Gânduri fără răspuns

          Fiind eu (şi, implicit, gândurile mele) sub stăpânirea aceleiaşi naive întrebări (absolut fără răspuns, în cazul meu), pe care mi-o puneau elevii mei vrânceni când dădeau piept cu greutăţile limbii franceze, adică, tradusă în dialect, da' di şi?, am tot încercat, zilele astea, să scap de ea. Păi, nu, nu prea se poate, mi-am dat seama. Pentru că această micuţă interogaţie se clonează, în mintea mea, uluitor de repede. Doar ce am terminat de răspuns unui "de ce" şi apare altul, şi altul. Aşa că am ales o "căsuţă" frumoasă, aşezată într-un peisaj magnific şi, trecând peste starea pe care mi-o induce vremea ploioasă de afară, mi-am imaginat că sunt acolo, e vară, e cald şi bine. Stau (afară sau în casă, nu contează), la o măsuţă şi scriu un roman poliţist (pentru că le ador!). Nu am griji legate de bani, de sănătatea mea, de banii şi sănătatea rudelor sau prietenilor, nu am griji, în general. Mă simt liniştită şi foarte iubită. E bine, e foarte bine! Bleah! Exerciţiul meu de imaginaţie a fost minunat, dar a durat puţin şi întrebările-clone au apărut iar. Aşa că, vorba unei prietene (care, din greşeală, a înghiţit, în loc de zahăr vanilat, conţinutul unui pliculeţ de praf de copt), "am să mă duc să dospesc un pic!"

Gânduri subliminale

      Nu mai scriu, de o vreme, nici aici, nici prin alte locuri unde mai obişnuiesc să bat câmpii graţios. Şi asta din cauză că am multe altele de făcut, dar şi pentru că nu mai consider demne de a fi cunoscute, de către alţii, gândurile ce mă bântuie în ultima vreme. Fac abstracţie de gândurile acelea zilnice, gen "ce mâncăm mâine, (vai, iar e cald!), ce mai trebuie cumpărat, trebuie să fac curat, (vai, iar plouă!), unde oi fi pus cartea aia, ia uite ce riduri noi am azi" , astea îmi trec prin cap, se duc şi nu prea lasă urme. Şi nici de gândurile "abisale" nu o să vă "vorbesc" acum, domniile voastre (păi da, mai am, din când în când, şi gânduri din astea ce ţin de ontologie şi filosofie, nu numai flecărerile mele obişnuite). 

        Azi mă ocup de gândurile subliminale. Deci, eu încerc cu obstinaţie să-mi impun o gândire cât mai optimistă, mai pozitivă, vreau să intuiesc ceva roz şi drăguţ în orice imagine, să găsesc partea bună din toţi oamenii din jurul meu, să văd partea plină a paharului (mda, mă opresc, sunt sigură c-aţi prins ideea), şi undeva, în adâncul nesfârşit al gândurilor mele, se aude ca un zumzet, un mesaj cu opusul a ceea ce VREAU eu să gândesc. Ei, bine, acum sunt în momentul acela comic şi confuz, în care mă întreb, precum elevii mei dintr-un sat vrâncean, pe la începuturile-mi în ale profesoratului: "Da' di şi?"

Gânduri bune

   Astăzi o să vă reamintesc, domniile voastre, de o scrisoare. Aproape la fel de frumoasă ca aceea scrisă de Vlahuţă fiicei sale, o scrisoare pe care tatăl meu adoptiv, un mare om şi un mare dascăl, a copiat-o pentru mine (cred că asta se petrecea în anul când am terminat Filologia, nu spun care an, am uitat, credeţi-mă) şi mi-a trimis-o, zicând că, pe lângă toate celelalte lucruri pe care mi le-a spus, ceea ce e scris în această epistolă este un fel de corolar. Şi, da, aşa este. Tatăl meu nu mai e printre noi de mulţi ani, dar sfaturile lui mă însoţesc de-a pururi. Zilele trecute am dat de scrisoarea asta, întâmplător, după ce ani de zile mi-a părut rău că am pierdut-o. Este vorba de scrisoarea lui Scott Fitzgerald către fiica sa, Scottie. Iat-o:

      Dragă plăcintuţă, 

     Sunt foarte mândru că-ți faci datoria. Vrei să-mi arăți ce-ai mai învățat la franceză? Mă bucur că ești fericită – dar n-am crezut niciodată foarte mult în fericire. N-am crezut nici în nenorociri. Astea sunt lucruri pe care le vezi pe scenă, pe ecran sau în paginile cărţilor, niciodată nu ţi se întâmplă cu adevărat în viață. Singurul lucru în care cred în viața asta este răsplata pentru ceea ce faci (depinde ce faci, bineînţeles) și pedepsele pentru neîndeplinirea sarcinilor, care sunt de două ori mai costisitoare. Mergi la biblioteca taberei și cere-i doamnei Tyson sonetele lui Shakespeare în care apar versurile astea: 

“Dar crinii sunt doar magicelor veri
  pe plac, şi-i scurt al lor incert parfum;
  când buruiana urcă mângâieri
  spre rod, ei mor şi putrezesc în drum,
  cum faptelor, când tac, adeseori,
  dulceaţa le dospeşte în duhori.” 

