Gânduri despre leneveală

O să încep prin a scrie nu unul, ci trei citate ce pot fi folosite de mine drept motto la vreo scriere, mai încolo (și care mi-au ieșit în cale întâmplător, iar dacă nu le notez aici, sunt sigură că le voi uita). Primul:

„Privesc viața precum un personaj important de pe ”TITANIC”, s-ar putea să nu ajung la destinație, dar măcar merg la clasa întâi!” (Arthur Buchwald)

Al doilea este un proverb chinez:

„Cel mai bun moment în care puteai sădi un pom a fost acum douăzeci de ani. Al doilea cel mai bun moment este ACUM.” 

Și iată și al treilea (și ultimul!)citat|:

„O viață de tihnă și una de lene sunt două lucruri cu totul separate. Vom avea parte de îndeajuns de mult somn în mormânt." (Benjamin Franklin).

După cum vedeți și din imaginea alăturată, al treilea citat e legat de „tema” de azi. Și anume, iată ce știre (care, zic eu, îndeamnă la leneveală), a apărut în „Ziarul Financiar” de ieri:

 „Ziua de 1 iunie – Ziua Copilului – se va adăuga celorlalte sărbători legale: 1 şi 2 ianuarie; 24 ianuarie - Ziua Unirii Principatelor Române; prima şi a doua zi de Paşte; 1 mai; prima şi a doua zi de Rusalii; Adormirea Maicii Domnului; 30 noiembrie - Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României; 1 Decembrie; prima şi a doua zi de Crăciun”. 

Ce să spun, pe mine nu mă afectează direct chestia asta, eu sunt pensionară, duc o viață de tihnă, dar muncesc ca și până acum. Mă întreb, însă, când toate merg cum merg în țara asta, chiar ne mai trebuia o zi liberă? Pe de altă parte, văd că nu stăm chiar rău în clasamentul orelor lucrate pe an, adică nu suntem chiar ultimii...

Gânduri „roz” despre Black Friday

   După cum știu și domniile voastre, mâine va fi Black Friday. Cred că mulți vor da, ca și mine, aceeași replică anunțării acestui „eveniment”, și anume: ei, și? Eu aș zice că asta este, din nou, o maaare păcăleală și un alt împrumut fără rost. Dar, totuși, m-am uitat ce zice Wikipedia despre această zi (ei, zice cam tot ce credeam și eu):

 „Black Friday (din engleză Vinerea Neagră) este ziua care urmează Zilei Recunoștinței în Statele Unite, și care deschide sezonul de cumpărături de Crăciun. Deoarece Ziua Recunoștinței este ultima zi de joi din noiembrie, Black Friday apare în fiecare an între 23 și 29 noiembrie. Black Friday este cea mai aglomerată zi de cumpărături din Statele Unite. În anul 2009, numărul cumpărătorilor a fost de 134 de milioane de persoane, care au cheltuit în total 10,69 de miliarde de dolari.    Black Friday sau Vinerea Neagră a fost asimilată și de marile lanțuri de magazine din România. Cu acest prilej, marile magazine se întrec în a oferi prețuri și reduceri cât mai avantajoase, astfel încât să atragă clienți cât mai mulți și implicit să obțină profituri considerabile prin amploarea desfacerii. Cu fiecare an ce trece, tot mai multe magazine se alătură inițiativei, în 2014 lista depășind 150 de magazine, dintr-o gama variată de categorii, de la electronice și îmbrăcăminte, până la jucării sau ceasuri originale la reducere de Black Friday. Unele magazine aleg să organizeze Black Friday cu o săptămână înainte de cel tradițional, cum s-a întâmplat și în 2014, când o bună parte din magazine au redus prețurile pe 21 noiembrie. În 2013, Black Friday a adus vânzări fabuloase magazinelor care au participat la promoție: peste 72 milioane de lei Flanco, 18 milioane de euro pentru Emag”.

   Bun, e destul despre asta. Chiar nu merită mai mult. Azi, de fapt, voiam să vă spun despre Castelul de Lut (din Valea Zânelor), construit de Răzvan Vasile și familia sa, la Porumbacu de Sus, în județul Sibiu, de fapt, construcția aceasta fiind un vis devenit realitate. Este absolut fabulos (ca să fiu în temă), adică chiar pare de pe un alt tărâm. Are pagină web (http://www.valeazanelor.ro/), dar am văzut că încă se lucrează la ea, are, de asemenea, și o frumoasă pagină de Facebook (https://www.facebook.com/casteluldelut/), este ușor de găsit la o simplă căutare pe Google, așa că puteți vedea cu ochii domniilor voastre ce și cum. Cred că îl știați deja, dar eu acum am avut chef să scriu despre el. Mie mi-a plăcut mult, e de mers acolo, avem ce vedea. Am pus poza „castelului” pe blogul meu și pentru că îmi place, dar și pentru că patrupedul din fața lui seamănă leit cu câinele meu, Leuț (care, din păcate, a murit anul trecut, de bătrânețe). Era un câine deștept și bun, am ținut tare mult la el. Bun, v-am zis de Black Friday, v-am zis de Castelul Zânelor, v-am zis și de Leuț, o să închei acum cu o glumiță:

„O voce disperată, la telefon, la ora cinci dimineața:

 - Alo! 112? Salvarea?  - Da.  - Vă rog, veniți repede, că în curte e un nebun care sună goarna şi ne-a adus la disperare pe toţi...  - Imediat, daţi-ne adresa!  - U.M. 04032...”

Gânduri despre Lună și luni

   

     În noaptea de duminică spre luni, fiind senin, am putut vedea Luna. Da, era destul de mare. Dar n-am văzut eclipsa de Lună, căci binevoiam să dorm la ora aia. Noaptea trecută au fost nori (păi, se putea altfel?!), deci nu am putut vedea Super Luna, fenomen rar, se pare. M-am uitat acum pe Internet și nu prea m-am lămurit ce-i cu fenomenele astea, pentru că se vorbea mai mult despre ce influență au ele asupra scoarței Pământului și asupra zodiilor. Iată ce scria ieri Mediafax.ro:
   „Apariția simultană a Super Lunii şi a unei eclipse de Lună s-a produs, în noaptea de duminică spre luni, la peste 30 de ani de la desfășurarea unui eveniment similar. Un eveniment astronomic asemănător s-a produs cel mai recent în 1982, iar următorul de același  fel va avea loc în anul 2033, potrivit huffingtonpost.com.
Eclipsa a început la ora 03:11, a avut maximul la ora 05:47 şi s-a terminat pentru români în jurul orei de 07:16. Luna a stat complet în umbra Pământului între 05:10 şi 06:23”.

   Ei, mă rog, n-o să mai insist asupra acestui subiect, ci o să scriu, în continuare, despre lunile anului, mai precis despre denumirile lor populare. Am găsit ceva destul de interesant (scuze, dar n-am avut răbdarea necesară ca să pun diacritice), pe destepti.ro:  

„Ianuarie – Gerar/ Genarie/ Ghenarie/ Calindariu  – cuvantul « ianuarie » (lat. ianua inseamna drum, cale, trecere) isi are originea in limba latina si deriva din numele zeului Ianus Bifrons (Ianus cel cu doua feţe), reprezentat, intotdeauna, cu cele doua fete lipite, privind in directii diferite, catre trecut si catre viitor, catre anul vechi si catre anul care incepe, insemnand totodata « Inceputul » si « Sfarsitul ». Denumirea populara – Gerar – face trimitere la temperaturile scazute ale iernii, dar si la faptul ca, in functie de acestea, oamenii « stiau » cum va fi primavara. Daca nu era ger in ianuarie, atunci se anunta sa fie in martie, aprilie, iar daca de Boboteaza « crapau pietrele » era foarte posibil sa ninga in februarie.                                  

Februarie ( din latinescul februarius) – Făurar/ Luna lupilor – are legatura cu fierar (mester faurar al uneltelor agricole, pregatite in aceasta luna pentru lucrarile agricole din primavara).

Martie (din slavonescul martii, dar derivat si de la numele zeului roman al razboiului Mars) – Mărțișor/ Germănar (Incolţitorul) – denumirea populara face aluzie la nenumaratele legende ale Martei (prezente in toata Peninsula Balcanica), la noi numita frecvent Dochia (Baba Dochia – de unde si traditiile legate de zilele Babei), legende in care intamplarile redau confruntarea/ « razboiul » dintre iarna si primavara.

Aprilie (din slavonescul aprili) – Prier/ Traistă-n Băț – Prier trimite la luna prielnica, iar Traista-n bat este denumirea pentru imprejurarile in care luna aprilie se dovedea a fi capricioasa, friguroasa, secetoasa si cu vant.

Mai (lat. maius) – Florar/ Frunzar/ Pratar (din latinescul pralum – pajiste) reflecta timpul infloririi , al inverzirii, de aceea oamenii obisnuiau sa spuna ca este vremea in care « raiul coboara pe pamant ».

Iunie (din sl. Ijuni si de la numele zeitei Junona, patroana casatoriilor) – Cireșar/ Cireșel – vremea la care se coc ciresele.

Iulie (din sl. Ijuli) – Cuptor - si-a castigat aceasta denumire datorita temperaturilor ridicate, adesea caniculare.

August (din latinescul augustus) – Gustar/ Secerar – Gustar marcheaza primul “gustat” al strugurilor, Secerar trimitand la primul secerat si, in general, la inceputul recoltatului de cereale, fructe, legume.

Septembrie (din grecescul septemvrios) – Răpciune (lat. raptionem – seceris)/ Vinițel/ Viniceriu – este prima luna de toamna, cu vreme schimbatoare, dar si perioada in care se recolteaza strugurii si se prepara vinul.

Octombrie (sl. Oktovrii)– Brumărel – cad primele brume, iar daca ploua mult si marunt, aceasta luna poate anunta o iarna grea.

Noiembrie (sl. nojenbri) – Brumar – indica o vreme si mai rece decat in Brumărel.

Decembrie (lat. december) – Undrea/ Andrea/ Ningău  – Undrea face aluzie la “intepaturile” gerului, iar Andrea este o pronuntie populara referitoare la Sfântul Andrei, a carui zi se sarbatoreste la sfarsitul lui noiembrie, dupa care incepe ultima luna a anului. Daca va ninge in Undrea, vara urmatoare, luna iunie mai ales, va fi ploioasa”.

Gânduri în straie de duminică (în reluare)

    Duminică. Afară bate cu încrâncenare vântul, e frig, a plouat toată noaptea, iar dimineață, ploaia încerca să se transforme în zăpadă. Vreme de stat la gura sobei. Am postat două-trei glume pe Facebook, m-am învârtit de colo-colo, am citit un pic, și acum am poposit la blogul meu. M-am uitat la ce scriam, pe timpul ăsta, în 2012, când au fost alegeri parlamentare. Ei, bine, cam știu domniile voastre ce puteam scrie, oricum, concluzia mea a fost un „bleah” nu tocmai academic, care rămâne valabil și anul acesta. Timpurile erau deci cam aceleași, însă timpul era cu totul altfel, ca și dispoziția mea, pe alocuri. Iată:

                                                                                                    MOTTO:                                 

 „It's a new dawn,/ It's a new day/ It's a new life for me, yeah/ And I feeling good”

                                                                               (Nina Simone, „Feeling good”)

    E toamnă, e de fapt ceea ce numim o..."vară indiană" şi, vorba cântecului pe care îl ascult în timp ce scriu, din care am şi citat un pic în motto, chiar "mă simt bine". Nu ştiu cât va dura starea aceasta de graţie şi nici nu prea contează, ceea ce e important e că acum chiar mă simt bine. Am nelinişti încă, am frustrări, mă doare sufletul că, uneori, oameni care îmi sunt dragi, nu mă înţeleg, mă uită, sau pleacă la Ceruri, mă simt, când şi când, mult prea singură, am regrete sau spaime, dar acum, ducă-se toate, mă simt bine! Şi spun asta cu sinceritate, să nu vă inducă în eroare titlul, faptul că am pus gândurilor mele haine de duminică, nu înseamnă că le-am împodobit sau înfrumusețat ca să "dea bine", ci înseamnă că, aşa cum ziceau bunicii mei înainte de a merge la slujba de la biserică, le-am "primenit".

    Bun, o să închei această rememorare cu două glume, pentru că nimic nu face mai bine, în zile de-astea mohorâte, decât un râs sănătos:

   O tipă îi spune prietenului ei din copilărie:                                                                                    − Când mă voi mărita eu, să știi că multi bărbați vor suferi.                                                     − Păi, cu câți vrei să te măriți?

  Un țigan se prezintă la stomatolog. După ce se uită în gura lui, medicul zice:

   - Domnule, nu înțeleg de ce ai venit la mine. Ai toți dinții îmbrăcați în aur...
   - Haoleo, să-ţi trăiască familia, dom' doctor, am venit să-mi pui o alarmă!

Gânduri cu repetiție, o frântură de amintire, un déjà vu...

