MOTTO: „Cât timp nu ai vorbit, cuvântul a stat în puterea ta, de îndată ce l-ai rostit, el te ține sub puterea lui.” (Abu Shakur Balkhi)
Cuvântul zilei din duminica asta este primul trecut de mine în scrierea de față (adică, după „bla-bla-ul” meu de prezentare). Tot din Dexonline am „împrumutat” și ilustrarea lui (imagine © Cristina Monea) și, referitor la el, am căutat citate despre „oameni vorbăreți”. Majoritatea sunt depreciative, se pare că autorii lor consideră că cine tace este mai deștept și mai înțelept. Păi, îndrăznesc să-i contrazic un pic și să sugerez ideea că foarte mulți oameni tăcuți sunt proști făcuți grămadă. Scuze! Da, recunosc că am uneori niște gânduri bavarde. Am adăugat această „rudă” a termenului pentru că și eu vorbesc câteodată cam prea mult, sunt destul de guralivă, dar majoritatea timpului vorbesc doar cu mine (și cu gândurile din momentul respectiv), iar în rarele momente când vorbesc cu alții, fac mari eforturi să mă cenzurez. Nu reușesc mereu și lucrul ăsta mă cam necăjea, dar acum chiar nu-mi mai pasă. Ca să fiu pe deplin sinceră, îmi mai pasă uneori, dar mult mai rar, și numai în legătură cu câteva persoane. Cuvântul aleatoriu de azi a fost „jian” și, desigur, m-a dus cu gândul la Iancu Jianu. Am citit în copilărie niște cărți despre aventurile acestui oltean vestit (care acum mi se pare o combinație între Robin Hood și Zorro), dar nu mai știam cine a scris aceste istorioare. Am întrebat pe Google și m-am lămurit. Azi am „decodificat” sursele de unde dexonline.ro a luat cuvintele și le-am trecut aici. Glume? Nu! Poate pe Facebook...
#
Bavardáj s.n. (psih.) Hiperactivitate verbală, lipsită de consistență în ce privește conținutul de idei și informații; vorbărie, flecăreală, trăncăneală. < fr. bavardage.
Cheia alegerii: Ziua Internațională pentru Accesul Universal la Informație (ONU).
BAVARD, BAVARDĂ (bavarzi, bavarde), adj. 1. vorbăreț, guraliv, limbut. 2. incapabil de a păstra un secret; indiscret. (< fr. bavard). Sursa: MDN '00 (2000), adicătelea „Marele dicționar de neologisme”, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000.
#
JIAN, -Ă, jieni, -e, s. m., s.f. 1. S.m. și f. Locuitor din regiunea Jiului. 2. S.f. art. Dans popular românesc cu mișcare vioaie, răspândit în jurul Sibiului și în nordul Olteniei; melodie după care se execută acest dans; jieneasca, jianca. [Pr.: ji-an]. Jiu (n. pr.) + suf. -an. Sursă: DEX '09 (2009) („Dicționarul explicativ al limbii române” (ediția a II-a revăzută și adăugită), Academia Română, Institutul de Lingvistică, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009)
Jiana (Jieneasca) este un joc popular românesc, cu diverse variante și denumiri (râureana, momârlănește, tontoroiul etc.), care este practicat de ciobanii din jurul Sibiului, Petroșenilor și din nordul Olteniei. Jiana se joacă în grupuri mici (4-6 persoane) sau în perechi. Are ritm binar și mai multe variante melodice. Mișcarea este vioaie, cu pași bătuți în contratimp, acompaniată de multe strigături.Sinonime: învârtita, bătuta. Sursa: DTM (2010), adică „Dicționar de termeni muzicali”, Academia Română, Institutul de Istoria Artei "G. Oprescu", Editura Enciclopedică, 2010.
#
(Iancu) Jianu m. faimos haiduc oltean sub Caragea-Vodă, trecu la urmă în tabăra lui Tudor și își sfârși zilele la Târgoviște, iertat de stăpânire. Sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
#
Între 1868 și 1912, seria Iancu Jianu crește în complexitate și dimensiune. Practic, dintr-o nuvelă de aproximativ 50 de pagini crește un roman de 500! Complexitatea structurală, tematică și simbolică are în spate un motor istoricist: dorind să demonstreze că personajul a existat cu adevărat, prozatorul integrează, la fiecare nouă ediție, izvoarele publicate de C. D. Aricescu, Gr. Tocilescu ș.a. Parcă în ciuda teoriei lui D. Caracostea, conținuturile etnografice sunt puse în oglindă cu cele istoriografice. Efectul căutat, acela de verosimilitate a narațiunii (și, de fapt, de întemeiere istorică a mitului), nu-i reușește prozatorului și, paradoxal, cu cât se furnizează mai multe mărturii, cu atât personajul se îndepărtează mai mult de propria sa biografie. (…) Precum Luceafărului, lui Iancu Jianu i se refuză moartea și este „condamnat” la o perpetuă regenerare. A șasea ediție întărește structura hagiografică, în prima parte inserându-se aproape 100 de pagini despre istoria familiei Jianu-Cesianu. Dincolo de orice modificare survenită de la o ediție la alta, putem zări dominanta: efortul de cizelare a formei potrivite mitului haiducului național. Într-adevăr, caracterul de work-in-progress imprimat de N. D. Popescu romanului „Iancu Jianu” va asigura legea de repetiție proprie oricărui mit. (Roxana PATRAȘ)
Sursa: https://carturesti.ro/carte/iancu-jianu-haiducul/
Nota mea: Scurta prezentare a cărții de mai sus m-a făcut să verific termenul „istoricist”, să-mi reamintesc ce-i cu „hagiografia” (aici, sensul e de „biografie înfrumusețată”), să râd ironic, dar cu obidă, la „work-in-progres” și să ajung la concluzia că ceea ce am citit eu erau, cred, niște istorioare scrise de Dumitru Almaș...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu