Motto:
"Sunt seri ca nişte păduri de lemn întinse de la un munte la altul ca să treacă pe umerii lor pâlcuri de căruţe cu fân vioriu. Sus, se schimbă gărzile la palatul Lunii, dedesupt, râurile schimbă între ele zăvoaie, peşti nemuritori, sălcii şi hore în care se-nvârt, până la pierderea minţii, flăcăi amăgiţi de zânele apelor (...) În iulie, seara, clipa e albă, cu ochi leneviţi, anii au fruntea lungă, prelinsă de sub coif de aur şi eternitatea, generoasă, risipeşte pietre rare".
Fănuş Neagu
Am recitit astăzi câteva pagini dintr-un volum al lui Fănuş Neagu, publicat prin 1981 şi intitulat "Insomnii de mătase". Şi rău am făcut. De câte ori citesc ceva foarte frumos, ceva care mă impresionează sau mă emoţionează, ei bine, mă cuprinde apoi un fel de sfială şi nu mai îndrăznesc nici măcar să fac nişte amărâte de adnotări pe blogul meu. Acum, mărturisesc, sfiala nu m-a ţinut decât vreo treizeci de minute, căci am încercat o scriere doar ca să-mi explic această stare a mea. Şi nu cred că pot să mi-o explic. Aşa că în curând o să scriu doar pentru mine. Nu că acum aş avea nu ştiu ce mare public cititor. Că nu am. Dar mă încântă faptul că măcar vreo cincizeci de persoane, din această lume imensă, apreciază cele scrise de mine. Aş zice că sunt mult prea orgolioasă, nu? E o întrebare retorică. Ce am pus eu drept motto este din volumul de care am făcut vorbire, şi anume din scrierea cu titlul "Nici o ţipenie de gând rău..." Păi, după aşa frumuseţi puse pe hârtie, mi-e teamă şi ruşine să mai scriu ceva. Aşa că mă iau de mână şi mă duc să mă culc, pentru că nu mai am nimic de adăugat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu