Gânduri despre percepţie

      

       Gândul zilei: pornind eu de la titlul unui serial pe care-l văd acum (când am vreme),  serial care îmi place, intitulat "Perception" ("Percepţie"), am avut un moment când neuronii mei au făcut legătura dintre fenomenul de percepţie, explicat foarte bine în cele ce urmează mai jos, şi instituţia aceea din perioada interbelică, unde lucrau perceptori, adică Percepţia, cea care încasa taxele sau, vorba lui Nenea Iancu Caragiale, "sugea sângele poporului". Şi am mai realizat (ştiu, ştiu, e secretul lui Polichinelle) că avem, fiecare dintre noi, o percepţie diferită a lumii care ne înconjoară. Eu, una, încerc ca percepţia mea să se apropie de aceea a unui copil. Şi, nu, nu reuşesc mereu. În regulă, iată câte ceva despre percepţie:

     "Percepţia reprezintă oglindirea în conştiinţa omului a obiectelor şi fenomenelor care acţionează în mod direct asupra receptorilor. În percepţie are loc ordonarea şi unificarea diferitelor senzaţii în imagini integrale ale obiectelor şi fenomenelor respective. Percepţia, împreună cu senzaţia, asigură orientarea senzorială a omului în lumea înconjurătoare.

      Formele percepţiei :  

- percepţia spaţiului - reflectarea senzorial-intuitivă a însuşirilor spaţiale ale lucrurilor (mărimea şi forma), a relaţiilor spaţiale dintre ele dispunerea lor unele faţă de altele şi faţă de subiectul care le percepe, în plan şi în adâncime), a mişcării lor (viteza de deplasare a unora faţă de altele şi faţă de subiect) 

- percepţia timpului - constă în reflectarea duratei obiective, a vitezei şi a succesiunii evenimentelor realităţii

- percepţia mişcării - constă în reflectarea modificărilor survenite în poziţia pe care o ocupă obiectele în spaţiu, într-un anumit interval de timp

- percepţia cauzalităţii.
    Când percepţiile reflectă denaturat obiectele sau fenomenele (din diferite cauze obiective şi subiective), imaginile respective se numesc iluzii."

        Dar despre iluzii, altă dată.

                                                         ***

      Percepţie, percepţii, s. f. 1. Proces psihic prin care obiectele și fenomenele din lumea obiectivă care acționează nemijlocit asupra organelor de simț sunt reflectate în totalitatea însușirilor lor, ca un întreg unitar; imagine rezultată în urma acestei reflectări; prin ext. facultatea de a percepe fenomenele lumii exterioare; înțelegere, cunoaștere. 2. (În trecut) Instituție care încasa impozitele sau taxele oficiale; clădire, birou în care își avea sediul această instituție, ♦ Încasarea unui impozit sau a unei taxe oficiale. – Din lat. perceptio, fr. perception.

 

Gânduri despre Măiastra...

 

   Ar fi avut azi o sută de ani. A trăit puţin, dar intens. Ne-au rămas cântecele ei, o adevărată comoară naţională. Eu, una, am admirat-o de când mă ştiu. Dar, în loc să repet ceea ce deja ştim despre ea, m-am gândit că e mai bine să o ascultăm...

Gânduri tomnatice

             Motto:
                                                        "...acolo şezum şi plânsem."
                                           (Mitropolitul Dosoftei, Psaltirea în versuri)

          Deci, să vă zic de ce îmi vine să citez, cu amărăciune, din psalmi. Păi azi, domniile voastre, când am deschis calculatorul, gest devenit, din păcate pentru mine, (adică pentru ochii, creierul şi numărul kilogramelor mele) unul aproape la fel de automat ca şi spălatul pe dinţi, ce văd: Google ne amintea că se împlinesc 194 de ani de la naşterea lui Léon Foucault. Ştiam despre el, ca orice om care a trecut prin şcoală, ştiam şi despre pendulul inventat de el şi care-i poartă numele.

        

         Mi-am adus aminte chiar că am citit un roman de Umberto Eco, intitulat (da, aţi ghicit!) tot aşa: "Pendulul lui Foucault". Ei, aici a venit momentul când am simţit nevoia, şi eu, să mă aşez şi să plâng. Nu-mi mai amintesc aproape nimic din roman. M-am uitat la nişte rezumate, recenzii, cronici. Tot nimic. Aş vrea să ies în faţă cu scuza mea de până acum: asta este, eu am memorie subiectivă, deci ce nu-mi place, nu reţin pe rafturile neuronilor personali. Da, dar nu mai ştiu nici dacă mi-a plăcut sau nu. Drept pentru care, acum o să-l caut şi o să-l recitesc. Dar faptul că uit continuă să mă necăjească tare. Deşi Balzac susţine că "uitarea este atributul firilor tari şi creatoare". Neah!

Gânduri şcolăreşti

    Azi, domniile voastre, începe şcoala. Pentru mine, ca fostă "profă de franceză", momentul este unul de rememorare înduioşată a unor timpuri când şcoala chiar era ŞCOALĂ, şi nu penibilul şir de experimente nereuşite şi ciudate, făcute de cei de la conducerea Ministerului Educaţiei pe spinarea (şi întru tâmpirea) bieţilor elevi, spre disperarea, îndreptăţită, a părinţilor.   

   Se va vorbi astăzi un pic şi despre începerea cursurilor, printre ştirile despre câini, hoţi şi parlamentari (ar merge mai bine prepoziţia "de" între "hoţi" şi "parlamentari", ce părere aveţi, domniile voastre?), despre crime, inundaţii, incendii, accidente, proteste (politice sau sociale), şi, mai ales, printre muuultele şi penibilele ştiri mondene (unde eu, una, aş plasa şi ultima "ispravă" a domnului prim-ministru Victoraş Ponta, adică "eroica" coborâre a domniei sale în subteran, pentru a-i salva pe bieţii mineri. Chiar ne crede pe toţi nişte înapoiaţi mintal? Păi, nici măcar nu mai e ceva legat de o campanie electorală mascată, sau de încercarea de a-şi îmbunătăţi imaginea şifonată, e o chestie aşa de prostească, încât mie mi se pare că e demnă să stea alături de ştirile despre siliconări de sâni şi buze, despre coroanele a(i)urite ale sutelor de regi şi împăraţi ai rromilor sau, mă rog, ţiganilor, şi despre a opta (?!) căsătorie a cuplului Bahmu'-Prigoană).

    Titlul meu are, evident, legătură cu ziua de azi, când şcolarii îşi încep activitatea şi, din cauza lipsei de inspiraţie, gândurile mele sunt chiar şcolăreşti. Zicerea din poză (care-i în loc de motto) nu are nici în clin nici în mânecă cu "tema pentru acasă" pe care mi-am dictat-o eu mie, este doar un gând care mi-a tot dat târcoale zilele astea. Am ajuns la concluzia că, ghinionistă cum mă aflu, sau din cauze de karmă proastă, sau din cauza multelor mele defecte (da, recunosc, sunt o entitate cu multe lipsuri), de câte ori m-am îndrăgostit de cineva (de vreo trei-patru ori în existenţa mea de până acum), acel cineva nu prea avea umor, sau nu genul meu de umor. Sau, poate, nu râdeam de aceleaşi lucruri, pe aceleaşi teme, în acelaşi timp. Mare păcat!

Gânduri bramburite

               MOTTO:
                                                                                            "Gândurile sunt neimpozabile".
                                                                                                          Proverb amish

     V-am spus eu că pe oceanul ăsta numit INTERNET, dacă îţi găseşti timp de "navigat", găseşti tot felul de ziceri (sau de gânduri, ca să fiu în temă). Pe unele ai impresia că le-ai gândit tu întâi, dar nu-i aşa. De fapt, ştiţi cum se spune, "nimic nu-i nou sub soare". Sau, cel puţin, nimic nu e nou decât pentru foarte puţin timp. Mai zilele trecute, comentam pe Facebook la o postare (vezi mai jos) care îndemna: Gândeşte, nu e încă ilegal!", şi ziceam (în linii mari) cum că la noi, pe plaiurile mioritice, a ajuns să fie aproape ilegal, dar să mulţumim lui Dumnezeu că încă nu se pune impozit şi pe gândit. Ei, iacă, mai gândesc şi alţii la fel. E de bine. De fapt, ca să fiu foarte sinceră, operaţiunea pe care o "prestez" eu de vreo două săptămâni nu prea se poate numi gândit. Gândurile, bramburite, cum le-am zis şi în titlu, îmi roiesc anapoda prin creier şi mă lasă apoi uşor confuză. Mă bucur, totuşi, că mai am încă gânduri, unele chiar faine, vorba ardelenilor. Mă bucur că situaţia asta confuză va trece (sigur!) şi mă voi reîntoarce la starea dinainte a gândurilor mele. Care, mărturisesc, nu erau nici ele limpezi ca o apă de izvor şi exacte ca o teoremă.  Dar, în definitiv, de ce trebuie să avem toţi gânduri clare, riguroase, sigure pe ele?