Gânduri și meterhanele

În loc de motto:

„O poveste turcească spune că a fost odată o vrăbiuță care, atunci când tunetul vestea furtună, se culca pe pământ și-și ridica piciorușele spre cer.

- De ce faci asta? a întrebat-o vulpea.

- Ca să ocrotesc pământul, căci el adăpostește atâtea viețuitoare! a răspuns vrăbiuța. Îți dai seama ce s-ar întâmpla dacă s-ar prăbuși cerul? Așa că ridic picioarele ca să-l sprijin.

- Și crezi că poți să sprijini cerul ăsta uriaș cu piciorușele tale prăpădite?!

- Fiecare cu cerul lui, a spus vrăbiuța.”

(Jean-Claude Carrière – „Cercul Mincinoșilor. Povești filosofice din toată lumea”)

Știu, am mai pus cândva fragmentul ăsta „în loc de motto”. L-am reluat și sper că nimeni nu va  avea nimic de comentat. O să dau chiar eu exemplu și nu o să mai comentez pe nicio temă, despre nicio poză, glumă, citat, poezie, ce mai, despre Nimic, căci din cauză de ploi nesfârșite și de lehămetiseală nu știu ce-aș mai putea zice...

Cuvântul din titlu:

METERHANEA, meterhanele, s. f. (Înv.) Muzică turcească în care predominau tobele; p. restr. tobă. – Din tc. mehterhane. Sursa: DEX '09 (2009).

Glume:

Domnul Popescu are, de ani întregi, prostul obicei de a se sprijini cu mâna de perete în momentul în care vrea să se ridice din pat. Cu timpul, pe perete s-a făcut o urâtă pată de mizerie care strică aspectul dormitorului. Vine şi momentul zugrăvitului. Doamna Popescu îl conduce pe zugrav, un bărbat mai în vârstă, prin toate încăperile apartamentului. În cele din urmă, îi spune:

– Vă rog să veniți şi în dormitor, o să vă arăt unde obișnuiește soţul meu să-şi pună mâna în fiecare dimineață când se trezeşte…

Speriat, meșterul spune:

– Mulţumesc frumos, doamnă. Dar, dacă se poate, aş prefera mai degrabă un păhărel cu țuică...

&

A fost odată o mică Scufiță Roșie care mergea prin pădure și, deodată, l-a zărit pe lupul cel mare și rău în spatele unui tufiș.

– Te-am văzut, lup rău, pleacă, nu-mi e frică de tine!

Și lupul plecă în tăcere. Fata își continuă drumul și, dintr-o dată, îl văzu iarăși pe lup, ascuns după un copac.

– Te-am văzut, lup rău, pleacă, nu-mi e frică de tine!

Și lupul plecă. Continuându-și drumul, îl zări din nou pe lup care se ascundea după o piatră mare.

– Te-am văzut, lup rău, pleacă, nu-mi e frică de tine!
Lupul se apropie și îi zise, nervos:
– Dar chiar nu-i posibil ca, în toată pădurea asta, să fie un loc unde pot să fac și eu pipi în liniște?!

P. S. Și, pentru că mi-era dor de niște versuri de-ale lui Mugur Dumitriu, iată că mi-am recitat poezia „Ce-ar fi?”...

„Ce-ar fi să vii, măcar acum

Să nu mai pară că, de-o viață,

Îmi plâng trotuarele în pumni

În fiecare dimineață?

Ce-ar fi să vii fără să-mi spui,

Să nu mai creadă toți nebunii

Că m-am născut al nimănui,

Sigur și gol, în văzul lumii?

Ce-ar fi să vii, ce-ar fi să pleci,

O piruetă temporală,

Rotindu-se în cercuri reci,

Printr-o poveste imorală?

Ce-ar fi?”