„Gânduri ce-mi pun plasturi pe suflet”, așa se intitula postarea mea de pe la începutul lui decembrie 2020. Un an îngrozitor pentru toată lumea, plin de teamă și deznădejde, în care toți am pierdut prieteni, cunoscuți, rude. În 2018 și 2019, eu mai avusesem deja niște „încercări”, dar mă străduiam să-mi păstrez credința și un firicel de speranță. După cum se vede și din textul de mai jos, trăgeam nădejde că trecerea prin pandemie ne va face să fim mai uniți și mai dornici să ne ajutăm unii pe alții. Cât pot fi de idealistă și naivă! Nu, nu prea s-a întâmplat așa, iar gândul acela singuratic și cinic (despre care fac vorbire la sfârșitul postării de atunci) și-a făcut, între timp, prieteni. Și îmi dă cu tifla când fac eforturi să gândesc pozitiv și să văd, în realitatea asta gri-murdar în care ne găsim acum, câteva pete de roz.
👇
Motto I: „Pentru că aceasta este bunătatea. Nu înseamnă să faci ceva pentru cineva pentru că acesta nu poate, ci pentru că tu poți.” (Andrew Iskander)
👇
Motto II: „Dacă iei un câine flămând și îi dai de mâncare, nu te va mușca. Aceasta este cea mai importantă diferență între un câine și un om.” (Mark Twain)
👇
Motto III: „Bunătatea este gândirea lui Dumnezeu înfăptuită de oameni.” (Sfântul Ignatie Teoforul)
Am pus aceste trei frumoase motto-uri, dar la scris am pornit de la realitatea mea ternă și crudă (mai „ușurel” zis, de la realitatea care mă aduce cu picioarele pe pământ, sau „terre-à-terre” cum zic franțujii), adică aceea care mi-a dat ideea. Zilele trecute, în acțiunea destul de laborioasă de a-mi aduce în casă lemne și a-mi face „uscături” (pentru cei care n-au făcut focul în viața lor, astea sunt niște surcele, așchii, fâșii subțirii de lemn cu care se aprinde acesta la început), una dintre acele minuscule așchii mi-a intrat sub unghia unui deget. Nu vă spun care deget, ca să nu ziceți că vorbesc în argou. Mă rog, eufemistic vorbind, n-a fost plăcut deloc, și m-a făcut să înțeleg altfel scenele din filme când unii erau chinuiți de niște alții prin introducerea de bețișoare de lemn sub unghii. Pe urmă am observat că, la toate treburile casnice care au urmat, cel mai adesea mă loveam chiar la degetul cu pricina. Și atunci am avut „revelația” că unii oameni asta fac: îți ghicesc punctul slab și te lovesc acolo până te doboară. Dar, de un timp, adică de vreo trei-patru luni, am mai observat ceva: parcă și eu, precum și cei din jurul meu, am început să avem mai mare grijă unii de alții și aș zice că, doar cu unele mici și regretabile excepții, această grijă este sinceră. Sau măcar dă impresia asta. Și acest lucru mă face să sper că, da, poate că vom încerca să devenim mai buni. Și iarăși da, poate vom începe să ne punem unii altora plasturi pe rănile sufletului. Hai, că deja m-am emoționat, și chiar n-am urmărit asta. Dar un gând (singuratic și cinic) îmi șoptește insinuant că s-ar putea să mă înșel amarnic și ceea ce mi se pare că am observat poate că e doar una dintre dorințele mele secrete. Ei, nu prea vreau să-l ascult astăzi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu