Gânduri despre comemorări

 

MOTTO: „Caută magia în rutina zilnică.” (Lou Barlow)

Am mai spus-o și o repet, am fost și sunt o sclavă a rutinei. Mai încerc eu, din când în când, oarece „rebeliuni”, dar revin la obiceiurile bine fixate în comportamentul meu de zi cu zi. Singura „magie” în „rutina zilnică” este, la mine, scrisul. Pe care l-am „practicat” încă din clasele primare, dar pe care l-am luat în serios abia în ultimii zece ani. Și, poate, tot ceva benefic e și dorința mea de a afla mereu ceva nou. Astăzi, după obișnuita „raită” prin „știrile zilei” și apoi pe Facebook, am poposit la blogul meu, cu gândul de a scrie despre CUVINTELE ZILEI sau despre STĂRILE ZILEI, dar mi-am amintit că zilele trecute, căutând altceva prin „paginile” de început ale „Colecției de gânduri”, am dat de un text în care-mi exprimam regretul la trecerea în neființă a unui coleg de serviciu. După zece ani, ceea ce am scris atunci este la fel de actual (însă în nuanțe ceva mai estompate), iar în acest timp am avut multe alte dureri, la pierderea unor ființe dragi. Dar pe unele chiar nu le-am putut exprima în cuvinte, căci acestea nu le încăpeau. Deci azi, gânduri despre comemorări:

(COMEMORÁ vb. I. tr. A celebra printr-o ceremonie un eveniment însemnat sau o persoană importantă (mai ales un eveniment trist sau o persoană dispărută). [< fr. commémorer, cf. lat. commemorare – a aminti]. Sursa: DN- 1986.)

„Pe lângă colecţia de gânduri (care, presupun eu, există în mintea oricărui om), fiecare dintre noi are şi o aşa-zisă colecţie de persoane, mai mult sau mai puţin apropiate. Şi le numim rude, amici, suflete pereche, cunoştinţe, colegi, prieteni, duşmani, vecini, oameni dragi etc. Viaţa mea (pe care eu o văd ca pe o uriaşă sală de cinema), aşa de sărăcită în ultimul timp, prin dispariţia unor apropiaţi, a unor rude, a mai căpătat un loc gol. Mircea Stănescu, un fost coleg de muncă şi, aş îndrăzni să zic, un bun amic, a plecat pe drumul-cel-fără-de-întoarcere. Era un tip cu un uriaş simţ al umorului, un citadin prin excelenţă, îi plăceau cărţile bune, filmele bune, băuturile fine, îi plăcea să fredoneze din "Beatles", îi plăcea Viaţa, în general. Eu îi ziceam "Maître", pentru că mereu aveam ce învăţa de la el. Nu ştiu dacă am reuşit să-l cunosc sau, mai bine zis, să-l înţeleg pe deplin, dar avea un loc în "sala mea de cinema". Acum s-a dus, cuvintele, devenite fără sens, nu mă ajută să-mi exprim cum trebuie regretul, am rămas cu mintea golită de gânduri, doar cu o întrebare, absolut retorică: "De ce, Maître?" („Triste gânduri...”, 11 februarie 2011)