Gânduri în balanţă...

   MOTTO:

                                          "Prea des subestimăm puterea unei atingeri, a unui zâmbet, a unui cuvânt bun, a unui compliment onest, a actului de a-ți păsa, a tuturor acelor lucruri mărunte care au un mare potențial de a schimba o viață.” (Leo Buscalia )

    Revin pe aici, pe blog, după ceva vreme. E bine. Computerul meu a fost iar bolnăvior (de data asta i-a trebuit o operație, i-au făcut transplant de hard-disk) şi, deşi aveam un laptop împrumutat, tot mai bine mă simt când scriu la vechiul meu Hatamoto (aşa cum îl alint eu...), şi, da, sunt o tipicară, recunosc. Am pus citatul acesta ca motto pentru că e exact ceea ce cred şi eu. Din tot sufletul. V-am mai spus, domniile voastre, că pun mare preţ pe lucrurile astea aşa-zis mărunte, dar care au uneori o importanţă covârşitoare. Din nefericire, în zilele de astăzi, nevrotice, stresate, cu griji şi cu multe necazuri, cu accentul pus pe bani şi nu pe dragoste şi Credinţă, trebuie să ne considerăm de-a dreptul norocoşi dacă cineva ne spune, când şi când, o vorbă bună, şi trebuie să fim foarte fericiţi dacă cuiva chiar îi pasă de noi. Azi, punându-mi gândurile în balanţă, ca o Balanţă ce sunt, am ajuns iar la concluzia că eu sunt o norocoasă şi o fericită. Ceea ce vă doresc şi domniilor voastre...

Echinocţiu în gânduri

    



 MOTTO:
            "Multe dezechilibre pornesc din nemulţumirea oamenilor de-a trăi fără fericire. Majoritatea acestor oameni concep fericirea ca pe-un element exterior lor. Ei aşteaptă fericirea ca pe-un dar din partea cuiva. O greşeală fundamentală. Fericirea, multă-puţină câtă este, e în noi şi nu ne-o poate da cineva. Cineva nu poate decât să ne-o ia. Asta poate oricine şi cu mare succes.  (Ileana Vulpescu, "Arta conversaţiei")

  Azi, în ziua echinocţiului de primăvară, deci când ziua e egală cu noaptea, o zi a echilibrului şi a începutului unei noi renaşteri a naturii, am aflat că este şi Ziua Internațională a Fericirii. Zău aşa, dar ce este fericirea? E un sentiment aşa de abstract şi este atât de diferit pentru fiecare persoană. Ceea ce pentru mine este o imensă fericire, pentru altcineva poate părea o plictiseală de nedescris. Eu am ajuns destul de târziu să înţeleg acest adevărat "secret al lui Polichinelle" şi anume că, având un anume ţel (dar oricare în afara aceluia de a fi, cu orice preţ, fericit), încercând mereu să-l îndeplineşti, răbdarea îţi va fi răsplătită. Dar pentru asta, îţi trebuie ajutorul Domnului. Căci El ne ajută pe toţi. Chiar şi să fim fericiţi. Mie mi se pare că e o datorie a noastră să încercăm să fim fericiţi în fiecare zi, dar cel mai important este să găsim fericirea în lucrurile mărunte. Recunosc, mie îmi trebuie foarte puţin (mai ales în ultimii trei-patru ani) ca să mă declar mulţumită. Mă rog, chiar un picuţ fericită. Un salut vesel al cuiva, nişte flori, o baie caldă şi parfumată, o carte bună, un film bun, o muzică bună, îngrijirea grădinii, râsul unei persoane când îi spun un banc, un apus de soare, o ploaie de vară (şi aş mai putea înşira încă multe) mă fac să mă simt bine. Şi mi se pare destul.

Grădina cu gânduri

    

       MOTTO:

    "Există unele lucruri frumoase care păstrează mai multă strălucire când rămân imperfecte decât atunci când sunt desăvârșite." 

                                                                                        La Rochefoucauld

       De când cu vremea asta caldă şi primăvăratică, am început să-mi mai fac de lucru cu una-alta prin grădină. Am pornit-o foarte hotărâtă, dar aerul foarte tare şi faptul că toată iarna am fost, vrând-nevrând, mai sedentară, m-au făcut să obosesc destul de repede. Voi persevera, săptămâna viitoare. Şi, nu, grădina mea nu este ca aceea din poză, dar sper că va fi, în curând. Dar nu chestiile astea banale voiam să vi le spun, domniile voastre, ci să filozofez aici un pic şi să zic că gândurile noastre seamănă şi ele cu o grădină. Le lăsăm în paragină, nu le îngrijim mereu - rămân pustiite şi tâmpe. Le îngrijim cu dragoste - suntem şi noi uimiţi de ce sunt ele în stare. Ne trebuie pentru asta Credinţă, ne trebuie voința să fim buni, ne trebuie umor şi, sigur, ne trebuie multe cărţi. 

 

    Am să închei cu o glumă, pe care sunt sigură că v-am mai zis-o, dar a devenit mai mult decât actuală, mai ales în zilele din urmă. Şi vreau să spun că mă amuză la culme şi sunt de acord întru totul cu ea (cu poanta ei, mai degrabă), deşi eu sunt o fiinţă ce se conduce după principiul "Trăieşte şi lasă şi pe altul să trăiască!" Deci:

    Un cioban român sta la marginea pajiştii, lângă o fântână, cu oile sale. Un ungur se apropie, scoate apă şi vrea să bea. 

