Am găsit pe Facebook postări cu această așa-zisă „dilemă”. Eu am „copiat-o” de pe „Fainosag Glums”. Mai citind pe ici, pe colo, despre aceste proverbe, am aflat că cel românesc se continuă cu „dar nici soarele nu vede”. Oricât aș fi de iubitoare de Țară și popor (cu înțelepciunea lui cu tot), parcă nu sunt de acord să fim mereu cu capul plecat. Apropo de asta, am mai văzut și varianta: „Capul mereu plecat începe să pască”. Și, da, cred că uneori noi ne comportăm precum oile. Eu aș zice că, în ambele cazuri, e bine să nu se generalizeze: poți ține capul plecat, atunci când e înțelept să faci asta, dar nu prea des, și cei umili, fără curaj, trebuie încurajați și stimulați, nu scurtați de cap. Mă rog, deja m-am încurcat în argumente, așa că o să citez câteva rânduri despre zicala noastră:
„Cine nu-şi aminteşte celebrele versuri ale lui Dimitrie Bolintineanu din „legenda naţională“ (sau „istorică“) „Mihai Viteazul şi Turcii”? Generații întregi de elevi au învăţat-o pe dinafară, au recitat-o şi au comentat cu mândrie profesiunea de credinţă a voievodului primei Uniri: „Capul ce se pleacă sabia nu-l taie,/ Dar cu umilinţă lanţul înconvoaie”. Şi totuși, expresia este atât de rară, încât n-am întâlnit-o în vechile izvoare decât o singură dată, tardiv, la Ion Neculce (mort în 1745): vorbind despre pacea pe care Antioh Cantemir o încheie în 1696 cu Polonia, cronicarul comentează sfătos: „Nu fecu [făcu] ca tată-său [Constantin] Cantemir, să să puie împotriva unei crăii cu o mână de oameni slabi. Paza bună trece primejdia re; mielul blând suge la doo maice; capul plecat nu-l prinde sabie.” În Rusia medievală a existat o practică judiciară „vîdacea golovoi” sau ”vîdati golovoiu”, literal „predare cu capul“ sau, în vechea limbă românească, „a-şi pune capul“, deci a-şi pierde, a-şi pune viaţa la dispoziția, la cheremul cuiva. Care are asupra primului dreptul de viaţă şi de moarte, aşa cum îl întâlnim într-o scrisoare din 1436-1440 a lui Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti, către braşoveni. Amintindu-le de o slugă a sa, Martin, care fugise în Ardeal cu bani „publici“, domnul le comunica: „(...) acum a venit [Martin] la domnia mea şi şi-a pus capul sub picioarele mele, [zicând] că e sluga credincioasă a domniei mele.”(Fragment dintr-un articol de Matei Cazacu publicat în magazinistoric.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu