Ambuteiajul gândurilor de azi...

MOTTO: „O conferinţă este o adunare de oameni importanţi, care singuri nu pot face nimic, dar împreună pot decide că nu se poate face nimic.” (Fred Allen)

SUMAR: în afară de poză și de citat, va mai fi cuvântul din titlu (care reflectă situația în care sunt gândurile mele azi), un fragment dintr-o postare a mea, scrisă în vara anului „douăzeci-douăzeci”, și câteva glume „proaspete”.

& 

AMBUTEIAJ, ambuteiaje, s.n. 1. Îmbuteliere. 2. Blocare într-un port sau într-un bazin a unor nave din cauza îngrămădirii lor într-un spațiu mic, a aglomerării, a dificultăților de manevrare provocate de aglomerare etc. ♦ Blocare a circulației rutiere, din cauza îngrămădirii (în dezordine) a unor vehicule. [Pr.: am-bu-te-iaj] Din fr. embouteillage. Sursa: DEX '09 (2009).

&

„STAREA mea, de muuuuulte zile, se menține în tonuri de gri. Eu, sigur, fac eforturi spre a ieși din această „stare” cenușie, mai citesc câte ceva, mai ascult vreo melodie, mai grădinăresc (dar toate astea le fac cam în grabă și cu timpul limitat, pentru că am niște „altele” mai presante de făcut). La toate încercările mele, „starea” îmi răspunde, invariabil: „Nțțț”. Deci nu-i legată dispoziția mea nici de vremea bramburită, nici de lipsa banilor, nici de bârfele din jurul meu, nici de singurătate, nici chiar de amenințarea „îngrozitoare” a îmbolnăvirii cu Covid-19 (sau, cum îl „alint” eu - v-am zis deja - „scârba aia mică de virus”). Bine, hai, gata, știu că fiecare are necazurile lui și că nu e deloc dispus să se mai „încarce” și cu ale altuia, de aceea, după ce voi mai ofta încă o dată privind la răsăritul de soare pe un fundal de cer gri, voi „țopăi” grațios spre subiectul care m-a făcut să vin aici, la blog. Mi-am amintit, destul de nostalgică după vremurile acelea duse, de niște prieteni cu care vedeam, seară de seară, filme „la video”. În timpul filmelor, ne serveam unii altora o replică haioasă dintr-un banc: „Sunt ăia răi, mamaie”. Nu mai știu bancul, parcă-parcă era cu o bunică cinefilă, care vedea filme cu nepoții ei, mai adormea, și apoi se trezea și întreba: „Cine-s ăștia?” Ei bine, fiind eu o mare și asiduă cititoare, dar văzând și o groază de filme, de-a lungul timpului, mi-am dat seama că în ficțiuni, uneori, iar în povești de cele mai multe ori, în lupta dintre Bine și Rău, învingea Binele. Ei, azi privesc cu groază în jurul meu și văd că Binele (ca și Adevărul, Valorile, Cinstea, Onestitatea) sunt considerate „bolnave” și închise undeva, să nu le mai vedem. Și nu mă refer numai la „scena politică” (cum apare în presă în mod curent, deși eu i-aș zice cloacă sau troacă), ci la noi, în general. La viața pe care o ducem. Și la faptul că replica aia din banc e din ce în ce mai reală și actuală. Mda, acum e momentul să caut niște bancuri...”

&

Un cuplu intră într-un restaurant. La una din mese, femeia își vede fostul soț și zice:

- Hm, de șapte ani, de când ne-am despărțit, bea într-una!

- Asta-i o mare prostie, spune actualul soț. E imposibil! Nimeni nu sărbătorește atâția ani!

*

– Tati, ce este un poligraf?

– Puiuț, poligraful este un detector de minciuni.

– Cum adică?

– Adică, e un aparat și, dacă tu spui o minciună, el știe că ai mințit.

– Ahaaa, la fel ca mama!

*

Ieri, am parcat maşina grăbit şi am dat o fugă să-mi cumpăr ţigări şi bere de la magazinul din colţ. Când am ieşit (după doar cinci minute) deja era afară un poliţist care scria de zor o amendă. M-am dus la el şi i-am spus: „Poate mă mai slăbeşti un pic”, la care el a continuat să scrie amenda fără să se uite la mine. Atunci l-am făcut „fascist“. De data asta s-a oprit, s-a uitat la mine, şi a început să scrie o altă amendă - pentru cauciucuri uzate. Aşa că eu l-am poreclit „curcan tâmpit“, iar el a început să scrie o a treia amendă, pe lângă cele două deja agăţate în parbriz. Chestia asta a cam durat vreo cinsprezece minute. Cu cât îl jigneam mai tare, cu atât se grăbea la scris amenzi. Până am obosit eu şi am hotărât să cedez. Aşa că am plecat pe jos, am dat colţul şi m-am urcat în maşina mea.