  

    Da, recunosc că unele dintre gândurile mele mă uimesc prin felul cum se repetă. Iată, spre exemplu, ce scriam acum trei ani, în aceeași zi (doar că era într-o miercuri), punând ca motto câteva versuri din melodia „Varză” a celor de la „Vița de vie”: „Alexe, Alexe, Alexe / Aprinde-ţi din stare, aprinde şi clipa / Aproape e seară şi n-am făcut nimica / Stinge lumina, mai lasă doar o rază / Trage cortina şi să ne facem (varză).”
    „Azi, pe când afară ploua mărunt, "mocănește", ploaie de toamnă hotărâtă să țină muuuult, mi-am făcut de lucru prin casă, bineînțeles. Nu, n-am citit, că nu prea mai am ce, şi numai gândul că e cazul să-mi cumpăr ceva cărți mă face să plâng (prețuri mari, eu fiind în şi mai mare perioadă de "strâns cureaua"). Am scris ceva, am udat florile din glastre, am făcut curățenie, am aprins focul, mă rog, chestii foarte anoste, domniile voastre. Pe urmă, în timp ce pritoceam varza, m-am gândit (ei, da!) că noi, românii neaoși, nu-i acordăm acestei minunate murături locul cuvenit pe podiumul de premiere în ale bucătărelilor. Coreenii (cei din Sud) au un muzeu dedicat verzei murate (la ei, kimchi). Şi tot atunci, admirând fără pic de modestie minunea de varză murată pe care am "prestat-o" (şi care e aproape făcută), m-am gândit, „filosofic” și autoironic, că este tare bine, într-adevăr, să ne bucurăm de lucrurile mărunte ale vieții...”
    Ei, dacă astăzi nu ar fi duminică, toate s-ar desfășura cam la fel, mai puțin pritocitul verzei. De unde trag eu concluzia: „Ah, Lavinia, cât de previzibilă și tipicară poți să fii!” Mai am, când și când, puseuri de răzvrătire împotriva monotoniei vieții mele, dar rămân mai toate la nivel de vorbe și vise-cu-ochii-deschiși. Dar îmi rămân amintirile și acestea sunt minunate (în mare parte). Și se declanșează în mintea mea într-un mod foarte proustian (vine de la Proust, nu vă gândiți la alte alea...). De exemplu, de câte ori aud cuvântul „strugure”, mă gândesc la Păunești, la nesfârșitul cules, cu elevii, pe dealurile cu șiruri luuuungi de viță-de-vie, care pe atunci mă obsedau, le visam și noaptea, dar acum îmi amintesc doar de discuțiile noastre pline de lucruri interesante, dar și de glume (sau bancuri interzise, ah, ce fior de clandestinitate!), de mesele câmpenești luate cu copiii, felul cum unul dintre colegi, profesor de română, de o mare cultură și de un umor colosal, ne cânta, parodiind un cântecel al rusoaicei Alla Pugaciova, „ah vernisaj, ah vernisaj / kakoi portret, kakoi peizaj”. Și, evident, de câte ori aud cuvântul „vernisaj”, se produce un declic și revăd toamnele păuneștene, prietenii, oamenii cu sufletul ca pâinea caldă, dealurile pline de larma copiilor ce culegeau struguri, ce mai, revăd o parte din tinerețea mea...
    P. S. Îmi cer scuze că am scris așa mult, dar „m-a luat valul”, cum se spune. Dacă vă întrebați (dar sunt sigură că nu!) ce-i cu poza cu Chip și Dale, ei bine, sunt gândurile mele, guralive ca și mine!

