În sfârșitul ăsta de primăvară, destul de ploios, nu prea m-am putut ocupa de grădină așa cum trebuie, însă, printre picături, am cules urzici, spanac (de la mine), am primit lobodă și mărar (de la prieteni) și, mda, am cumpărat restul de la diverse magazine, iar pe urmă am gătit cu frenezie verdețuri/legume sub toate formele, plus salate, pe care le ador. Azi m-am „izmenit” oleacă și am făcut o supă-cremă de lobodă. De milioane! Mda, nu cred că interesează pe nimeni (acum, în momentul ăsta, nici măcar pe mine) lucrul ăsta, și nu asta voiam să scriu, de fapt. Zilele trecute, am găsit într-una dintre cărțile Rodicăi Ojog-Brașoveanu (colecția de nuvele intitulată „Grasă și proastă”) cuvântul „ghipură”. Nu-l știam. Sau îl știam și l-am uitat, asta fiind varianta și mai „rea”. Cartea am recitit-o, nu pentru că uit, ci pentru că-mi face o plăcere imensă, mă amuză și, uneori, mă inspiră, stilul inconfundabil al romanelor „reginei genului policier românesc”, cum a fost numită autoarea. O să scotocesc prin bibliotecă și o să mai recitesc câteva dintre scrierile domniei sale. Deși am trei volume (cu trei autori diferiți) cumpărate de curând, care mă așteaptă. Dar îmi place sentimentul ăsta, că am o „rezervă” de cărți necitite. Bun, nu vreau să vă plictisesc. Cuvântul pe care eu nu-l știam și niște glume vor încheia postarea de azi...
GHIPURĂ s.f. 1. Gen de dantelă cu ochiuri largi, a cărei împletitură comportă un sistem de fire ce evoluează diferit. 2. Desen care, prin forma sa, amintește de ghipură (1). (< fr. guipure). Sursa: MDN '00 (2000).
Mintea mea, trei secunde mai târziu:
- Care vis?
Soțul vrea să plece la sală și, politicos, își invită și soția:
– Iubito, plec la sală. Ai vrea să mergi cu mine?
– De ce? Îţi par grasă?
– Dacă nu vrei să mergi, nu mergi!
– Aha, acum sunt şi leneșă?
– Calmează-te, dragă! Nu am insinuat nimic!
– Acum sunt şi isterică, nu?
– Nu am spus asta!
– Aha, bravo, deci sunt şi mincinoasă, pe deasupra!
– O.k. Stai acasă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu