Gânduri din sertar (VII)

   După ce data trecută m-am lăsat atrasă în ale fizicii cuantice sibilinice noțiuni, o lume interesantă, provocatoare, dar total năucitoare pentru bieții mei neuroni, astăzi m-am uitat prin sertarul meu cu gânduri după ceva mai „ușurel”. Deja am mai scris despre cum văd eu diferența dintre singurătate și solitudine și am spus, destul de sinceră cu mine însămi, că mă simt bine fiind singură, în majoritatea timpului, căci am și momente când nu e totul chiar roz-bombon. Am găsit și alte păreri despre subiect, și le trec, conștiincioasă, mai jos:

  „Dar dacă nu e, de fapt, nicio problemă cu a fi singur din cînd în cînd? Dacă singurătatea poate fi îmblînzită, astfel încît să-și scoată la iveală și părțile sale bune? Discutînd despre asta cu un prieten, recent, mi-am dat seama că printre noi încă sunt oameni care resimt lipsa unei „găști”, atît femei, cît și bărbați care nu se simt în largul lor ieșind la un film neînsoțiți. Sau la teatru, sau la o cafenea, fără pretextul de a lucra acolo. Li se pare că ies prea tare în evidență, se simt stingheri. (...) Ne hrănim anxietățile cu teama de a fi singuri (ba ajungem chiar față în față cu monștri mai mari, precum depresia), dar uităm să schimbăm puțin perspectiva și să ne savurăm momentele de liniște. Să ne folosim singurătățile drept pretext creator: putem, în sfîrșit, să ne ocupăm mai mult de noi înșine. Fie că asta înseamnă să scriem mai mult, să învățăm acea a doua limbă străină pe care-am amînat-o atîta timp, să terminăm de citit cartea uitată pe noptieră, sau, pur și simplu, să ne bucurăm de dimineața petrecută în pat. (Cristina Ștefan, „Îmblânzirea singurătății”, în dilemaveche.ro/12 decembrie 2018)
   „Dumnezeu așază pe cei singuratici în casă” (Psalm 67, 6), iar cel care crede în Dumnezeu, nu se simte niciodată singur, căci un om care se roagă este în dialog cu Dumnezeu, împărțindu-și timpul cu El. Sfinții şi pustnicii au fugit de lume pentru a-şi cultiva virtuțile şi a se apropia mai mult de Dumnezeu, știind că viaţa pe pământ este trecătoare şi că adevărata cale care duce la mântuire este cea a desăvârşirii, ascultând sfatul biblic: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume” (Ioan 2, 15). (...) Chiar dacă are familie sau este singur, fiecare om trebuie să aibă o viaţă creştină după voia lui Dumnezeu, nădăjduind în ajutorul Lui, căci stă scris în Sfânta Scriptură: „Domnul Însuşi va merge înaintea ta; El Însuşi va fi cu tine şi nu se va depărta de tine, nici te va părăsi; nu te teme” (Deuteronom 31, 8). (articol scris de Viorica Robu, august 2011 în ziarullumina.ro/Intelepciune-biblica-singuratatea-omului-6425.html)

   „La 86 de ani, scriitoarea Nora Iuga spune că nu se plictiseşte. Telefonul îi sună mereu şi asta nu-i dă pacea pe care şi-ar dori-o mai mult. Niciodată n-a resimţit vreo singurătate apăsătoare, dimpotrivă: a iubit enorm un bărbat tocmai pentru că era tăcut, iar în solitudine a avut cele mai bune conversaţii cu partenerul ei de discuție preferat – propriul său creier. N-a simţit nici nevoia să se retragă vreodată undeva în munţi ca să poată scrie – era suficient să intre în cochilia sa invizibilă, oriunde, chiar şi la metrou, ca să poată crea. Vă prezentăm încă un interviu atipic cu Nora Iuga, probabil singura care poate încheia o discuție despre singurătate şi bătrânețe cu atâta optimism. 

  „Weekend Adevărul”: 

   Vă simţiţi singură, doamnă Nora Iuga? 

   Nora Iuga:

   Singurătatea e un sentiment care a fost prezent în mine permanent. Dar lucrul ăsta n-a fost niciodată un motiv de tristețe şi de disperare. Eu nu mă simt părăsită în singurătate, mă simt mai degrabă regăsită. Mi se pare că locul unde suntem cei mai sinceri şi cu adevărat compleți este în interiorul nostru şi unde nu putem intra în profunzime decât într-o stare de singurătate. Atunci se fac marile dialoguri cu creierul. Or, la vârsta asta, pot să-mi dau seama că partenerul cel mai bun de discuție este propriul meu creier; cu nimeni nu vorbesc mai bine.” (adevarul.ro/februarie 2017).