Motto:
„Secretul de a fi nefericit constă în a avea răgazul necesar pentru a-ţi bate capul să vezi dacă eşti fericit sau nu. Leacul constă în ocupaţie, căci ocupaţia înseamnă preocupare, iar omul preocupat nu este nici fericit, nici nefericit, ci, pur şi simplu, viu şi activ, ceea ce este mai plăcut decât orice fericire (...)”
George Bernard Shaw
Zicerea aceasta pe care am ales-o ca motto pentru articolul de faţă (helas, cred că aţi observat, domniile voastre, noua pasiune care mă devoră şi anume aceea de a pune, nu contează la ce, la orice însemnare, câte un cuvânt de început, o deviză, o idee călăuzitoare) este foarte adevărată şi îşi va păstra etern, zic eu, acest adevăr pe care îl cuprinde. Aşa este, cum a zis G. B. Shaw, atunci când nu muncim, când nu avem o preocupare, nu avem o pasiune, când nu avem un ţel de urmărit, ne apar în minte tot felul de gânduri fără rost, pictate în culori foarte închise ce tind spre negru, ne punem tot felul de întrebări fără răspuns, ne pierdem în labirinturi de îndoieli şi, vorba stimabilului nenea Iancu Caragiale, „ai intrat la o idee, fandaxia-i gata” sau, ca să fim în tonul zilei, stresul te ia în stăpânire. Omul care nu are (sau nu vrea să aibă) ce face, acel om este, de regulă, mai interesat de ograda (şi de capra) vecinului decât de ale sale, şi uite aşa, ca să-i treacă plictiseala, chiar se poate apuca, într-o bună zi, să omoare capra vecinului. Figurat vorbind. E adevărat că, în timpul iernii, truditorii pământului, de exemplu, (în rândul cărora m-am „infiltrat” şi eu de vreo câţiva ani, deşi n-aş zice că mă pot lăuda cu niscaiva rezultate notabile, dar măcar e de lăudat intenţia de a încerca, nu?) nu prea au, într-adevăr, ce face pe afară. Da, dar chiar dacă e zăpadă, e ger şi trebuie să stai în casă, poţi avea multe de făcut. Poţi citi sau scrie ceva. De exemplu, poţi aşterne pe hârtie nişte gânduri.
Eu asta voi face şi, în episodul de astăzi adăugat „Colecţiei...” mele, voi porni din nou într-un voiaj (cu ajutorul generos al imaginaţiei, al Internetului, dar mai ales datorită ghesului dat de gândurile mele) şi vă voi invita în Coreea de Sud. Ah, văd deja reacţia domniilor voastre: ochi daţi peste cap, mâini care cuprind înfrigurate fruntea, oftaturi sastisite şi apoi întrebarea, inevitabilă: „iar?” Şi, da, recunosc, recidivele astea ale mele au ceva obsesiv în ele, însă nu mă pot abţine şi, după un timp, trebuie să plec iar în Ţara dimineţilor liniştite, mi-e dor de ea. Atitudinea asta a mea îmi aminteşte de un film pe care l-am văzut când eram adolescentă, o producţie americană de referinţă pentru genul ştiinţifico-fantastic, intitulată „Întâlnire de gradul trei” (1977, regia Steven Spielberg, cu Richard Dreyfuss, François Truffaut, Lance Henrikson etc.), unde personajele contactate de omuleţii verzi (sau cenuşii, mă rog) de pe farfuriile zburătoare ce veniseră înspre Terra, se îndreptau, iar şi iar, cu obstinaţie, spre anumite locuri. Acolo, la unul dintre acele locuri, urma să aibă loc „întâlnirea de gradul trei” între extratereştri şi pământeni, şi ei mergeau toţi spre acel loc, ca atraşi de un magnet. Ei bine, aşa simt şi eu, când vine vorba de Coreea de Sud. Simt nevoia, când şi când, să mă rup un picuţ de realitatea mioritică şi să ajung, cu mintea, acolo (purtându-vă şi pe domniile voastre, mai cu voie, mai fără de voie, pe acele meleaguri îndepărtate). Asta pentru că la fiecare incursiune învăţ ceva, şi acest lucru are o mare importanţă pentru mine. O importanţă capitală, aş zice. Deci pregătiţi-vă să decolăm iar (da, iar) spre Coreea de Sud, căci am simţit din nou chemarea imperioasă de a o vedea. Idilica imagine de mai jos este a unui templu şi este doar ca un fel de invitaţie, pentru că astăzi mi-am propus (şi vă propun şi domniilor voastre) un alt itinerar.
