Gânduri printre rânduri

                                                                                              Motto:

      "Cei doi mari inamici ai bucuriei sunt durerea și plictiseala.” – Arthur Schopenhauer                             

      Sunt în pauză. Mai am o groază de treburi de făcut, dar și mâine e o zi. Deci, am muncit, printre picături (la propriu, dar şi la figurat), și acum mi-am făcut vreme să scriu câteva cuvinte. Am găsit citatul de mai sus scris de mine într-un carnețel (de pe vremea când încă mai scriam pe hârtie, adică acum vreo zece ani) și m-am gândit să-l aplic. Ia să vedem, nu am nicio durere fizică (decât la ușoarele scârțâieli ale încheieturilor mele bătrâne) sau psihică (ei, aici mint un pic, mă mai doare câteodată sufletul, dar nu e ceva grav). De plictiseală nici măcar nu mai vorbesc, nu am timp de așa ceva. Aștept, deci,  cu nerăbdare, să apară bucuria.                                 

Gânduri de vineri

      Astăzi e vineri şi, în același timp, cu voia domniilor voastre, e ziua mea. Împlinesc niște ani. O groază. Nu am scris niciodată pe acest blog al meu (din câte îmi amintesc, deci nu e ceva sigur...) despre mine în această zi. Mă gândeam că voi avea un puhoi de vorbe pe care să le înșir aici, dar remarc, destul de ofuscată, că de vreo câțiva ani buni nu mai am niciun fel de trăiri festive. E o zi ca oricare alta. Şi asta nu are de-a face cu vârsta. Ci cu viaţa, cu împrejurările, cu oamenii ce mă înconjoară. Vreau să mă fac bine înţeleasă, nu sunt tristă, nici melancolică, nu mă gândesc prea mult la trecut, dar nici nu-mi vine să sar într-un picior de bucurie. Am găsit (în sfârşit!) un fel de echilibru, că doar vorbim de Balantă, nu? E cam fragil, dar e un echilibru şi, vrând-nevrând, vorba bancului, "cu el defilez"...

Gânduri în compuneri şi scrisori de despărţire

      Am văzut (gugălind, bineînțeles) două scrieri care, ca să respect stilul internauţilor, "au devenit virale" în ultimele două săptămâni. Prima este o compunere a unui elev dintr-a șaptea, căruia i se cerea să scrie o pagină despre un subiect la alegere. Şi el a început cu cuvintele: "Calul intră în pădure...". Apoi a umplut, ca în banc, o pagină întreagă cu tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm. A încheiat cu: "Calul iese din pădure". A primit nota 1 (unu). Am fost, cândva, profesoară de limba română şi limba franceză, aşa că nu o să comentez, pentru că nu asta e important. A doua scriere îi aparține lui Ştefan Moişanu, un tânăr dezamăgit de țara lui, România, de care se desparte, ca în filmele americane, punând biletului de adio un titlu adecvat: "It's not you, it's me". Scrisoarea începe cam aşa:

 "Nu mai merge. Tot am încercat, am crezut că pot, dar am obosit. Vreau să ne despărțim. Ești o țară minunată și sunt convins că într-o zi vei face un alt cetățean foarte fericit. Dar eu trebuie să plec până nu îmi pierd mințile. Acum, la sfârșit, îmi e greu să spun dacă te-am iubit vreodată. Nu știu de ce am fost atât de convins că da, dar am crescut alături de tine și nu mi-am imaginat cum aș putea exista în afara ta. Cele mai frumoase momente din viață le-am avut alături de tine. Mare parte din ce sunt acum, cu bune și rele, e așa datorită ție. Dar și cele mai abisale clipe ale disperării le-am aflat tot de la tine (...)".

Nu ştiu dacă domniile voastre vedeți o legătură între cele două scrieri, dar pe mine m-au pus pe gânduri. Adică, mai mult ca de obicei...

