Gânduri despre 2012

                             MOTTO:
„Ce înseamnă să mori când poţi trăi până la sfârşitul lumii? Şi ce altceva este sfârşitul lumii decât o expresie, pentru că cine ştie măcar ce e lumea însăşi?”
                                          Anne Rice

       Cred că mi-am început seria de articolaşe pentru o revistă (şi care urmau să intre în „Colecţia de gânduri”) cam pe la jumătatea anului 2009 şi stau acum şi cuget (nu pot rezista şi voi face o paranteză, pentru că acest cuvânt mi-a amintit un excelent banc „cu ardeleni” pe care trebuie să vi-l spun: Văsălie către Ion: „Ce faci, Ioane, şezi şi cujeţi?" Ion îi răspunde, după o tăcere de câteva minute: "No, numa’ şăd...”), deci, cuget despre faptul că, deşi începuse încă de atunci să se vorbească de fatidicul (sau nu?) an 2012, ei bine, mie mi se părea aşa de departe, încât chiar nu-mi făceam griji. Mărturisesc, însă, că aveam atunci mult mai multe necazuri pe cap, deci nu prea îmi păsa de ceea vorbeau unii şi alţii despre un alt sfârşit (sau început?) al lumii. Iată, suntem în 2012, şi faptul acesta nu mă îngrijorează nici acum, dar începe să mă pună un pic pe gânduri. Este şi normal, nu-i aşa, că doar despre gânduri tot scriu eu aici, de un an şi ceva. 

     Bine, lumea a tot comentat, de-a lungul secolelor, despre Apocalipsă, despre sfârşitul omeniri, despre dispariţia Pământului, despre diabolica cifră 666, despre cum a avut sau nu dreptate Nostradamus în predicţiile lui, şi despre multe altele asemenea. În anul 2000, vă amintiţi, domniile voastre, că aşteptam toţi să vedem dacă profeţiile lui, sau mai ştiu eu ale cui, se vor împlini şi omenirea îşi va găsi sfârşitul. Ei bine, nu s-a întâmplat nimic. Eu cred că nici acum nu trebuie să ne facem griji prea mari, sunt sigură că totul va fi bine. Mă rog, bine e cam mult spus, având în vedere câte războaie, câte crime, câtă foamete, câtă poluare, în general, câtă dorinţă de a ne autodistruge avem noi pe această planetă numită Pământ care nu ştiu cum ne mai suportă. Am să citez în continuare un articol apărut pe Internet (site-ul „descoperă.ro”) care prezintă, destul de pertinent, aş zice, toate aceste chestiuni legate de anul 2012, de calendarul Maya etc.: 

    „Calendarul gregorian, pe care îl folosim în prezent, a fost introdus în Europa în 1582. Conform acestuia, Pământul face o orbită completă în 365,25 de zile, cu o eroare de 0.0003 %, o măsurătoare destul de exactă, având în vedere că a avut loc în urma cu peste 400 de ani. Calendarul civilizaţiei Maya este derivat din cel al predecesorilor lor, olmecii, a căror cultură datează cu 3.000 de ani mai devreme. Aceştia, fără a avea la îndemână instrumentele secolului XVI european, au reuşit să aproximeze un an în 365,2420, deci cu o eroare de 0.0002 %, o măsurătoare mult mai precisă şi, mai ales, făcută mult mai devreme. Oamenii de ştiinţă au încercat să coreleze sistemul de numerotare al calendarului mayaş cu calendarul gregorian, încă de la începutul acestui secol. Această corelaţie, cunoscută sub denumirea de corelaţia GMT, a fost finalizată în 1950. Astfel, începutului Marelui Ciclu sau zilei 0.0.0.0.0. îi corespundea data de 11 august 3114 I. Cr. şi se termina în 13.0.0.0 sau 21 decembrie 2012. De-a lungul decadelor ce au urmat, multe dezbateri s-au focusat pe găsirea corelaţiei exacte dintre cele două calendare. Majoritatea cercetătorilor din domeniu sunt de acord însă că această echivalare e destul de exactă, ceea ce înseamnă că, într-adevăr, sfârşitul calendarului Maya corespunde datei de 21 decembrie 2012.
       În 21 decembrie, în timpul solstiţiului de iarnă, o conjunctură planetară mai puţin obişnuită va avea loc: Pământul se va alinia cu Soarele, care se va afla în mijlocul ecuatorului galaxiei Căii Lactee, alcătuind ceea ce vechii mayaşi numeau "Copacul sfânt". Ciudata aliniere nu va fi bruscă, ci este pregatită de câteva mii de ani, pentru a avea loc în data de 21 decembrie 2012, la ora 11:11 a.m. GMT. Conform credinţei mayaşe, centrul galaxiei este uterul cosmic: loc al morţii, al transformării, al regenerării şi al renaşterii. Acest moment marchează finalul calendarului. Sunt voci care susţin că mayaşii nu au mai înregistrat nimic dincolo de aceasta dată fatidică, însă există documente care par să contrazică acest lucru. Anumite rămăşiţe ale culturii mayaşe vorbesc şi despre alte evenimente care au loc după 2012. Multe dintre acestea sunt prezentate sub forma unor date foarte îndepărtate. Într-una dintre tăbliţele inscripţionate de la Palenque, apare o altă dată a calendarului, 1.0.0.00.8 5 Lamat 1 Mol, echivalentul datei de 21 octombrie 4772, cu aproape 3 000 de ani în viitor. Regele Pacal din Palenque a prezis că la această dată un important eveniment mayaş îşi va sărbători a 88-a aniversare, sugerând astfel că acesta nu credea că lumea se va termina în 2012. În ciuda imensei publicităţi şi a discuţiilor care se desfăşoară pe seama acestui eveniment ce se apropie, Susan Milbrath, curator la Muzeul de Istorie Naturală din Florida, a declarat în numele comunităţii arheologice că nu a fost descoperit, până în prezent, vreun document care să ateste că civilizaţia Maya credea că lumea se va sfârşi în 2012, ci doar că în acel moment se va încheia un mare ciclu calendaristic, care fără îndoială că va avea şi urmări la nivel planetar, dar nu neapărat apocaliptice.           
      „Pentru vechii maya, data reprezinta o mare sarbătoare de încheiere a unui întreg ciclu”, declara Sandra Noble, director executiv la Foundation for the Advancement of Mesoamerican Studies din Florida. În viziunea acesteia, întreaga isterie mediatică declanşată în jurul acestui eveniment, nu este decât o ocazie de câştig pentru anumite părţi. Părerea aceasta este susţinută şi de E. Wyllys Andrews, director la Universitatea Tulane: „Va fi un alt ciclu. Ştim cu siguranţă că civilizaţia Maya ştia că mai fusese un astfel de ciclu înainte, ceea ce implică şi faptul că ştiau că va urma un altul." Unii oameni de ştiinţă sunt de acord asupra faptului că, în ciuda metodelor şi mijloacelor ştiinţifice de care dispunem, nu putem prevedea viitorul întocmai. Pentru aceştia, mesajul profeţiilor este că trebuie să ne păstrăm o atitudine optimistă în ceea ce priveşte viitorul. Tot timpul oamenii s-au gândit că sfârşitul lor este aproape, l-au anticipat şi l-au aşteptat. Până în prezent, însă, s-au înşelat de fiecare dată. Alte sfârşituri ipotetice: 

* 8 septembrie 2040 - Aliniere planetară, despre care se crede ca va avea efecte nefaste asupra Pământului, provocând, în mod special, cutremure foarte puternice.
* 2076 - sfarşitul calendarului musulman.
* 2240 - sfârşitul calendarului evreiesc”.  

     Păi, dacă-i aşa, domniile voastre, să încercăm să fim optimişti (cât mai putem, nu?), să ne gândim doar la clipa de faţă, la prezent, şi să încercăm să ne bucurăm de orice, de plăntuţele care cresc primăvara, după ce le-am sădit, de mirosul îmbătător al fânului cosit, de recoltele îmbelşugate din toamnă, de un răsărit sau un apus de soare, de primii fulgi de zăpadă ai iernii, la vederea cărora simţim imboldul copilăresc să scoatem limba pentru a-i prinde, de veştile de la rude şi prieteni, de o carte bună sau de un film interesant, de o muncă ce ne face plăcere. Să savurăm fiecare moment, să facem lungi plimbări în natură, să tragem aer în piept, să râdem în hohote sau să îmbrăţişăm un copac (mă rog, acesta de pe urmă lucru, cred că ar trebui să-l facem când nu ne vede nimeni, pentru că ştiţi şi domniile voastre cât de uşor ne declarăm unii pe alţii, „nebuni”!). Aceasta e teorie, ştiu, şi mai ştiu că practica e cea care ne omoară, căci tot clipe din prezent sunt şi factura de la telefon sau lumină, şi salariile sau pensiile nesimţit de mici, şi preţurile care cresc halucinant de repede, şi circarii  de politicieni ai noştri, hrăpăreţi şi fără bun simţ, şi, în general, toată atmosfera din ţara noastră, adică una pe care eu aş numi-o manelisto – mafioto - fatalistă. Păi, când avem toate astea pe cap, de ce ne-ar mai putea păsa nouă, românilor, de anul 2012!?
 

Gânduri înveselite

                                
                                              
                                                MOTTO:
                              Daca nu ai iubi, cum ai putea preţui orbitoarea 
                              lumină a soarelui şi mângâietoarea lumină a lunii?
                                                                                Octavian Paler

     După zile întregi cu o ploaie rece şi care curgea parcă în duşmănie, azi e soare. Nu e grozav de cald, dar e soare. Totul pare altfel, vesel şi plin de viaţă. Bineînţeles că, sastisită de atâta stat în casă, am ieşit imediat la lucru în grădina mea care arată ca în imaginea alăturată. Au fost înfloriţi zarzării, acum sunt vişinii şi prunii, se pregătesc merii şi perii. Am muncit cu o mare încântare, preţ de vreo trei ore. Acum, cu mulţumirea truditorului ce a făcut cam tot ce şi-a propus, mă odihnesc un pic, scriind. Dar nu mult, doar atât cât să spun că "oficial, mi-e bine".

Gânduri luminate...

 Iată, ca în fiecare an, a venit din nou seara plină de un inefabil mister în care luăm Lumină şi realizăm (sau nu) că Iisus a murit pe cruce pentru noi, pentru că ne-a iubit şi a vrut ca păcatele noastre să fie iertate. A înviat, aşezându-se de-a dreapta Tatălui Ceresc, tot pentru noi, ca să ne ajute în continuare să ne găsim Calea. Să petrecem, deci, aceste zile de sărbătoare, căutându-ne în suflet partea cea bună, pe care fiecare dintre noi trebuie că o are, gândindu-ne cum să fim mai înţelegători şi mai iertători, iubind. 

Gânduri de Florii

      Peste Domneştii de Argeş plouă cu încrâncenare încă de noaptea trecută, e urât şi frig, dar asta nu contează, azi sunt Floriile, trebuie să ne bucurăm, căci peste o săptămână se va repeta inefabila minune a Învierii. Aşa că, pentru a-mi (şi a vă) înveseli şi înflori sufletul, am să scriu mai jos poezia lui Vasile Alecsandri dedicată acestei zile. Să vedeţi că funcţionează, efectiv te face să te simţi mai vesel şi mai fără griji. Asta dacă nu eşti iremediabil morocănos şi fără simţul umorului. 

Floriile

Iată zile-ncălzitoare
După aspre vijelii!
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.

Primăvara-ncântătoare
Scoate iarba pe câmpii,
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.

Lumea-i toată-n sărbătoare,
Ceru-i plin de ciocârlii.
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.

Păcat, zău, de cine moare
Și ferice de cei vii!
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.

Copiliță, nu vrei oare,
Nu vrei cu mine să vii,
Când Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii?

Să culegem la răcoare
Viorele albăstrii?
Hai! Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii.

Eu ți-oi da de orice floare
Mii de sărutări și mii.
Hai! Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii.

Iar tu, dulce zâmbitoare,
Te-i face că te mânii…
Hai! Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii.

Gânduri în Prier

   Aceasta este denumirea populară a lui aprilie, după cum se ştie. Anul acesta am început "muncile agricole" în Prier, mult mai devreme decât în alţi ani. Mâinile din poză nu sunt ale mele, dar cam asta fac şi eu, plantez seminţe şi sădesc diverite plăntuţe care vor creşte (sper) şi-mi vor bucura inima în vară şi-n toamnă. Munca în grădină este una dintre marile mele plăceri. Recunosc că e obositoare şi pe urmă mâinile mele necesită "reparaţii capitale", dar nimic nu se compară cu bucuria imensă de a vedea cum cresc micile plante, fie că sunt legume (pentru latura prozaică a vieţii), fie că sunt flori (da, aţi ghicit, pentru partea romantică din existenţa noastră zilnică). E un miracol care mă ia prin surprindere în fiecare an, adică vreau să mă ia prin surprindere, pentru că mereu mă bucură şi-mi primeneşte sufletul şi gândurile.

Gânduri păcălite...

Astăzi chiar eram hotărâtă să iau pauză, nu voiam să scriu nimic, dar pe urmă mi-am zis "de ce nu?" M-am convins singură să aștern aici câteva cuvinte. Doar e 1 aprilie şi trebuie să-i mai păcălesc o dată pe toţi, făcându-i iar să creadă că eu aş avea ceva de spus, că am idei, am inspirație şi am o abilitate extraordinară în a spune povești. (Bine, voi fi sinceră, termenul "toţi" este o hiperbolă, nu cred că citesc ceea ce scriu eu aici mai mult de două-trei, hai patru persoane). Deci, vorba băieților de prin filmele americane, WTF, pe cine cred eu că păcălesc?! Ei, asta e, este 1 aprilie. Am încercat...

Gânduri printre hohote şi suspine

                                                                               MOTTO:
       „De omul care nu râde, fereşte-te, căci e rău. Sunt şi oameni care nu râd, dar care rânjesc. De aceia fereşte-te iar, căci se aseamănă câinilor care îşi arată colţii, gata să te înhaţe”.

                                                                                                     Calistrat Hogaş 

      Aceste gânduri le-am aşternut pe hârtie în perioada dintre cele două tururi de scrutin pentru alegerile prezidenţiale. Deci, eheeei, cu multă vreme în urmă! Şi le-am şi publicat. Nu mai ştiu dacă le-am şi postat pe blog, dar... ce mai contează.  Am promis, însă, că acesta de faţă va fi un episod, dacă nu plin de veselie, măcar despre veselie şi am să încerc să mă ţin de cuvânt. Nu vă temeţi, că nu o să încep să vă spun bancuri şi nici nu o să încerc, cu tot dinadinsul, să fiu zglobie, ci o să vă spun, cu sinceritate, de ce cred eu că nu prea ne mai arde de râs nouă, românilor. Păi, o să încep tot cu o referire la ceea ce spune Caragiale (se putea altfel?) într-una din scrierile sale, şi anume că „omului care râde îi cade cuţitul din dinţi”. Aşa este, dar unii dintre noi ţin în dinţi nişte satâre de-a dreptul şi nu vor să le dea drumul. Pur şi simplu nu vor. Pentru că au impresia că ei deţin adevărul absolut şi că ei au mereu dreptate, iar dacă ar zâmbi măcar, ce să mai vorbim de un râs sănătos, ar părea slabi, sau prea încrezători, deci vulnerabili. Şi asta li se pare lor de-a dreptul inacceptabil. 

        Vorbim aici de râsul sincer, cauzat de un umor sănătos şi de bună calitate. Nu vorbim de râsul ironic, sardonic, batjocoritor, nu vorbim de rânjet, nici de hăhăitul vulgar şi nesimţit. E vorba de un râs pe care eu l-aş vrea cât mai apropiat de al copiilor, un râs care ne-ar face pe toţi mai frumoşi şi mult mai buni. Pe urmă, s-a descoperit că râsul sincer, din toată inima, ajută la sănătate. Se vede treaba, însă, că noi vrem să fim bolnavi, ne place să fim bolnavi. Einstein, un geniu cu un simţ al umorului colosal, spunea: „Două lucruri pe lume sunt infinite, Universul şi prostia omenească şi nu sunt foarte sigur de primul. Cât despre al doilea, pot face observaţia că ne distrugem doar pentru a demonstra care este mai puternic”. Observaţi ce mare dreptate are? Cât de universal valabilă este zicerea lui, nu ţine seama de graniţe şi nici de trecerea timpului. 

