Uimiri și gânduri despre ele...

  

MOTTO: „În fiecare dimineață când mă trezesc, îmi spun: „Până aici totul e bine!” (Antonio Curnetta)

    M-am trezit azi la ora 5. Aș zice chiar cinci fără zece. Da, duminica. Cred că gândurile mele arătau cam așa, ca emoticonul pus drept exemplificare. După ce m-am uimit pe mine însămi, am uimit și cafeaua (vă reamintesc de poza aia de pe FB cu o ceașcă cu cafea ce face ochii mari de mirare), am uimit și speriat chiar și pisica din vecini, care se așază (dimineață, prânz, seară) pe pervazul ferestrei de la bucătăria mea, așteptând păpică. Scriitorul italian, citat de mine în motto, are mare dreptate. După ce mi-am zis și eu ceva asemănător, mi-am făcut rugăciunea, și am trecut la activitățile zilnice. Adică, nu chiar zilnice, căci azi e mai mult timp de odihnă, citit, scris, văzut un film. Cum s-ar zice, „program de voie”. Ceea ce mă miră (în continuare) este că, în vremurile când aveam serviciu, tare aș mai fi dormit peste fatidica oră șase, când trebuia să-mi încep ziua. Nu mai caut nicio explicație, logică sau ținând de paranormal, pentru că mi-e cam „lene” și parcă e mai bine așa, să trăiesc în plin mister. O să îmi zic singură „Cănuță, om sucit” și, vorba aceea, „pentru că merit”, îmi fac cadou o poezie a lui Mugur Dumitriu, numită „N-ai tu...”

 

„N-ai tu cai zburați în Lună,

Câte ziduri cresc în mine,

Câte antipământene

Vise pierd, să te privesc,

Nici mansarde mâzgălite

De atâta dor de tine,

Câtă stradă bat aiurea,

Tot sperând să te-ntâlnesc,

N-ai tu vină, câtă lege

Mă condamnă la uitare

Când îți scriu prin parcuri versuri

Pe vreo scoarță de copac,

Și nici sfinți pierduți în stihul

Unei cărți cu dor și doare,

Rătăcită sub cămașa

Unui anticar sărac

Ce visează, de o viață,

Doar perechea ta de brațe

Că l-ar strânge în căderea

De la vreun etaj pustiu…

N-ai tu poezie-n tine,

Câtă simt, de când te știu!”