    - No, stai, nu bea, că apa-i otrăvită!

    Ungurul se uită urât la el şi zice:

    - Nem tudom!

    - A, dacă-i aşe, bea atunci, da' bea încet, că-i rece!

E joi şi am nişte gânduri...

 
                                                        MOTTO: 

                                                        Când zăpada se topește, în ce se transformă?

                                                        Devine apă, desigur.

                                                        Greşit!

                                                        Devine primăvară.

                                                                                         (Natsuki Takaya) 

     După acest cuvânt înainte absolut superb, aparținând unei japoneze (o artistă care desenează manga), iar nu prea mai am curaj să scriu. Dar, pe de altă parte, se zice că e bine să ne înfruntăm fricile (da, ştiu, e ciudat pluralul ăsta şi rar folosit). Deci, am să vă spun repede care sunt gândurile mele de azi. Ei bine, gândurile de azi vor fi ca niște monede. Au două faţete. Mai întâi, mă bucur că am avut o zi absolut banală, liniștită, cu muncă (fizică, dar şi intelectuală), ca de obicei. Dar, legat de asta, parcă mă bate gândul să ies un pic din rutina zilnică, devine prea monoton. Apoi, mă gândesc că timpul trece mult prea repede şi eu aş mai avea atâtea de făcut şi de gândit. Reversul: da, dar sunt mulţumită că m-am mai bucurat de o zi, şi-i ridic slavă lui Dumnezeu pentru asta. Şi, în sfârşit, mă gândesc să mai deschid şi eu televizorul, ziarul, calculatorul, nu numai pentru vreun film, cronică de carte sau Facebook, ci şi pentru a mă pune la punct cu ceea se mai întâmplă pe "scena politică" a ţării. Reversul, scurt şi fără drept de apel: bleah!

Trei gânduri dintr-o mie

 
                                      "La fiecare strănut al primăverii apare o nouă floare." 
                                                                                                        Victor Hugo

       Nu trebuie să luaţi titlul ăsta ad litteram, domniile voastre, nu am stat eu să număr câte gânduri mi-au trecut prin cap astăzi, dar mi-am zis că sună frumos, aşa că ce a fost mai greu, am făcut: am ales titlul scrierii. Glumesc. Primul gând pe care vreau să-l împărtăşesc este că, atunci când dau peste o zicere ca cea a lui Hugo, simt brusc dorinţa de a nu mai scrie nimic. Nu e drept. Tot ce e filosofic, drăguţ, înduioşător, hazliu, înţelept, pilduitor sau inteligent s-a scris deja, şi mă întreb la ce mă mai ostenesc eu. Sunt modestă, după cum vedeţi. Al doilea gând este în legătură cu soarele ăsta primăvăratic ce a binevoit să iasă şi care-mi face gândurile să zburde ca nişte iezişori. Am ieşit la o mică plimbare, bucuroasă că ploaia a încetat, deşi e cam friguţ şi bate un vânt încăpăţânat. Dar e bine. Al treilea gând e legat de felul cum educaţia îţi influenţează atitudinea faţă de muncă. Eu, o Balanţă destul de comodă, am fost crescută după principiul sănătos "nu munceşti, nu mănânci" (pornind cu adolescenţa, recunosc, în copilărie am fost mai răsfăţată). Ei, şi acest lucru, adăugat la cerinţele Epocii de Aur în care am crescut, m-a făcut să muncesc, să muncesc mereu, şi chiar acum, în zilele când nu am aşa multe de făcut, am rămas cu un uşor sentiment de vinovăţie. Care îmi trece destul de repede. Dar, sincer, mi-ar fi plăcut ca, măcar câţiva ani, să văd cum ar fi să muncească alţii pentru mine. Deh, vise...

      P.S.  Am mai spus deja, vreau ca toate titlurile postărilor mele să cuprindă (neapărat!) cuvântul "gânduri". Şi, iată, am schimbat iar fundalul blogului meu, încerc să văd literalmente viaţa în roz.

Ploaie de gânduri

           Astăzi este a patra zi (adică aşa cred, cine mai stă să le numere?!) de când tot plouă. Mohorâtele zile ale Babelor. Nu ştiu exact de ce ploaia şi cerul înnorat au un efect aşa de răvășitor asupra mea, fizic şi psihic, știu doar că încerc diverse metode de a scăpa de asta. Citesc lucruri care îmi plac, mă uit la fotografii cu chipuri vesele de copii, cu flori în culori vii, cu animăluţe haioase, caut anecdote, cânt (mă rog, lălăi afon) diverse melodii sprințare. Uneori îmi reușește, alteori nu. Azi nu prea am timp să mă întreb dacă-mi reușesc metodele sau nu, în sensul că nu prea am timp nici să le aplic, deoarece am o groază de treburi de făcut prin casă, şi mai am, în plus, de scris niște materiale (la comandă, cum le numesc eu). Dar starea mea nu mai are nicio relevanță atunci când mă uit la poza micuței ăsteia, pe care o iubesc, cu ochii ei în care se citește toată curiozitatea şi mirarea lumii. Îmi luminează ziua, ceea ce vă doresc şi domniilor voastre.