Gânduri, explicaţii, motive...

      Nu am mai scris de ceva vreme pe blog, fie din lipsă de timp, fie din lipsă de inspiraţie. Acum nu am nici timp mai mult şi nici inspiraţie, dar vreau să mă întreb (şi, poate, să-mi şi răspund singură, căci oricum nu interesează pe nimeni nici întrebarea mea, şi nici răspunsul...) de ce am pus ca imagine a blogului meu un templu coreean şi nu Mănăstirea Curtea de Argeş, de exemplu, sau bijuteria aceea de biserică rupestră de la Corbii de Piatră, sau zidurile albăstrite divin ale Voroneţului? Păi, d'aia, pentru că acum sunt cu desăvârşire cucerită de cultura şi civilizaţia coreeană. Bine, în stilul meu superficial, în sensul că nu duc nimic până la capăt, nu citesc literatură coreeană, văd doar filme şi seriale din Coreea de Sud, am început să învăţ limba coreeană, dar m-am oprit la alfabet şi câteva cuvinte uzuale, am vrut să le studiez istoria şi tradiţiile, însă sunt tot pe la începuturi...

       Dacă citeşte cineva asta, gamsahabnida! Annyeonghaseyo!

Gânduri despre margarete

        
     Astăzi, stând în uşa cămării, mă întrebam, destul de panicată: "De ce am venit eu aici, oare ce caut?" Mărturisesc că, în ultima vreme, am mai avut câteva întâmplări similare şi asta mă pune pe gânduri. Refuz categoric să dau vina pe vârstă. Şi nici nu mă gândesc (decât vag, când sunt necăjită tare) la maladia Alzheimer. Nu, nu mi se poate întâmpla tocmai mie!

  Până acum câtăva vreme puteam pune totul pe seama stresului. Da, dar acum nici măcar stresată nu mai sunt. Şi aş zice că nici nu-mi las creierul să lenevească, mai citesc şi eu, mai dezleg un rebus, mai gândesc... Şi atunci de ce? ("Da' di şi?", cum întrebau inocent elevii mei, pe când predam franceza în Păuneştii Vrancei, acolo unde am citit că, mai târziu, a notărit şi una din odraslele băsesciene). Ca să nu mai fiu tentată să-mi pun singură asemenea "abisale" întrebări, şi ca să uit cât sunt de necăjită şi de îngrijorată că uit am să mă (şi vă) înveselesc un  pic cu un banc pe aceeaşi temă: 

        "Doi ardeleni stau de vorbă:

                      - Măi Văsălie, cum stai tu cu sănătatea?

                      - Mă Gheo, bine, numa' cam uit...

                      - Da, şi eu şi nu'ş ce să fac.

                    - Păi io am găsât un doctor care-o zâs că mă vindecă de uitare, merg la el de vreo tri luni, mi-o dat neşte hapuri.

                      - O, cum îl cheamă, că m-oi duce şi io...

                 - Cum îl cheamă? No, cum îl cheamă, mă?! Pfui!! Mă, cum îi zice la floarea aia mare, aşe, albă, cu  mijlocul galben?

                    -  Margaretă!

                 - No, no, aşe! Margareto, strigă bărbatul, întorcându-se către soţia lui, cum îl cheamă, fă, pe doctoru' ăla?
 

              

  

Gânduri îndosariate...

         

     MOTTO: „Adevărul este dincolo de noi.”

     Țin minte cuvintele astea din motto de pe vremea când urmăream cu sufletul la gură „X - Files” (adică „Dosarele X”, de altfel, un foarte bine realizat serial american din zona SF). Pe atunci „cuvintele astea” nu-mi spuneau mare lucru. Şi, oricum, erau puse acolo din cu totul alte motive, nu numai ca o căutare disperată a adevărului. Dar este ceva foarte ciudat despre căutarea ADEVĂRULUI, noi ne lăudăm că știm adevărul, sau că suntem însetați în a-l afla, dar nu este aşa. Câteodată adevărul este strivit de o grămadă de minciuni, altădată e mai bine să nu-l aflăm şi, mai mereu, adevărul despre noi înșine este greu de suportat. Şi apoi, adevărul este interpretat şi înțeles de fiecare dintre noi în mod diferit. Oscar Wilde spune, apropo de căutarea adevărului, cam același lucru, dar mult mai concis și mult mai frumos:

         „Adevărul pur şi simplu, rareori este pur, şi niciodată simplu.”

