Astăzi, de ziua marelui Eminescu (şi de Ziua Culturii Naţionale), singurele gânduri ce mă îngândurează sunt cele care, de fapt, m-au îngândurat în fiecare an, la mijloc de ianuarie. Şi anume, faptul că marea majoritate a românilor îşi aduce aminte de Eminescu doar când aniversăm data naşterii sale (anul acesta se împlinesc 165 de ani de la aceasta) sau când îi celebrăm moartea. Rar se întâmplă să-i cităm versurile sau să ne uimim de actualitatea şi veridicitatea articolelor sale. Mă linişteşte oarecum gândul că mulţi, asemenea mie, consideră că Eminescu e la fel de intrat şi de prezent în inimile noastre ca şi noţiunile de Patrie, de drapel, de veşnicie a Carpaţilor, de eternitate a valurilor Mării Negre, de unicitate a sufletului de român. Pentru că, aşa cum spune el însuşi, "Lumea toatã-i trecãtoare,/ Oamenii se trec şi mor/ Ca şi miile de unde,/ Ce un suflet le pătrunde,/ Treierând necontenit,/ Sânul mãrii infinit./ Numai poetul,/ Ca pãsãri ce zboarã/ Deasupra valurilor,/ Trece peste nemãrginirea timpului:/ În ramurile gândului,/ În sfintele lunci,/ Unde pãsãri ca el/ Se-ntrec în cântãri.(Mihai Eminescu, "Numai poetul")
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu