Gânduri în biais

   Acum scriu doar pentru ca nu cumva să treacă ziua și să nu înșir ceva aici în data de 10.10.2020. Adică, absolut fără motiv. Până la ora asta am fost ocupată și, fiind seară, și eu destul de ostenită, cu niște neuroni ce mă amenință vehement cu o grevă generală, o să spun doar că Wikipedia scrie așa despre ziua asta: „10 octombrie este a 283-a zi a calendarului gregorian și a 284-a zi în anii bisecți. Mai sunt 82 de zile până la sfârșitul anului”. Și pe urmă înșiră două pagini de evenimente, nașteri, și decese survenite în această zi. E prea mult pentru mine! Am reținut că azi a fost Ziua Mondială a Sănătății Mentale și Ziua Mondială a Câinelui. Bun, trec mai departe. Titlul mi-a fost sugerat de o poză a unei rochii cu croială în bie. Ei bine, în momentul ăsta, mie îmi place mai mult termenul francez. Dar corect e:
BIÉ, bieuri, s. n. Linie, direcție oblică. ◊ Loc. adj. și adv. În bie = oblic. ♦ (Concr.) Fâșie de material textil tăiată oblic, utilizată în croitorie. [Pr.: bie] – Din fr. biais. (DEX 2009)

   Și, la final, o poză care m-a amuzat, apropo de discuțiile și revoltele că, mai nou, sunt trimiși, pentru încasat amenzi, în mijlocul publicului larg, polițiști sub acoperire. Iată poza cu această legendă haioasă:

Perine fără de gânduri

 

    Zilele astea din urmă, într-un context anume, mi-am reamintit de un personaj literar cu care eu m-am identificat toată adolescența și tinerețea mea, și anume Doamna T. din romanul „Patul lui Procust” de Camil Petrescu. Pot să spun, cu mâna pe inimă, că nici acum, la senectute, n-am renunțat de tot la a mă iluziona cum că am ceva din personalitatea acelei femei. Nenorocul meu cel mare a fost că nu am întâlnit un Fred Vasilescu care să mă iubească. Sau, poate l-am întâlnit, dar nu mi-am dat seama, sau am crezut că l-am întâlnit, însă nu și-a dat el seama. Expresia aceasta, „patul lui Procust” mi-a dat mereu de gândit și, după ce am cugetat adânc, am ajuns la concluzia că în viața asta, societatea (sau, mai pe șleau, „lumea”) face toate eforturile de a ne așeza într-un imaginar „pat al lui Procust”. Și ieșim de-acolo fără niște bucăți din minte sau din suflet. Iată de unde vine această expresie:

   „Procust, în mitologia greacă, era un tâlhar din Atica (o regiune a Greciei), care ataca drumeții pe drumul dintre Atena şi Megara. Îşi făcuse un obicei din a-şi tortura victimele, folosindu-se de două paturi din fier, unul mai mare şi altul mai mic. Cei care aveau trupurile mai lungi erau așezați în patul mai mic şi Procust le reteza picioarele ca să corespundă dimensiunilor patului, iar celor mai scunzi le lungea picioarele ca să aibă dimensiunea patului mai mare. Până la urmă, Tezeu, un războinic atenian, cel care l-a ucis şi pe Minotaurul care locuia în marele Labirint de la Cnossos, l-a omorât şi pe tâlharul Procust, supunându-l aceluiași supliciu prin care trecuseră şi drumeții nevinovați. Dintr-o astfel de legendă s-a născut expresia „patul lui Procust”, care, la modul general, semnifică orice fel de situație care impune forme, reguli, condiții, constrângeri prestabilite, fixe şi nefireşti.” (Sursa:destepti.ro).

   Hai, că m-am luat cu amintirile, visurile, filosofia, bătutul câmpilor, și n-am spus ceea ce voiam de fapt (a se vedea titlul și poza) și anume că azi mi-am cumpărat două perne (regionalismul „perine” din titlu e așa, o licență poetică) care mi-s tare dragi, și pentru că-s moi și noi, dar și pentru că nimeni n-a mai dormit pe ele, deci n-au gânduri, le așteaptă pe-ale mele, cele dinainte de somn, să vină, împreună cu visele...

 

Printre gânduri

MOTTO: „A greși e omenește. Și mai omenesc e însă să dai vina pe un computer pentru greșeala ta.” (Robert Orben)

De azi-dimineață plouă ca toamna, „mărunțel și apăsat”, cum îmi place mie să zic. A fost o singură aversă zdravănă, turna literalmente cu găleata și, da, ați ghicit, aia m-a prins pe mine pe când „tropăiam” prin sat, plecată fiind la cumpărături și la plătit de facturi. Nu-i nimic, aveam umbrela, dar bineînțeles că am venit acasă udă până la genunchi. Aștept cu mare interes o mică răceală. Nu pot zice că astăzi nu m-am gândit la nimic, m-am gândit la foarte multe, dar sunt lucruri destul de personale și banale. Nu merită trecute aici. O să-mi „recit” o poezie și o să-mi spun niște glume, încercând să-i conving pe cei trei neuroni ai mei să nu adoarmă și, mai ales, să nu cadă în depresie...

Poezia este „Romanță autumnală” de George Topîrceanu:

„Ploaia tristă şi banală,
Ploaia obsedantă,
Ploaia
Care pastișează clima de pe Alpi
Şi Himalaia,
Ploaia cade verticală din cerescul alambic
Şi sfidează paciența trecătorilor:
Pic-pic...
Cu vedenii de umbrele ce se-nchid
Şi se deschid,
Resemnat primești în faţă proiectile de lichid.
Când şi când, pe pălărie
Simți un ropot de cascadă, —
Cântă streșinile toate...
Iar în jurul tău, pe stradă,
E-o obsesie galantă de picioare şi frou-frou,
De dantele,
De jupoane
Şi ciorapi de la ,,Bon-Goût”...
*
De trei zile
Firmamentul desfăşoară peste noi
O imensă zdreanţă udă cu largi pete de noroi.
Pe mizeria terestră a foburgului umil
De trei zile cerul varsă lacrimi mari
De crocodil... 

Plouă!
Plouă ca-n Parisul lui Verlaine...
Din loc în loc,
Te insultă modestia unor ghete fără toc.
Mai departe,
Când coboară din cupeul ei grăbită,
Până sus zăreşti dessous-ul unei doamne
Din elită,
Iar pe strada animată ca la cinematograf
Ploaia zugrăvește-n aer sârme lungi de telegraf.”

(parodie la romanțele lui Ion Minulescu)

 

Glumele:

- Alo, mamă, nu te speria, te rog să nu intri în panică, nu e nimic grav, sunt la spital!
– Manole, mamă, ești medic de zece ani, nu-mi mai spune asta de câte ori mă suni.

&&&

Un tip povestește la serviciu:
- Soția mea a fost asistenta unui magician mulți ani. A învățat câteva trucuri bune de la el. De exemplu, vin ieri de la muncă, intru în dormitor, ea mă vede și strigă: „Abracadabra”. Deodată, ce să vezi?! Prietenul meu Răducu a ieșit dezbrăcat din dulap. Am râs cu lacrimi, săracul Răducu, mi-era milă de el, cred că se întreba ce dracu’ s-a întâmplat de a ajuns, gol, la mine-n dulap...

&&&

În ușa unei case se aude: „Cioc! Cioc!”
– Cine e ?
– Zâna cea bună!
– Și de ce ai un topor în mână?
– Nu sunt prea bine dispusă azi.