Perpetuum mobile din... gânduri

           Gândurile mi-au roit în minte mai abitir în ultima vreme, dar nu s-au lăsat prinse pentru a deveni scrieri. De vreo lună de zile nu am mai aşternut nimic pe hârtie (mă rog, pe ecranul calculatorului). Nu am avut inspiraţie mai deloc (ştiu, m-am mai plâns de asta şi replica domniilor voastre ar trebui să fie: de ce mai încerci atunci, lasă-te!). Şi apoi, în vremea aceasta, cine are o bucăţică de pământ, trebuie să o lucreze. Când voi termina cu "muncile câmpului", iar capriciile inspiraţiei mele vor înceta,o să revin. Numai de bine.

Sublinieri de gânduri

     Am găsit acum, la ora asta târzie din noapte, notate într-un caiet de demult, nişte ziceri care mi-au plăcut la un moment dat. E surprinzător, dar îmi plac şi acum. Iată-le:

"Un om înţelept aude un cuvânt şi înţelege două. Un om precaut aude un cuvânt şi   înţelege trei. Un om fericit aude un cuvânt şi înţelege ce vrea el". 

                                            D. Riesman

 

   "Aici, la graniţă, frunzele cad. Deşi toţi vecinii mei sunt nişte primitivi şi tu eşti la mii de mile depărtare, pe masa mea se află întotdeauna două ceşti de ceai". 
                                            Poem din timpul dinastiei Tang

 
    "Any man's dead diminishes me, because I am involved in Mankind; and therefore never send to know from whom the bell tolls. It tolls for thee".
                                                   John Donne, "Devotions"

Gânduri despre Lumină...

           Azi e Paştele. Aseară, ortodocşii din lumea întreagă au primit Lumina. Printre ei, şi eu. Deşi e ceva ce se repetă în fiece an, e mereu altfel. Eu, cel puţin, aşa percep această repetabilă minune. Nu am deloc inspiraţie azi, dar sunt liniştită, împăcată cu mine şi cu lumea, şi asta e tot ce contează. Vă doresc, celor ce veţi citi aceste rânduleţe, numai bine, pace-n gânduri, iubire în suflet şi sănătate multă. 

HRISTOS A ÎNVIAT!

Gânduri despre începuturi

       O să redau mai jos primul meu articol publicat în revista "Pietrele Doamnei". De fapt, asta ar fi "ediţia revăzută şi adăugită", că aşa mi se-ntâmplă mie mereu, trebuie s-o iau de la capăt  cu ceea ce am lucrat deja, ca Penelopa, numai că eu nu aştept niciun Ulisse:

       Voi rescrie primele patru episoade ale periplului meu printre gânduri, episoade ce le-am pierdut, din cauza unui regretabil incident. Vina e numai a mea. Fiind la începuturi, învăţăcel în a pricepe ce înseamnă scrisul pe calculator şi lucrul, în general, cu această invenţie nemaipomenită a minţii omeneşti, am făcut, inevitabil, şi multe greşeli. Cred că una din aceste multe greşeli a fost că am şters primele părţi ale „serialului” meu despre gânduri. Nu mai ştiu ce scriam eu acolo, dar o să pornim de la zero, domniile voastre. Deci, prin 2009, am acceptat să scriu câte un articol pe lună pentru revista Fundaţiei „Petre Ionescu–Muscel” din Domneştiul meu natal, revistă intitulată, foarte inspirat, „Pietrele Doamnei”. M-am hotărât să pun seria mea de articole sub titlul generic „Colecţia de gânduri”. Cred că şi atunci am pornit-o la drum, în „episodul I”, tot aşa ca acum, explicând de ce am ales acest titlu şi ce gânduri o să transcriu eu în acele mici articole, de-a lungul vremii.

          Bineînţeles că pe urmă, navigând pe Internet, (ha, ha, e un loc comun, ştiu, dar sună aşa de simpatic şi metaforic!) am descoperit un blog numit „Colecţie de gânduri”, dar nu-mi pasă, eu aşa am vrut să se numească scrierile mele, fără să mă inspir de niciunde. De fapt, este un lucru cunoscut că orice idee nouă se dovedeşte, până la urmă, a nu fi deloc nouă. Totul este să ne putem obişnui cu starea asta de lucruri. Şi, poate vreţi să ştiţi de ce voiam să se numească aşa? Pentru că fiecare din noi are în minte, domniile voastre, rafturi întregi cu propriile gânduri, biblioteci pline cu gândurile altora şi mai are, ştiu sigur (adică, pentru a fi sinceră, nu ştiu sigur, dar sper din toată inima să fie aşa), un iatac secret unde sunt aşezate, dar nu dorm niciodată, aşa-zisele vise-cu-ochii-deschişi.