Negânditele gânduri

    

"Trebuie să reţii că tot ceea ce se întâmplă înăuntrul tău este mult mai important decât ceea ce se întâmplă în exterior"

                                                                                  John C. Maxwell

Sunt de acord cu această zicere a lui John Maxwell (sau, vorba personajelor lui Caragiale, "cum le zici mata, Bibicule, mai rar!"). Da, e mai important ce gândim sau ce avem în suflet decât ce se întâmplă în jurul nostru. Din păcate, acest "în jurul nostru" ne poate influența mai mult decât ne dorim. Şi mai mult decât mulţi dintre noi vrem să recunoaștem. Familia, şcoala, educaţia, prietenii, colegii de muncă, totul îşi pune amprenta asupra noastră. Este un fel de picătură chinezească ce nu are doar rolul de a ne enerva, ci şi de a ne transforma. Dar viaţa e o continuă transformare, nu? În regulă, după această întrebare absolut retorică, o să închei, pentru că e marţi, mă simt singură, sunt anostă de m-am plictisit până şi pe mine însămi şi deci n-are niciun rost să mai filozofez...

Toamnă-n gânduri

            Da, plouă iar. Chiar mi-era dor (glumesc, vă daţi seama!) Dar e septembrie, acum aş zice că este timpul lor, al ploilor. Toată primăvara şi vara a tot plouat, dar aud că s-a făcut grâu mult, e porumb din belşug, deci o să fie bine (acum nu glumesc, încerc să aplic chestia aia cu "gândirea pozitivă"!) Nu mai scriu azi, căci nu am timp, dar o să închei cu câteva versuri, în tema zilei, ale lui Adrian Păunescu, din poezia "Sunt un om liber":                      "Şi ploua ca o mie de lentile
   pe toate-aceste așezări umile
   ce strălucesc, de ploaie încărcate,
   cu totul altfel ca-n realitate."

Gânduri despre strămoşi

  Vă mărturisesc, domniile voastre, că nu prea m-a pasionat cunoașterea trecutului îndepărtat al familiei mele. Mă opream undeva, pe la bunici. Dar am descoperit, de curând, că e un teren fascinant. Pe linie paternă, rădăcinile neamului meu sunt din Ardeal, de unde un strămoș, preotul Zaheu (sin Bucur), a venit în Domnești, împreună cu mulţi enoriaşi ai săi, refugiați din calea samavolniciilor Imperiului Austro-Ungar. Preotul Pavel, sin ( adică fiul lui) Zaheu i-a urmat, iar feciorul acestuia, preotul Ion (Duhovnicul sau Popa Niţă), a fost o figură pregnantă şi emblematică a Domneştiului de Muscel de pe la o mie opt sute şi ceva. Iată un text, de o frumuseţe aparte, prin care enoriașii domneşteni îl cereau ca duhovnic pe străbunicul meu:

„(...) avem lipsă de duhovnic, din care cauză până să alergăm la alte sate după duhovnic, am rămas nespovediţi de la Posturile Mari, precum cere buna cuviinţă şi, ca să nu mai fim şi de acum înainte sub această sarcină, cu dare de seamă înaintea Atotputernicului Dumnezeu, vă rugăm plecaţi să binevoiţi a raporta Sfintei Mitropolii păsul despre care am vorbit mai sus. Şi să binevoiască a ne hirotoni duhovnic pe sfinţia sa, părintele nostru Ion, sin preot Pavel, care îşi are vârsta şi calităţile cerute de a ocupa acest post  şi, de se va putea, cât mai neîntârziat, căci se apropie Sfânta Înviere şi am vrea să ne dăm la sfinţia sa tot talantul şi a ne împărtăşi de cele sfinte, spre a nu rămâne ca dobitoacele”.

În fine, mereu pe gânduri...

  

     Iată, domniile voastre, şi ultimele  ziceri ale decalogului părintelui moldovean Savatie:    
                                                                                   
  8. Să nu te răzbuni de două ori                                                       
   Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în Dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns sa înţeleg ca m-am războit cu mine însumi. 
   9. Să nu învingi cu orice preţ                                                                    
  Oamenii care caută sa fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer sa fiu considerat învins uneori, pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată, un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie sa piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.                         
10. Să nu râzi de ruşinea nimănui                                                          
   Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare data când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără sa vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar niciodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.[1]

---

[1] Decalogul a apărut în revista moldovenească VIP Magazin (februarie 2013, nr. 104-105)