Peregrin printre gânduri

          MOTTO: „Memoriile" sunt numai amintirile care îţi convin”.(Tudor Mușatescu)
     Am plecat în această peregrinare printre gânduri (și anume, acele gânduri despre trecut, care se numesc amintiri) o dată, pentru că duminică am simțit, deodată, imboldul de a-i telefona unei prietene din Păuneștii Vrancei (acolo unde mi-am făcut apostolatul ca profesoară) și, a doua oară, pentru că văd mereu pe ecran, de câte ori deschid televizorul, făptura blondă și foarte vorbăreață a Alinei Gorghiu. Ce legătură au acestea? Păi, o să vă spun îndată. În prima zi când am poposit la Păunești, urmând să fiu profă de franceză, directorul școlii m-a dus la casa doamnei Gorghiu, o învățătoare pensionară, cu scopul de a sta la dânsa în gazdă. Ne-am înțeles asupra detaliilor, îndrăznesc să spun că ne-am și simpatizat reciproc, așa că m-am instalat în camera mea și apoi doamna m-a invitat la masă. Era acolo și nepoțica sa, Alina (da, politicianul de azi!), cred că avea vreun an jumătate, o frumusețe de copilă, cu obrăjori dolofani și niște minunați ochi albaștri. Începem să mâncăm, cred că sarmale (foarte bune, de altfel!) și, la un moment dat, o aud pe gazda mea zicându-i micuței: „Ăleu, dragu` bunișii, nu mai mânca așe di răpidi, că ți sî fași chișcuța țâfoi!” Eu, exagerând un pic, i-am zis doamnei să-mi traducă și mie, căci după cuvântul „răpidi”, nu prea am mai înțeles nimic. Ne-am amuzat amândouă copios. Perioada cât am stat la doamna Gorghiu a fost minunată. Pe urmă, după ce am plecat din Păunești, am aflat că doamna Gorghiu a murit, iar vestea m-a întristat din cale-afară. Acum vreo doi-trei ani, mă bătea gândul să reiau legătura cu părinții Alinei, adică Mihai și Doina Gorghiu, cu care mă împăcasem excelent. În prezent, gândul ăsta nu mă mai bate. Cred că trăim nu în lumi diferite, sau în planuri spațiale și temporale diferite, ci pe planete diferite...

Gânduri în căutarea râsului

  Am ales imaginea aceasta pentru că v-am mai spus, domniile voastre, sunt în căutarea (înverșunată, repetată și încăpățânată) a oricărui prilej care să mă binedispună. Și asta mi-a adus aminte de vremea când eram foaaaarte necăjită și plângeam cam mult, așa că am fost sfătuită ca, pe lângă ceaiul de lavandă sau picăturile de valeriană, să practic textele motivaționale spuse în fața oglinzii. Ei, eu cam evit să mă uit în oglindă, dar când te speli dimineața pe față, îți speli dinții, treci pieptănul prin păr sau îți dai cu ruj pe buze (vezi emoticon!), trebuie să te uiți. Și, n-o să credeți, dar textele alea chiar m-au făcut să râd și începeam ziua mult mai destinsă. Deci, mă uitam în oglindă, îmi luam o postură teatrală, clipeam des din gene și recitam cu patos: „Sunt frumoasă, sunt deșteaptă, sunt bogată, sunt bună, sunt curajoasă, sunt descurcăreață, bla-bla-bla!” Când rosteam primele două cuvinte, mă pufnea un râs nebun. Nici nu mai puteam continua, dar era o.k. Ca să arăt că preocuparea asta de a căuta râsul e, la mine, continuă, iată ce scriam prin 2011 (Doamne, când au trecut anii ăștia?!) cam pe aceeași temă: 

 „Am citit undeva un articol ce susține că un copil râde cam de patruzeci de ori pe zi, pe când un adult (cu simțul umorului, aş adăuga eu) nici măcar de douăzeci. Eu, în acest moment al vieţii mele, fac parte dintre cei care râd de vreo trei-patru ori pe zi. Sau o dată. Unii, nefericiții de ei, nu râd chiar deloc. Dar nu vreau azi să teoretizez despre râs, vreau să spun (sau să repet, mă rog) bancul la care fac referire în prezentarea mea. Şi nu, nu mă refer la cel cu "tânăra pensionară". Şi nici la cel cu „margareta”. E vorba despre scrisoarea pe care i-a trimis-o un soldat rus lui Iosif Stalin, spre sfârșitul Primului Război Mondial: "Tătucă, sunt Ivan Semionovici Popov, un ostaș al glorioasei tale Armate Roşii. Acum, în ajunul asaltului Berlinului, îţi scriu ca să te rog, tătucă, dacă o fi să mor, să mă primeşti şi pe mine în rândurile membrilor Partidului Comunist al ţării noastre. Dacă nu, nu!"

În regulă, pentru azi e de ajuns, nu vreau să vă plictisesc (și prin asta recunoscând că nu scriu doar pentru mine, mă bucur când citiți și domniile vostre aceste rânduri). Iată, în încheiere, tot ceva pentru râs, că face bine la sănătate: 

„Un tip îi spune prietenului său: 

- N-am înțeles, la început, de ce doctorul mi-a prescris LSD pentru constipație. Abia după am văzut un dragon la fereastră și m-am căcat pe mine, mi-am dat seama...”