Şi, fiindcă am pomenit de extratereştri, uneori civilizaţia coreeană (aşa cum o percep eu din diversele informaţii pe care le-am găsit prin cărţi sau pe Internet şi din nenumăratele seriale şi filme coreene pe care le-am văzut), felul lor de a acţiona, virtuţile lor, felul cum arată oraşele lor, nivelul lor de trai, toate acestea îmi dau sentimentul straniu că eu nu trăiesc pe aceeaşi planetă cu ei sau, şi mai aiuritor, că nu trăiesc în aceeaşi epocă cu ei. Am să vă spun de ce. Nu mă refer aici la frumuseţea locurilor, pentru că şi România noastră are peisaje de vis, nici la ospitalitatea coreenilor, căci şi noi suntem un popor foarte primitor. Vreau să accentuez însă asupra felului diferit de a pune în valoare tradiţiile, talentul, istoria, bogăţiile, de a-şi venera familia şi bătrânii, de a-şi transforma în atracţii turistice locurile şi asupra atitudinii diferite faţă de muncă. Sau, ca să păstrăm proporţiile şi să spunem lucrurilor pe nume, felul cum fac coreenii aceste lucruri, fiindcă noi, românii, aş zice că nu prea le facem (ocupaţi fiind să bârfim, să facem bani mulţi fără a munci din greu, sau mai pe şleau spus, să-i facem din furat, încântaţi să ne păcălim unii pe alţii, gata să cârctim la orice, să emigrăm peste hotare şi, dacă rămânem în ţară, ca să „stingem lumina”, vorba bancului aceluia din perioada Epocii de Aur, gata să tot aşteptăm să ni se dea câte ceva).
Vorbim aici, subliniez încă o dată, de civilizaţia din Coreea de Sud, pentru că cealaltă este un fel de aberaţie cauzată de o politică înfiorătoare. Prin care am trecut şi noi timp de o jumătate de secol. O să fac aici o paranteză (ştiţi doar cât îmi plac mie parantezele) şi o să vă mărturisesc starea de totală uluire şi confuzie pe care am trăit-o când am văzut la ştiri cum plângeau oamenii din Coreea de Nord la moartea Marelui Conducător. Întâi mi-a venit să râd, aşa cum râdeam cu lacrimi în tinereţe când vedeam filme coreene comuniste, apoi m-am gândit că aşa am fi ajuns şi noi dacă dictatura ceauşistă mai dura vreo douăzeci de ani. Dacă băteam din palme şi-l aclamam pe Ceauşescu, chiar siliţi fiind, de ce să nu şi plângem, dacă aşa sună ordinele şi directivele? Pentru că refuz categoric să cred că oamenii aceia chiar l-au iubit pe Kim Yong Il, ultimul din şirul celor ce care aproape că i-au distrus, transformându-i în nişte roboţei înfometaţi, înfricoşaţi şi îndoctrinaţi. Pe urmă, când am cugetat mai mult, mi-am zis că poate noi nu ajungeam chiar aşa, poate ne salva umorul, calitatea de bază a românilor.
Dar să lăsăm asta. Vreau să mai lămuresc, însă, un lucru. După cum v-am mai spus, domniile voastre, într-un articol trecut, ceea ce simt eu pentru Coreea de Sud este acea adolescentină stare de îndrăgostire. Vine repede, trece repede, dar e pasională şi sinceră. De aceea, în momentul de faţă, vreau să cunosc mai bine ţara asta, oamenii, obiceiurile, vreau să aflu lucruri bune care sunt acolo şi care s-ar putea aplica şi la noi, în România. (Şi, da, din păcate voi face asta tot în modul superficial care mă caracterizează, nu voi aprofunda, nu voi găsi soluţii, nu voi ajunge la o finalitate, dar măcar e mai mult decât nimic). De-a lungul vremii, am mai avut îndrăgostiri din astea, ba de Japonia, ba de Grecia, ba de Tibet, ba de Corsica, ba de Insulele Canare, ba de Cipru, dar singura mare dragoste pe care am avut-o şi o am şi acum, este pentru România. Îmi iubesc ţara din toată inima, o admir şi o respect şi nu mi-e teamă, domniile voastre, să strig asta în gura mare. Nu-i iubesc, recunosc sincer, pe toţi locuitorii României şi aproape că îi urăsc pe cei care au condus-o în ultimii ani şi o conduc şi astăzi înspre prăpastie (o, ştiu, e o afirmaţie cam dură, dar cu siguranţă ei sunt de vină pentru lucrul acesta, eu eram dispusă să-i respect, să-i admir şi să-i urmez, dar spuneţi şi domniile voastre, avem pe cine urma, vă inspiră vreunul dintre ei încredere? Dar tare mi-aş dori să apară un lider care să merite această încredere). Şi, iarăşi recunosc că nu pot afirma că ştiu atât de multe lucruri despre realităţile de acolo, din Coreea de Sud, încât să pot face nişte afirmaţii inatacabile, dar nu prea am văzut acolo oameni care să stea degeaba, să scuipe coji de seminţe pe jos sau care să cerşească, nu am văzut hârtii, sticle goale şi cutii aruncate pe străzile oraşelor şi nici pensionari (sau bătrâni, în general) trataţi cu atâta lipsă de respect, aşteptaţi, cum a spus, cu un cinism nemărginit, un politician de-al nostru, „să iasă din sistem”. Mă rog, m-am luat cu vorba şi nu asta voiam, dar când mă aşez în faţa calculatorului pentru a scrie ceva, niciodată nu reuşesc să o fac după un plan anume, cuvintele pornesc să se aştearnă rapid, aşa cum le place lor şi eu trebuie să fac eforturi pentru a le stăpâni. Dar să lăsăm asta, pentru că astăzi, domniile voastre, vreau să vă duc în Insula Jeju, o parte absolut minunată din Coreea de Sud. Jeju-do, singura provincie cu o autonomie specială din Ţara dimineţilor liniştite, a mai fost denumită şi "Insula Zeilor". Şi cred că pe bună dreptate a primit acest nume. Se găseşte la circa 100 de kilometri de ţărm, adică de peninsulă şi are o suprafaţă de 1845 km2. Jeju este o insulă vulcanică, are nenumărate formaţiuni muntoase care au fost, cândva, vulcani subacvatici, cum ar fi pitorescul vârf Seongsan („Răsărit de soare”) sau peşteri vulcanice, pline de mister şi spectaculoase prin colorit. Oraşul principal al insulei este Seongwipo. Tot în Jeju este şi Muntele Halla, cel mai înalt din Coreea de Sud, la poalele căruia se întinde Parcul Naţional Hallasan.
Această superbă insulă, unde sute de mii de cupluri de tineri din toată lumea aleg să-şi petreacă luna de miere, a fost aleasă să participe (şi a ajuns până în faza finală) la un fel de sondaj care să determine cele „Şapte noi minuni ale lumii”. O să scriu însă despre acest lucru într-un alt articol. Fapt este că această alegere a insulei la un concurs (destul de contoversat, totuşi), a contribuit la o creştere spectaculoasă a numărului de turişti veniţi aici să-şi petreacă vacanţa. Doar în anul 2010, insula Jeju a fost vizitată de 950 de milioane de turişti. Şi vă puteţi închipui cât a contribuit asta la creşterea economică a ţării. Insula Jeju este singurul loc de pe planetă care are trei certificate UNESCO (pentru Rezervaţia Biosferei, în 2002, Patrimoniu Mondial, în 2007 şi Geoparc Mondial, în 2010). Insula asta are, ca să zicem aşa, de toate: parcuri şi grădini paradisiace, locuri de agrement, plantaţii imense de ceai, hoteluri, temple, magazine, kilometri de plaje, munţi, rezervaţii naturale, poduri şi nenumărate cascade.Frumos, nu? Gândiţi-vă că sunteţi acolo, că auziţi zgomotul apei care cade şi încercaţi să lăsaţi deoparte orice gând supărător, liniştiţi-vă sufletul şi încercaţi să vă contopiţi cu natura. Mmm, ce senzaţie de eliberare, de pace, de bucurie. Am să vă las o vreme, domniile voastre, să vă delectaţi cu această imagine, să încercaţi, privind la apa care curge, să vă regăsiţi liniştea interioară, spulberată de grijile vieţii de zi cu zi (familie, procurarea hranei, chitanţe şi facturi, rate la bănci, politichie, mers la serviciu sau aşteptat pensia) şi, în următorul articol, vom continua călătoria noastră prin Insula Jeju, pentru că mai avem multe de văzut.
Azi am votat. Iar. Cu acelaşi sentiment al zădărniciei şi cu gândul că, fir-ar să fie, nu prea contează. Dar, hei, să fim optimişti şi să ne închipuim că a contat. Măcar de data asta. Am ales poza asta cu o balanţă ce are în talere ceea ce eu numesc "animăluţele politice" (traducând aproximativ cunoscutul "zoon politikon"), pentru ca să ilustrez cât de cât momentul. Acum, cu sentimentul că mi-am făcut datoria de cetăţean, aştept să fiu, din nou, dezamăgită. Eh, n-am ce să fac, mă revolt eu, dar trebuie să accept starea asta de lucruri, căci "ăsta-i selaviul vieţii", cum zicea un foarte pitoresc şofer de autobuz.