    Nu am mari lucruri la care să mă gândesc, viața pare să mi le limiteze la pregătirea unui editorial pentru Saturday Evening Post. Mă gândesc în schimb la tine, întotdeauna cu plăcere; dar dacă ai să-mi spui “Pappy” din nou, o să dau pisica afară din casă și s-o bat tare, de șase ori pentru fiecare dată când eşti impertinentă. Ce spui de asta? Voi plăti eu costurile taberei. Din puțina mea înțelepciune, îți las aici câteva sfaturi.

Lucruri de care să te preocupi:  

Preocupă-te să ai curaj.
Preocupă-te să fii curată.
Preocupă-te să fii eficientă.
Preocupă-te de echitație.
Preocupă-te. . . 

Lucruri de care să nu te preocupi:  

Să nu-ţi faci griji cu privire la părerile oamenilor.
Griji pentru păpuși.
Griji privind trecutul.
Griji privind viitorul.
Nu-ţi fă griji legate de maturizare.
Nu-ţi fă griji că cineva te va întrece.
Nu-ţi fă griji legate de reușite.
Nu-ţi fă griji pentru eșecuri (doar dacă e vina ta!)
Nu-ţi fă griji pentru țânţari.
Nu-ţi fă griji pentru muşte.
(Nu-ţi fă griji legate de insecte, în general)
Nu-ţi fă griji pentru părinți.
Nu-ţi fă griji pentru băieți.
Nu-ţi fă griji pentru dezamăgiri.
Nu-ţi fă griji pentru plăceri.
Nu-ţi fă griji pentru satisfacții .

Nu-ţi fă griji...

Lucruri la care să te gândeşti:  

Ce îmi doresc eu, de fapt, de la viaţă?
Cât de bună sunt cu adevărat, în comparaţie cu ceilalţi de vârsta mea:
(a) Voi primi bursă?
(b) Am înțeles cu adevărat oamenii și sunt capabilă să mă integrez?
(c) Îmi neglijez corpul sau am grijă de el?
Cu dragoste,                                                                                                 Tăticul tău

          

Gânduri despre bârfă

    Motto:

        BẤRFĂ, bârfe, s. f. (Fam.) Bârfeală. – Din bârfi (derivat regresiv). BÂRFÍ, bârfesc, vb. IV. Tranz., intranz. și refl. recipr. A (se) vorbi de rău, a (se) ponegri, a (se) defăima, a calomnia, a cleveti. ♦ Tranz. A flecări, a îndruga verzi și uscate. – Et. nec. (definiţii copiate din DEX, n. a.)

        Aţi văzut, domniile voastre, ce zice DEX-ul despre bârfă şi despre verbul aferent. Eu, una, am oroare de bârfă, dar mi se mai întâmplă, recunosc, să cad în păcat, în sensul că, uneori, o ascult. Adică îi ascult pe alţii bârfind. (Ei, recunosc, mai şi bârfesc un pic, câteodată). Dar eu am o fire împăciuitoare şi un echilibru (precar, recunosc!) de Balanţă care nu vrea să supere pe nimeni, şi am o părere bună ca despre toată lumea, deci nu prea comentez acele bârfe, de unde, logic, şi ideea că sunt de acord cu ele. Nu, nu sunt.  Deloc.
          Îmi place să cred că, atunci când spun un lucru despre cineva sau ceva, asta se bazează pe o judecată a mea, pe nişte argumente, nu pe o prejudecată. Am fost şi eu supusă acestor prejudecăţi şi ştiu cum e. Când gândim, reuşim să ne punem în postura altuia, să-l înţelegem, nu-l judecăm doar aşa, pentru că ne credem superiori, sau pentru că avem impresia că suntem deţinătorii adevărului absolut. Care adevăr absolut, fatalitate (o ştim cu toţii, nu?), nici nu există!

     Este început de august şi aş vrea să am câtva timp fără bârfe, fără prea multe evenimente care să-mi agite spiritul şi sufletul, vreau o vară calmă. Mă rog, ce-a mai rămas din vară. Am avut intenţia să dau câteva exemple de bârfe de prin tabloide, pentru că ceea scriu ei pe acolo nu sunt ştiri, sunt BÂRFE. Dar m-am răzgândit, e prea cald, mi-e prea lehamite şi apoi, de ce m-aş enerva singură?!