       Nu mai putem să râdem sincer şi fără griji, nu mai putem zâmbi amabil şi fără să fim obligaţi şi asta pentru că avem griji, pentru că, mare parte dintre noi, românii, suntem săraci (săraci, material vorbind, sau săraci cu duhul), pentru că multora ne lipseşte educaţia, iar omul incult se teme de orice îi depăşeşte înţelegerea şi atunci devine rău şi nu-i mai arde de râs. Nu mai putem râde pentru că-l invidiem pe vecin că are vilă şi maşină, iar noi nu, nu mai putem râde pentru că ne temem că lumea va zice că suntem neserioşi, nu mai putem râde pentru că multora dintre noi ne vine să plângem. Eu îi admir sincer pe oamenii care găsesc mereu partea luminoasă şi hazlie a vieţii, pe cei cărora nu le este greu să zâmbească atunci când salută, pe cei care şi-au păstrat într-un ungher al sufletului candoarea şi ghiduşia copilăriei. Dar, din păcate, sunt aşa de puţini...
      Ceea ce mă doare cel mai mult este că văd astăzi din ce în ce mai mulţi copii prea repede maturizaţi, care nu mai ştiu să râdă din toată inima, care se iau prea în serios, pentru că aşa au văzut ei că fac unii adulţi şi cred că aşa e bine.  Sunt de acord că nu putem să o ţinem într-o continuă distracţie şi că nu putem să ne hlizim toată ziua. Dar, fiţi sinceri, domniile voastre, cam de câte ori râdeţi cu lacrimi, din plin, într-o săptămână? Vedeţi că nici măcar nu am spus de câte ori râdeţi în cursul unei zile. Nu, într-o săptămână, măcar în week-end, se aude vreun râs homeric prin casele domniilor voastre? Dacă da, atunci sunteţi printre puţinii noştri semeni cu adevărat fericiţi. Dacă nu, luaţi măsuri. Eu am trecut, până nu demult, printr-o perioadă cumplită, când nici măcar nu mai zâmbeam, dar acum sunt hotărâtă să-mi arborez un zâmbet larg pe figură şi sunt şi mai hotărâtă să caut cu îndârjire prilejuri de amuzament, să storc un pic de umor chiar şi din piatră seacă, pentru că am văzut că mă simt mult mai bine când zâmbesc, iar când râd în hohote mă simt de-a dreptul fericită. Deci, mi-am reluat lecturile care mă binedispun, caut compania oamenilor cu simţul umorului, mă uit mai rar la televizor (cel puţin la politichie, mai deloc) şi nu renunţ până nu-mi capăt porţia zilnică de râs. Dar asta, ca orice lucru pe care îl doreşti în această viaţă, cere răbdare, exerciţiu şi multă perseverenţă. 

      Am să închei acum, cu regretul de a nu fi găsit o cale sigură şi garantată spre veselie, pe care să pot să o recomand şi domniilor voastre, aşa că am să vă rog să vă amuzaţi fiecare după metoda proprie, în funcţie de temperament şi de cantitatea de simţ al umorului pe care o posedaţi. Dar, măcar încercaţi! Şi iată un sfat şi o părere asemănătoare, care aparţin unui scriitor celebru, Hermann Hesse: „Trebuie să învăţaţi să râdeţi. Pentru a ajunge la umorul de calitate, nu vă mai luaţi prea mult în serios”. În legătură cu această ultimă zicere a fi multe de comentat şi multe exemple de dat. Din păcate, mai toţi avem tendinţa, impulsul ăsta irezistibil de a ne lua mult prea mult în serios. De a ne da importanţă. De a nu ne interesa de cei din jurul nostru. Hotărât lucru, toţi avem nevoie de ajutor...