va indeplini dorinţa. Totuşi, pentru că e singur pe lume, i-o dă de soţie pe Miss India. Omul nostru n-are de ales, o ia cu el acasă, în speranța că aceasta îi va aduce totuşi un mic ghinion. Trec câteva luni şi, într-o seară, îi spune soţiei:
 - Draga mea, ești senzațională ca nevastă, dar am şi eu o mică nemulțumire.
Semnul tău de pe frunte, mi-ar plăcea sa-l dai jos !
      Soția e de acord, dar îl lasă pe el să-l desprindă. Şi ce credeţi că vede omul nostru dedesupt, cu litere mici, mici, mici: "Aţi câştigat o limuzină, plus 20 de milioane!"

 

Nori peste gânduri

      Iată, în figura alăturată este ceea ce aş numi starea mea de azi. Şi de ieri. Şi de alaltăieri. (O.k., mă opresc, cred că m-am făcut înţeleasă). Nu am mai scris nimic, pentru că de câteva săptămâni (hai să nu exagerez, de două) am o dispoziţie mai mult decât proastă. Şi am mai şi răcit. Instinctiv (şi logic, pentru că nu aveam alte motive), am dat vina pe vremea de afară. Adică ceaţă, ploaie, burniţă, ninsoare, lapoviţă, vânt, noroi şi deloc soare. Şi am avut dreptate. Iată ce am găsit scris, undeva, într-un ziar: 

  "Românii din câteva zone ale ţării nu au văzut soarele de aproape o lună. 10 noiembrie a fost ultima zi cu soare pentru oamenii din sudul şi estul țării. Fenomenul inedit a avut loc în regiunile Moldova, Muntenia şi Dobrogea, informează B1Tv. Această perioadă în care norii au acoperit în permanență cerul este cea mai lungă din ultimii treizeci şi unu de ani. Lipsa luminii solare duce la oboseală şi depresie şi ne face mai vulnerabili în faţa virozelor şi alergiilor. Sursa citată susține că medicii au declarat că au crescut internările pentru cei sensibili la fenomenele meteo, precum şi ale celor cu depresie. În plus, cazurile de sinucideri s-au înmulțit."

    Ei, chestia cu sinuciderile mi se pare un pic cam prea dură, dar ceva adevăr este în cele scrise. Cel puţin în ceea ce mă priveşte pe mine. Pe mine vremea asta mă influențează. Şi nu în bine. Dar o să-mi spun singură câteva bancuri, o să văd vreo comedie, o să citesc ceva umor şi o să încerc să mă scot din starea asta. Iată, să vă zic unul dintre bancuri:

   Şeful pompierilor intră în clădire, încet, relaxat, cu mâinile în buzunare, fredonând uşor o melodie veselă, şi spune:
-  Măi băieţi, echipați-vă încet, încet, sistematic, spălaţi maşina cu foarte multă grijă, să arate ca nouă. Atenţie la toate detaliile! Să fiţi prezentabili şi îngrijiţi. Luaţi ceva apă, nu multă, făceţi-vă siesta şi apoi mergeţi la incendiu cu grijă, fără să aveţi viteză mare, fără să stârniţi praful, fiţi atenţi la stopuri, la trafic, la tot. Arde clădirea Parlamentului de ceva vreme şi ăia sunt blocaţi cu toţii înăuntru."

Reiteratele gânduri

 

    Luna asta, blogul meu împlineşte cinci anişori. Uneori, uitându-mă la ceea ce am scris aici, am impresia că este scris chiar de un copil de cinci anişori, superdotat, care a învăţat să manevreze un calculator. Alteori, nu. Alteori, mărturisesc fără jenă, domniile voastre, că-mi place ce-am scris. Astăzi, de ziua Ţării, şi a noastră, a românilor, recunosc că mi-e lene să "creez" ceva, deci voi relua postări din anii trecuţi. Ideea şi simţământul sunt aceleaşi. Deci:  

      2010.  Încă de când eram copil - asta întâmplându-se, e-hee, în vremuri imemoriale, pe vremea lui Ceauşescu - şi până astăzi, parada de ziua naţională a României mă emoţionează. Nu pot explica de ce. Aşa cum nu pot explica de ce, de câte ori aud "Balada" lui Ciprian Porumbescu, am lacrimi în ochi. Sau "Rugă pentru părinţi" a lui Păunescu. Sau "Oda în metru antic" de Eminescu. Sau... mă rog, sunt multe şi nu vreau să le înşir azi pe toate. Este ceva, ca un declic, şi gata, sunt emoţionată. Şi îmi place că-i aşa. Asta arată că ţin la ţara asta şi la neamul ăsta românesc. Ştiu că se poartă stilul cinic, cu un veşnic, plictisit "je m'en fiche!" fixat cu ostentaţie pe figură, dar eu oricum sunt atipică, deci ce-mi pasă mie de mode?!

   2012. Azi, mărturisesc, nu am fost în starea aceea de graţie pe care mereu o simt când e ziua Ţării. Poate pentru că mi-e cam rău, am o nevralgie sâcâitoare, poate din cauze (la fel de sâcâitoare) pe care nu le pot desluşi. Dar asta nu înseamnă că nu mi-a păsat. Nu. Îmi pasă mereu şi tot mereu îmi pare rău că nu pot face mai mult ca România să poată fi şi ea mândră de noi, aşa cum noi ne mândrim cu ea. La mulţi ani, România! La mulţi ani, români de aici şi de pretutindeni din lume!

     2013. V-am mai spus, domniile voastre, (aproape în fiecare an de când tot scriu pe blogul ăsta) că în ziua de 1 Decembrie, gândurile mele sunt în opoziţie cu emoţiile mele. Adică, gândurile mele se îndreaptă cu obidă (n-aş vrea să folosesc cuvinte mai tari azi) spre guvernanţi, spre oamenii politici de la noi, spre îmbuibaţii peste noapte, care nu merită să trăiască în ţara asta şi nici să facă parte din poporul ăsta al nostru. Nu ştiu cum am putea scăpa de ei, şi de minciuni, şi de furtişaguri, şi de corupţie. Pe de altă parte, când văd parada cu ocazia zilei Ţării, de fiecare dată, în fiecare an, mi se pune un nod în gât şi emoţiile primează. Şi aş zice că ar trebui să le las, măcar azi, să fie pe primul loc. La mulţi ani, România, la mulţi ani, români, oriunde în lume v-aţi afla...