Gânduri ca un hai-ku

      A venit vremea, domniile voastre, să evadăm din nou din realitatea de zi cu zi. V-am promis că ne vom întoarce în Japonia, pentru că data trecută nu am făcut decât o excursie mult prea scurtă, cam atât cât au stat înfloriţi cireşii. Ei bine, ce ne împiedică să mergem iar? Nimic şi nimeni. Asta-i frumuseţea călătoriilor cu gândul, că-ţi pot permite să fii cu totul şi cu totul liber, îţi pot permite să zbori în Japonia doar ca să vezi Sakura, răsfăţul roz al florii de cireş, să bei un ceai verde sau să îmbraci un kimono. Să vezi cum arată adevărata civilizaţie. Să priveşti un bonsai, un pod sau o stâncă, într-o grădină, aşteptând ca liniştea să îţi coboare în suflet. Să priveşti în tine. Să uiţi.

 Deci, să uităm de criză, de noroaie, de scandaluri mediatice, să uităm de griji, să uităm (mai ales!) de politică şi să zburăm iar în Ţara Soarelui Răsare. Nu ştiu precis câte opriri vom face pe parcurs, căci imaginaţia îşi are legile ei, pe care raţiunea le priveşte neputincioasă, dar ce ştiu sigur este că, la fiecare oprire, vă voi scrie câte un haiku, luat de mine dintr-o colecţie de asemenea mici bijuterii lirice, numită Surâsul crizantemei, a unor autori români. Iată un prim exemplu acum, când suntem gata de plecare:

Primăvară mov

presat în fereastră

cade un fluture

(Titus Andronic)

  Da, e primăvară şi noi o pornim prin Kyoto, prima capitală a Japoniei, înainte ca Tokyo să-i ia locul. Un oraş superb, care a scăpat miraculos de distrugerile războaielor şi în care trecutul se vede la orice pas. Privind la acoperişul roşu specific, de pagodă, al unui templu, mi se pare tare potrivit un alt haiku:

Acoperişul

încărcat cu porumbei

şi magnolia.

(Clelia Ifrim)

  Bun, acum vă propun să mergem, împreună, la o reprezentaţie de teatru kabuki. Acesta este, alături de teatrul noh şi bunraku, expresia teatrului tradiţional japonez, ce a apărut pe la începutul secolului XVII. Vom vedea piesa „Prinţul Oguri şi Prinţesa Terute”, o clasică şi sfâşietoare poveste de dragoste, în care personajele, pentru a rămâne împreună, trec printr-o suită de întâmplări. Teatrul, ca şi literatura japoneză, ne arată esenţa acestui minunat popor. Cel mai bine surprinde această esenţă scriitorul Inazo Nitobe, care spune că japonezii au în structura lor un surprinzător melanj între „gingaşa floare de cireş şi teribila sabie de samurai”. Piesa începe, în fapt de seară, după ce cortina, care întotdeauna, la teatrul kabuki, are dungi negre, verzi şi portocalii, se ridică, pe o muzică suavă, cântată la shamisen şi koto. Actorii, care sunt numai bărbaţi, joacă în travesti rolurile feminine cu o surprinzătoare graţie şi ne fac o demonstraţie a măiestriei lor la dans, muzică şi mimă, iar scena turnantă (folosită pentru prima dată, în teatrul kabuki, la începutul secolului XVIII) ne dezvăluie noi şi noi decoruri, cu paravane multicolore şi aranjamente ikebana. Ne lăsăm, încet, încet, prinşi de acţiune iar faptul că mima este un limbaj universal ne ajută mult să înţelegem trăirile personajelor. Muzica stranie, gesturile, uneori gingaşe, alteori bruşte ale actorilor, întreaga atmosferă mi se pare că s-ar potrivi cu următorul haiku:

Pe înserat –

broderia amurgului

şi visătorul.

(Dumitru D. Ifrim)

 E deja seară când piesa se termină, aşa că vom porni un pic pe jos, prin parcul din centrul oraşului, ca să rememorăm ce am văzut. Pentru astăzi e destul, deci ne vom retrage la hotel pentru un somn fără vise. Dimineaţa, până să răsară soarele, vă propun să mergem la templul Kiyomizu-dera care, situat la oarece înălţime, oferă o superbă panoramă a oraşului. Templul a fost declarat ca făcând parte din patrimoniul U.N.E.S.C.O. pentru arhitectură, picturi interioare, obiecte vechi de cult. Pentru noi, europeni şi ortodocşi, este doar un loc de vizitat şi admirat, dar pentru japonezi este centrul universului lor. Lângă templu este o cascadă mică, totul pierzându-se în verdele unei superbe grădini. Privind răsăritul soarelui de pe terasa templului, vă mai spun un ultim haiku:

Încă un răsărit

anunţând apusul –

şi totuşi viaţa...

(Bogdan I. Pascu)

  Este una din clipele acelea, magice, pe care nu ai vrea să le mai laşi să plece. Dar ele pleacă, totuşi. Şi, acum e timpul să ne întoarcem, domniile voastre, să revenim cu picioarele pe pământ, pentru că şi exerciţiile de imaginaţie te obosesc. Şi apoi, cum să vă spun, nu vreau să fim în călătoriile noastre prea avizi, nu trebuie să vedem totul dintr-o dată, mai ales nu trebuie să ne grăbim, nu avem de ce, pentru că nu avem nici itinerar stabilit de alţii şi nici nu ni se termină zilele de concediu. Gândurile noastre sunt într-o continuă vacanţă, ar trebui să le mulţumim, pentru că, datorită lor suntem, cu adevărat, liberi.