          Eu aş vrea să aleg din toate aceste gânduri câte unul, răzleţ, şi să-l public în fiecare număr al revistei. Nu am avut în minte o temă anume şi nu vreau să „demonstrez” ceva prin intermediul scrierilor mele. Tot ce ţin să ştiţi este că sunt sinceră în ceea ce gândesc şi în ce aştern pe hârtie, eu aparţinând acelei generaţii care consideră că: una este să-ţi aşterni pentru tine nişte rânduri, într-un jurnal, asta te priveşte doar pe tine, dar cu totul altceva este să faci aceste rânduri publice (chiar dacă le citesc doar vreo treizeci de persoane, fiind aici incluse şi toate rudele tale, prietenii sau colegii), atunci trebuie să-i respecţi pe cei care or să citească acele rânduri şi să încerci să te prezinţi în faţa lor cu ceva decent (măcar), când şi când plin de umor şi, dacă se poate, interesant şi inteligent.

          Acum să explic de ce îmi place aşa de mult formula asta de adresare, „domniile voastre”. Îmi place pentru că e o spunere respectuoasă şi pentru că ţine de nişte vremuri în care tare aş fi vrut eu să trăiesc, vremuri de mult apuse, când mai exista onoare, respect al valorilor şi ierarhiilor, când lumea avea timp să se salute, oamenii se ajutau, timpul nu trecea aşa de halucinant de repede, vremuri când mai existau bunele maniere, ruşinea, bunul simţ, când părinţii şi bunicii erau respectaţi de cei tineri, când Dragostea însemna mult mai mult decât sex, iar oamenii chiar aveau credinţă şi-L iubeau pe Hristos atât de mult, încât acceptau uneori să-şi dea viaţa pentru El. Acel timp, domniile voastre, în care patriotismul nu era ceva la care să strâmbi din nas cu dispreţ, nu era luat în zeflemea, iar conducătorii ţării nu erau aşa de nevolnici şi de hoţomani. Dar să lăsăm nostalgiile fără rost, să nu ne uităm gândul şi s-o pornim la drum.

          Pe parcursul adolescenţei şi tinereţii mele, mi-am ales câte o deviză după care să mă conduc. În general, erau de genul „e loc sub soare pentru toţi”, „trăieşte, dar lasă şi pe ceilalţi să trăiască”, „bine faci, bine găseşti”. Recunosc sincer în faţa domniilor voastre că devizele acestea nu mi-au fost de prea mare ajutor, în jungla asta în care s-a transformat lumea, în zilele noastre. Am trăit mereu cu impresia că nu sunt o „fiară” destul de feroce pentru a rezista. 
   Acum, dictonul meu călăuzitor este „Nihil sine Deo” şi înţelegându-l cu adevărat abia târziu, la o foarte coaptă vârstă, am încetat să-mi mai fac probleme din orice nimic, am renunţat să încerc, cu tot dinadinsul, să înţeleg lucruri care nu vor (sau nu trebuie) să fie înţelese, am renunţat la tentativelede amulţumi pe toată lumea şi am ajuns să nu-mi mai doresc explicarea inexplicabilului.

          Acestea fiind zise, iată că ştiţi acum, domniile voastre, de la ce premize pornesc în periplul gândurilor. Sigur, nu va fi un drum uşor, însă gândurile trec mai uşor decât mine peste orice obstacol. Sper să fie ceva care să vă placă, să vă intereseze şi, uneori, să vă amuze. Urăsc gândul că rânduleţele mele vă vor lăsa indiferenţi, pentru că indiferenţa, pentru mine cel puţin, e chiar mai rea decât critica. Acest articol fiind începutul de drum, am să scriu mai puţin (ha, ha, glumesc deja am scris cam mult), pentru că asta mi-am propus pentru astăzi, să-mi explic şi să vă explic  de ce am început să scriu şi ce rost vreau să-i dau „colecţiei de gânduri”.