Gânduri din Tărâmul Solitudinii

MOTTO: 

„Vrei o soție/un soț fotomodel? Vrei un „Ferrari” nou-nouț? Vrei o vacanță în Hawaii? Vrei bani să nu-i poți număra? Vino la „Dedeman”! Aici găsești cea mai mare varietate de cuie în care să-ţi pui pofta...” (Autor necunoscut)

De vreo câteva zile am ceea ce eu numesc „un-soi-de-lehamite”, și asta fără vreun motiv aparent (poate doar pârlitul ăla de subconștient să fie de vină). Și, chiar dacă am muncit ca de obicei, am citit, m-am uitat la câteva filme, plus alte alergături și activități făcute tot ca de obicei, starea văd se perpetuează. Așa că urmările sunt acestea: tot nu am să plec (imaginar) în Hawaii, stau pe gânduri dacă să mai scriu ceva aici, pe blogul personal, și încep să-mi fac griji pentru că unii oameni, multele dezamăgiri și, poate, vârsta, și-au dat mâna în a-mi face, cum se zice în popor, „sânge rău” (sau, mai de fițe, încearcă să mă streseze și-mi dau „mal du siècle”).  Ei bine, imaginea pusă de mine este o ilustrare a gândurilor mele, care tropăie nervoase. Și, nu, ca să răspund întrebărilor din motto, nu vreau nici soț fotomodel (vorba bancului, „'ai di capu' mieu!”), nici „Ferrari”, nici vacanță în Hawaii (deocamdată) și nici bani muuulți. Atunci, mă întreb eu retoric, ce vreau? Oricum, chiar de voi găsi răspuns la întrebarea asta, tot n-o să vi-l spun și domniilor voastre...

Așaaa, altceva, am găsit undeva câteva pagini despre mitul androginului și asta m-a făcut să mă gândesc iar cum, în două (hai, trei!) perioade din tinerețea și vârsta mea adultă, am crezut că am găsit acea „jumătate perfectă” despre care se vorbește. Dar n-a fost așa, n-a fost să fie, așa că, de la un timp, am încetat s-o mai caut. Și bag seamă că nici acea jumătate nu prea mă caută pe mine. Aferim! Știu că știți povestea asta, dar eu tot o mai „spun” o dată:

„O versiune cunoscută a mitului androginului este relatată de Platon, în „Banchetul”, prin intermediul personajului numit Aristofan, explicând astfel modul în care a apărut Iubirea. (...) La început trăiau pe pământ ființe androgine, de formă sferică, compuse din doi bărbați, două femei sau o femeie și un bărbat lipiți spate în spate. Puterea lor era nemărginită. Zeii, temându-se de această putere, au hotărât să îi despartă. Jumătățile astfel separate au început să moară de tristețe și de dor. Văzând că rămân fără supuși, zeii au căutat o modalitate de a le da noilor oameni un motiv pentru a trăi. În acest scop a fost creat Eros, pentru a semăna iubirea în lume. De atunci, cele două jumătăți se caută una pe alta toată viața, iar dacă se regăsesc, formează ființa perfectă de odinioară.” (Cf. istoria-artei.blogspot.ro)

Evident, tot în încercarea de a ieși din starea asta de lehamite (mentală și sufletească, pentru că, fizic vorbind, sunt destul de hărnicuță și de vioaie), mi-am recitit un banc (dar nu prea am râs, recunosc). Care banc, da, culmea, chiar are legătură cu STAREA ZILEI (lehamite, întrebări existențiale, amânat călătorie imaginară în Hawaii, incertitudini, bla-bla-bla):

„Un bărbat se plimba pe o plajă și, la un moment dat, s-a împiedicat de o lampă îngropată în nisip. O ridică, o scutură și, pufff, apare un duh.

– Bine, bine, zice duhul, nu te mai mira atât, m-ai eliberat din lampă. O să-ți îndeplinesc o dorință.

– Totdeauna am vrut să merg în Hawaii, dar am rău de mare și mi-e frică să zbor cu avionul. Poți să construiești un pod până acolo, ca să pot merge cu mașina?

– Asta e imposibil, omule! Gândește-te la logistica necesară! Cum pui pilonii pe fundul oceanului? Gândește-te cât ciment, cât oțel! În nici un caz. Pune-ți altă dorință!

– Știi, am fost însurat de patru ori. Soțiile mele toate au spus că sunt un nesimțit și un insensibil. Aș vrea să mă faci să înțeleg femeile…

– Podul să fie cu două benzi sau cu patru?

GÂNDURI DESPRE DIEGEZĂ

ÎN LOC DE MOTTO:

 Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret, Mitropolit al Moscovei și Kolomnei: „Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu unul știi de ce am nevoie, Tu mă iubești pe mine mai mult decât pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu știe a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mângâiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuințele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi și fă după mila Ta. Lovește-mă și mă tămăduiește, doboară-mă și mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinței Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă și nu am altă dorință decât numai să fac voia Ta; învață-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!”

 Iar amân călătoria mea imaginară în Hawaii. Aș avea timp, m-am și documentat un pic și mărturisesc că imaginația mea „tropăie” de nerăbdare. Ei bine, m-am hotărât, o să-mi pedepsesc gândurile și imaginația și n-o să le duc în Hawaii (cel puțin, nu încă!). De ce? Pentru că sunt foarte supărată pe mine (deci, pe tot „pachetul”, gânduri, suflet, imaginație, simțăminte) pentru că uit, pentru că tratez totul cam superficial și, în fine, pentru că am o tendință blamabilă de a evada din realitatea ce nu e mereu frumoasă și „en rose”. 

 S-o iau pe rând. Am citit de curând ceva (un text legat de metodele pedagogice aplicabile în științele filologice) și am constatat, pe lângă multitudinea de termeni englezești, împrumutați „cu ghiotura”, ca și în alte discipline, niște cuvinte și expresii care îmi  sunau vag cunoscute, dar așa de vag, încât a trebuit să apelez la dicționar. Adică, spre exemplu: catehetic, „instanță ubicuă și pluripotentă”, „test docimologic”, „inteligență kinestezică”, facilitator, „demers paideic”, emergență, dialogal etc. Și doar le-am învățat cândva. Sau nu? 

 Despre cum tratez eu cu superficialitate chestiunile (termen generic, poate fi vorba de cărți, fapte, atitudini, oameni, filme etc.) care nu mă atrag, am mai scris aici. Este un mijloc de a mă scuti de nervi inutili, de dezamăgiri și, mai apoi, de regretul după timpul pierdut. 

 Ei, cu evadarea din realitate e altă poveste, așa am făcut de când am pus mâna prima dată pe o carte (sau de când am văzut primul film), pur și simplu am obiceiul să mă transpun acolo, imaginația mea mă duce în mijlocul irealității și uit de toate necazurile, minciunile, urâciunea, nedreptatea, răutățile ce apar (din ce în ce mai des) în viața de zi cu zi. Nu mi-a făcut prea bine evadarea asta în universul cărților, în sensul că m-a rupt cumva de lume dar, pentru sufletul meu, a fost și este o încântare orice excursie printre paginile unei cărți, orice acțiune a unei piese sau a unui film, orice călătorie imaginară. Deci, amânând călătoria mea în Hawaii, mă (auto)pedepsesc și mă îndemn să fiu mai studioasă, să aprofundez mai mult ceea ce citesc și să fiu mai conectată la realitate. Hm!

Gânduri amânate

După cum se vede și din imaginea alăturată (care este din Domneștii mei de Muscel), nu am plecat în Hawaii. Nu, nici măcar cu gândurile. Nu mai explic aici cauzele, că sunt anoste. Promit însă să fac, în curând, o adunare generală a neuronilor mei (sau un meeting), o să-i muștruluiesc bine și o să le dau instrucțiuni (deci îi supun unui training) cum să se organizeze mai bine și ce itemi să folosească (că doar sunt pentru ei ceea ce se cheamă managing director) și apoi, într-un furtunos brainstorming, vom încerca împreună să încropim un voiaj imaginar în Hawaii. Am folosit, ironic, toți termenii ăștia engleziți pentru că mă agasează, și azi am mai găsit, de cum mi-am aruncat ochii pe „știrile online” (hm!), și alte motive să-mi fac nervi. Mai întâi, aflu că ieri a fost Ziua Mamei (de unde până unde, și cui i-a venit ideea asta?!), iar duminica viitoare va fi Ziua Tatălui (iar hm!). De ce nu se dau în Parlament, (printre sforăiturile, mânăriile, insultele,  minciunile și furtișagurile „aleșilor” noștri), niște ordonanțe care chiar să aducă un pic de BINE în traiul nostru? Mă rog, e o întrebare retorică. Apoi, citesc că azi e Ziua Mondială a Râsului. Ba nu, căci alt ziar susține că ieri, în prima duminică din luna mai, a fost Ziua Râsului. Iar al treilea ziar, degajat, povestește cum am sărbătorit Ziua Internațională a Râsului în 8 februarie 2018. Întâi am presupus că unii se refereau la râsul „ha-ha-ha”, iar alții la animalul numit „râs”, dar nu, toți vorbeau despre cum sărbătorim noi, românii, această Zi Mondială a Râsului. Asta chiar e de râsul curcilor!

Gânduri de marți (și 1 Mai)

    „Existăm nu pentru a pălăvrăgi despre absurditatea lumii, ci pentru a ne da o justificare. Și uneori este de ajuns duioșia unui cer de primăvară ca să ne reamintească acest lucru.” (Octavian Paler)

    Iată-ne, domniile voastre, în prag de lună mai. Azi, după ce am sărbătorit prin muncă Ziua Muncii, mă odihnesc un pic scriind două-trei rânduri. Ei, poate voi scrie chiar zece-douăzeci, dar nu mai mult, pentru că deja mintea mea e ocupată de niște gânduri ce plănuiesc o călătorie în Hawaii. Cred că asta se va întâmpla pe la sfârșitul săptămânii acesteia. Și, nu, nu mă duc în Hawaii. Plec doar cu gândul, acolo. Mi s-a făcut dor de un voiaj imaginar... 

   Așa, deci după ce mi-am citit horoscopul de azi ca să-mi creez bună dispoziție, am văzut la prognoza meteo că numai la noi, în Muntenia (și în Dobrogea), e soare (ca vara!), în restul țării sunt, citez, „ploi cu descărcări electrice”. 

    După aceea, am căutat o poză cu 1 Mai muncitoresc (și cu vădită influență slavă), de pe vremea când se făceau acele defilări bombastice (de care cei de vârsta mea își amintesc, cu siguranță) dar, oricum, și atunci era zi liberă. Bineînțeles, după defilare. Timpurile acelea nu-mi aduc în suflet și-n minte nici nostalgii sau oftaturi de genul „deh, parcă era mai bine pe vremea aia”, dar nici nu le urăsc. Sunt doar niște amintiri, cu bune și rele...

    Iar apoi, în contrapartidă, am căutat o altă poză, din zilele noastre, care să înfățișeze demonstrațiile și paradele din zilele de 1 Mai, în care se ridică la ceruri ode cântate grătarelor, berilor și mititeilor, și în care tot orășeanul care se respectă pleacă „la țară”, la iarbă verde, (cu variantele, pentru cei cu muuulți bani, „la pensiuni de fițe”, „la munte” sau, de ce nu, „în străinătate”). Închei aici, tot atât de anost cum am început. Trăiască primăvara!